Cuvânt și iubire

Fără nicio îndoială

 

Cine dintre noi nu se teme

și privește cu nepăsare înainte

când sabia este deasupra capului

și poate să cadă ori nu?

 

Fără nicio îndoială

de aceea ne pândesc pe la colțuri

și apar oricând din umbra întâmplării.

 

Când posibilități nu sunt să înțeleg ascunsul

iar dileme se înlănțuie în minte,

de învăț să tac fără să vreau

și strig în van că exist.

 

Întunericul capătă putere

care nu se macină ziua

și strigătul meu în pustiul de nisip

nu se aude.

 

 

Se crapă de dimineață

 

Aștept dintr-odată să mă treci

peste puntea durerii

cu răbdarea unui orb.

 

Lumina curge fluidă pe pământ

prin oasele albe ale cerului,

Luna culcată pe partea sa nevăzută

cerne trecerea arcuită pe axă

prin sitele stelelor.

 

Noaptea disjunsă în procesul cosmic

rupe cu dinții din întuneric

și se grăbește să apună.

 

Se crapă de dimineață prin fante de lumină

ca într-un lemn cu inima roșie

abundent sângerândă.

 

Soarele își desenează răsăritul

c-un crepuscul de culori

care se varsă peste marginile orizontului.

 

 

Pescarii

 

Prind pești și apoi îi eliberez în apă,

încerc plăcerea și îndemânarea, mai puțin hrana

prin risipirea stresului în tăcere

și refacerea bunei dispoziții,

seara e momentul când totul se împlinește

orașul e citit de lumină și freamătă.

 

Noaptea stelele se grăbesc către ape

și le privesc cum valurile se luptă.

 

Pescarii așteptă zorii să-și încerce norocul,

dar peștii nu-s flămânzi

și întârzie să fie curioși.

 

 

Temperatura fluidă

 

N-am fost niciodată întors din drumul cunoașterii

doar acum am înțelegerea mai târzie,

am rămas undeva între vocație și informație,

nu pot sta toată ziua cu ochii în telefon

și mă tem să mă înscriu în obișnuința vremii,

dar nici nu-mi doresc.

 

Gândesc cum să mă apăr de angoasă și nebunie

și nimic nu mă lasă străin,

îmi beau vinul cu aceeași plăcere pământeană

cu care îmi acopăr dragostea cu inima,

drumul meu este din ce în ce mai scurt

și nimeni nu-i știe capătul.

A rămas între tine și mine temperatura fluidă

și anotimpurile trec peste orice obstacol

cu razele singurătății frânte.

 

Când mă voi desprinde de norii de ploaie

fără să se transforme în lacrimi,

voi simți totuși lipsa iubirii.

 

Când totul se va preface în ruină

și lumea mea s-a mutat în majoritate dincolo,

mă voi îngropa în liniștea cuvintelor.

 

 

Păstrez același crez

 

Dintre toate durerile cele de suflet sunt grele,

îți seacă izvoarele trupului prin suferință

și respiri cu tristețe aerul.

 

Multe dezamăgiri mi-au lovit inima,

am ajuns până la refularea dorințelor,

totul mi se pare un blestem

care trebuie îndepărtat de viață,

nu pot să fiu umil, nu sunt un sfânt,

în mine păstrez același crez

și multă dragoste.

 

Sângele îmi poartă prin artere

tot ce-mi înflorește prin gânduri

mă face să sper la tot ce urcă la cer,

și nu se lasă răpus de zădărnicie,

multe obstacole îmi vor sta în drum

și le voi ocoli

chiar începând de azi.

 

 

E mai bine decât în altă parte

 

 

Îți scriu pentru că nu pot să-ți vorbesc în față,

ești dusă prea departe,

am rămas aici să-mi măsor puterea de rezistență

și o am învelită-n dragoste aprinsă,

oricât de rău ar fi, e mai bine decât în altă parte

și mă simt chiar bine.

 

N-am alte veleități și nu cred în realizări fulminante,

nici nu vorbesc prea mult și nu mă plâng

așa cum fac cei ce se iubesc de nu mai pot

și apoi se despart repede,

nu există susținere fără propriul efort,

nu poți trăi ca o liană pe trunchiul unui copac,

te poate ucide cu umbra deasă,

dacă tristețea și bucuria nu și-ar da rând

cum vom izbuti.

 

Dacă vrei să te întorci, să nu-ți fie rușine,

nu interesează pe nimeni,

astăzi a luat naștere o nepăsare individuală,

o tăcere durută

prin care înoată fiecare om.

 

Tu hotărăști,

o să mă găsești la fel de hotărât,

să-mi trăiesc viața în fiecare clipă

ca în tinerețe.

 

 

Voi ajunge la tine

 

Noaptea s-a urcat în podul blocului

deasupra de etajul unsprezece

și întunericul îi aluneca pe scări.

Am închis ferestrele

și am aprins lumina,

nimeni nu părea să observe

până când și-a dat în petec

și m-a cuprins un soi de frenezie,

îmi căutam cu mâinile iubita

și nu era lumină pe scară

iar liftul nu mergea

semn că și Dumnezeu aștepta

Read More »

(Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) – „Ferestrele nopţii”, Ed. Blumenthal, 2010)

Sunt de părere că de prea multă deschidere înspre exteriorul uneori neştiut, neînceput sau neînţeles, ne poate trage curentul dinspre timpuri revolute, învolburate şi majoritatea potrivnice. Şi dinspre paşi pierduţi sau răsuflări tăiate, ca nişte monede înşelătoare într-o numismatică a vieţilor şi a morţilor. La margini de realitate, lăsând culoar liber fantasmelor, ca nişte fierăstraie „Ferestrele nopţii” te scot din inocenţă şi te supun caznelor teribile de retuşat percepţiile asupra propriei existenţe. Ca la nişte implanturi neuronale, te trezeşti pe afară din tine dezbrăcat, zgribulit, înfiorat prin măduva gândirii, fricos dar şi curios de junghiuri de univers ce urmează să te înhaţe.

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) este autorul acestor imixtiuni unele lubrifiante, altele abrazive, din mersul firesc al stelelor. Sunt descânterce într-un con de lună prinsă cu ace cu gămălie pe un cer însetat de poveşti. Sunt aruncate periscoape tuturor simţurilor, prin care să poată fi străbătut şi dezbătut imaginativul la rang de mai mult decât real. Retorismele şi-au găsit culcuş prielnic în aceste întâmplări incandescente.

Poezia se manifestă cu convingerea unui suflu predilect, biciuitor cu nelinişti venite nu se ştie de unde sau de peste tot. Firescul se înţelege bine cu nefirescul, împart aceleaşi coji de îndoială în care bubuie ca să iasă. E un univers admirabil, în care gândurile vorbesc şoptit, la un fir distanţă de tăceri.

Emoţie de înduplecat orice inimă în stare funcţională, în amitirea Mădălinei Manole – „Dorul neîmpăcat cu umbra lui”: „Când lucrezi cu sufletul, sculptezi în zăpadă,/ sună ceasul veşniciei topirea în lucruri,/ moartea străluceşte mai tare decât dragostea/ timpul se scurge încet, apropiaţii trec prin tine nevăzuţi/ drumurile se pierd în oglinda orgolioasei singurătăţi,/ n-am înţeles frumoasa mea că te voi pierde/ n-am înţeles şi e păcat.// Am fost ca liliacul orb/ când aripile îngerilor sunau printre stele/ somnul tău se cuibărea în somnul lor/ apele au fost acoperite cu nuferi albi.// Atunci m-am trezit în limpezimea dimineţii/ sufletul tău fusese aprins sub magia de lună.// Nu mă plângeţi, nu mă căutaţi,/ eu am plecat dincolo de dragostea voastră/ cineva a sădit în mine vulnerabilul/ dorul neîmpăcat cu umbra lui/ care fuge din lume/ şi nu se opreşte niciodată.”

În acest poem se întâmplă multe, mai întâi e iniţierea apoi vin cadenţările pe diverse tonuri şi în registre multiple. Totul se formează şi se propagă subtil, în perspectiva unei amfore difuze croite ca din pânză de paianjen, al cărei rost este nu umplerea efectivă, în delimitarea prin formă şi contur, ci mai degrabă centrigurarea permanentă în vederea păstrării polarizate a dorului separat de umbră.

Dacă sunt asperităţi, este pentru că trebuie. Undeva într-o poticnire a sorţii ce părea lină şi fermă, se produce un cucui de neînţeles, doar de simţit prea târziu. Ceea ce urmează este o cauzalitate care se cere, netrebuind să fie convingătoare nici măcar logică, ci doar să fie. Peisagistica este una amplă, care stârneşte patimile pentru mirajul nopţii în care tocmai au fost tăiate ferestre pentru a putea vedea dincolo de aparenţe.

Întreaga carte se manifestă în spirit elegiac, fin oniric şi uneori ludic, construcţiile sunt atent elaborate şi reuşesc să convingă. Chiar şi atunci când cartea se închide, ferestrele nopţii rămân deschise.

————————————-

Daniel MARIAN,

Deva, august 2019

 

A venit vremea să învățăm
să ne ocupăm
cu Nimic.

 

Să lăsăm Golului
pe care l-am umplut
cu obișnuitele nimicuri
viață.

 

 

A venit vremea
să fim frumoși
ca o resemnare…
fără să ne facem.

A venit timpul să iubim
nu pentru că trebuie
ci fiindcă…
nu avem nimic de făcut.

Și, pentru că
mai ales pentru că
în Dragoste
toate s-au întâmplat.

A fost boală
a fost moarte
și după moarte, la urmă a fost…
un scaun, o curte și o pisică.

Fiindcă, așa, Dragostei
nu i-a mai ramas nimic de făcut…

        Ierod. Iustin T., 22 martie 2020

Ce n-am da să ne izbăvim o clipă de frica de moarte? Să avem fiorul unei vieți pe care nu ne-a poate lua nimeni, niciodată… Ce n-am da să descoperim ce ne poate face nemuritori!

Și ce moment mai bun pentru a găsi această comoară decât acela când ceva ne amenință trupul? Ce timp mai bun pentru a găsi pacea dinlăuntru decât în vreme de „război”? Când să găsești dinarul pe care l-ai pierdut in casa ta, pe jos? Când afară e furtună…

Dragi prieteni, fizici şi virtuali, dragi străini ai Lui Dumnezeu, ce lume limpede ni se deschide deodată în față!

După ce va fi cântărită viața noastră?

Iată, după frumusețea în care ne-am culcat aseară. După gândul cu care am rostit rugăciunea de seară, când am cerut: „minte deșteaptă, cuget curat, inimă trează, somn ușor…”. Fiecare cuvânt în sine e o lume. O lume care biruie moartea cu grija de veșnicie. Cuget curat. Inimă trează. Unde – pe pământ sau în Cer, morți sau vii – nu vom avea acea nevoie de „cuget curat” și „inimă trează”?

Apoi vom mai fi judecați după ceva. După gândul cu care am pornit ziua. Iarăși, îl găsim în rugăciunea de dimineața: „…m-ai ridicat, Preasfânta Treime, din patul în care ziceam ca un mort, ca să mânec și să slăvesc puterea Ta…”. Ce idee! Să te scoli pentru motivul ca trebuie sa vezi o zi în Creație! Să vezi puterea lui Dumnezeu în existență, în făpturi, în energiile vieții, încă o zi! Și n-are a face că e gripă… A zis Dumnezeu că „puterea Lui se desăvârșește în slăbiciune”. N-are nimic cu fragilitatea vasului Vieții. Căci puterea lui Dumnezeu se vede în cât de frumos trăim. Și – dacă ne-a venit „sorocul” – în cât de frumos murim. Căci fie ca trăim, fie ca murim, suntem ai Lui, zicea cineva pe care-l cunoaştem cu toții…

Și, de altfel, noi trăim zeci de morți în fiecare zi… Am murit de atâtea ori în sufletul nostru când am poftit o femeie pentru păcat! Când ne-am culcat cu burta plină și cu cleveteala pe limbă! Am murit de atâtea ori când ne-am judecat aproapele! Am murit de atâtea ori când am zăcut ore întregi la televizor, pentru degradare și divertisment! Am murit, deci, și nu ne-a supărat asta niciodată?!… Nu ne-a deranjat că am lăsat cetatea inimii noastre – unde stă Dumnezeu – să fie invadată de atâtea pofte, și frici, și griji? Și ne vom chinui acum cu o schimbare de decor, în afară, când înăuntru se joacă aceeași piesă tragică, de ani și zeci de ani de zile?…

Cine-si iubește curățenia sufletului, cine înțelege că răul care atinge trupul nu este adevăratul Rau, cine caută să se întoarcă la propria lui inimă curată și la Dumnezeu, la lucrarea creştinului dintotdeauna – nu are timp de teamă și de groază. Nu are timp decât să recupereze curățenia inimii pe care a pierdut-o. Fecioria sufletului. Caută mereu timpul sinelui, ca Marcel Proust în aventura lui: „În căutarea timpului pierdut…”.

Și apropo de frică, mai țineți minte pe Fat-Frumos din Lacrimă a lui Eminescu, când l-a întrebat pe Roșu-împărat: „De cine te temi tu, Împărate?”. Și acela a zis: „Eu ma tem de Dumnezeu întâi, dar și de Muma Pădurii!”. Ei bine, frica Împăratului nu era desăvârșită. Muma-Pădurii, pe înțelesul nostru, este orice criză, boala, încercare de pe lume. De care nouă ne e frică mai mult decât a avea frica „lui” Dumnezeu. Și, revenind, l-a întrebat și Împăratul pe Fat-Frumos: „Dar tu de cine te temi, Fat-Frumos?”. Și a răspuns el: Eu nu mă tem de nimeni, afară de Dumnezeu!”. Și aceea era frica curata, singura și adevărata, care-l ridică pe Fat-Frumos deasupra lumii. Și deasupra Mumei-Pădurii.

Așa că, dragi prieteni, necunoscuți ai lumii, dar cunoscuți ai Domnului, eterna noastră poruncă rămâne frumusețea sufletului. Același ‘Doamne-Iisuse miluieşte-mă” spus în inimă, aceleași regrete pentru păcate, aceeași nădejde mai presus de păcate, același dor de a fi oamenii frumoși ai Lui care trebuia să fim. Aceleași legi ale lumii interioare, care nu poate fi clătinata de nicio criză și nicio moarte. Căci dacă nu le trăim pe acestea, cu adevărat degeaba vom scăpa de gripă, și degeaba vom trăi până la 80 de ani cu „siguranţa” vieții… Căci înăuntrul nostru vom fi murit de mult.

     Să încheiem. Vom fi judecaţi după cât de frumos trăim. Și după cât de frumos -daca Domnul ne cheamă – murim. Sa intrăm în inimă, să plângem după frumusețea pierdută a sufletului (nu din frica de pedeapsa), să ne recuperăm curățenia inimii care face Viața interesantă și bună de trăit în orice condiții, chiar și în vreme de criză. Să ne facem buni de „mâncat” ca rodia din imagine, și buni de „sorbit” ca ceaiul cuminte de mai sus. Să redevenim „buni de iubit” (chiar și cu nasul înfundat). Și nici o moarte nu va va putea atinge.

Cine plânge pentru Viața dinlăuntru s-a izbăvit de orice alt plâns, pentru totdeauna.

Zile de lucru frumos și fără grijă!

————————————-

     Ierodiacon Iustin T., 19 martie 2020

PS: A, da, și spălați-vă pe mâini… Dar nu pentru vreo infecție. Ci ca să redescoperiti frumusețea lor.

„Cine a văzut un răsărit de soare

   în Piatra Craiului, vrea să trăiască;

   descoperă sensul vieţii.”

               (ERNEST BERNEA)

 

   Soarele se apleacă grăbit peste desişurile gândurilor dese, răsfirate într-un labirint al minţii continuu frământate, aprinzându-le vârfurile de deasupra frunţii spre dezvăluirea cărărilor care înmiresmează cugetul ca o euforie a unei adieri ce se amestecă cu chicotele unor copii în plină hârjoană…

   Gândurile mele se aseamănă uneori cu zbenguitul mieilor care apucă doar jumătate din primăvară înainte de sacrificiul patimilor lor şi-al Patimilor noastre, iar alteori cu ciripitul suav al vrăbiuţelor ce măsoară în zborul lor săgetat şi mlădios aşezările rămase suverane peste timp în vatra străbună a delniţelor noastre – Vatra valahă a Craiului – Regele Creaţiei întronizat de Dumnezeu peste Darurile Frumuseţii Sale.

   Afară nu-i altă mişcare decât adierea plăpândă a ghiocelului, Magul primăverii.

Și a tămâioarelor ce înmiresmează iarba din jur ce dă să-nverzească în ciuda unui vânt care se înteţeşte a crivăţ, răscolind pădurea de la un capăt la altul. Peste cântatul răzleţ al cocoşului ţanţoş printre consoartele sale, o mierlă și un cintezoi, cu trilurile lor târzii, întregesc ritmul glasului baritonal al câinelui ciobănesc bucovinean ce străbate curtea, uliţa…

   Astfel, ziua înfrumuseţată de sărbătoarea PRIMĂVERII se îndreaptă agale înspre azur.

Pașii mă poartă în ogradă unde susurul apei de izvor se adaugă luminii Luceafărului de sus – Izvorul primenirii, într-o ţesătură a creaţiei ce dă sens vieţii, propagând şi repetând undele trăirii, legând şi împletind visele, năzuinţele, îndrăznelile, hotărârile, rugile, dorurile, evenimentele, fenomenele, cauzele ce se pogoară peste existenţa noastră ca sens al împlinirii sacre, acolo unde viaţa semănată liturgic încolţeşte în frumuseţi harice, miraculoase.

Acolo şi Aici la noi, Acasă, încă se mai arată farmecul zorilor, lumina în cântecul şi splendoarea jocului ei nefiresc, majestuos, rapsodiile păsărelelor admirabile peste care se pogoară binecuvântarea Atotcreatorului, ca un Dor înflorit ce prăvăleşte mângâierea dumnezeiască peste Creaţia Sa, prin Întruparea Mântuitorului Hristos şi asupra clipelor liniştite ce răsar sacru, metafizic în bătăile inimii veşniciei noastre.

   O mişcare ce irumpe înspre Primăvară se prelinge din Grădina lăuntrului nostru, astfel că privirea senină pogoară de pe bolţile cerului sufletesc înspre uliţa trupului ce se sprijină de brâul zării, ca o curte aleasă, răzăşească de corola uriaşă a unui nuc secular în care s-au compus miile de madrigaluri ale menestrelului Cuc, astfel că soarele, în rotaţia lui celestă, dă conacului imaginea ce pare că se reazemă de marama azurului ce acoperă cucernic şi veghetor semeaţa pădure verde de brazi.

   Cromatica aceasta celestă a brazilor verzi, înalţi şi falnici, precum şi cea a cerului albastru,nemărginit cuprinsă în brâul rubiniu al zorilor Dimineţii,se adaugă mirific zborului păsărelelor ce-și căută febril ”cărămizile ” întocmirii cuiburilor unde se va încropi viaţa puişorilor lor.

   Totul este o revărsare copleşitoare cu unduiri de lumină în care se acordă armonia unor sunete fascinante, venite din negrăitul angelic, transfigurând Omul dincolo de chemarea sa firească, dincolo de alegera sa creştină într-o încântare diafană unde pare că susură permanent sub bagheta serafică, izvorul muzicii pure, acolo unde tainele cântă prin existenţa frunzişului nostru şi luna suspină în noaptea ei aurie, de basm, după frumuseţea şi dragostea hărăzită lumii acesteia.

   În această Ramă, Icoană cerească desprinsă ca dintr-un basm al copilăriei ori dintr-o fascinantă poveste a Creaţiei, pătrunde Primăvara cu drepturile ei depline, privilegiată de destinul divin al Vieţii, înverzind gândurile, câmpurile, crengile, năzuinţele, răsăritul de soare, înmugurind cuvintele, ramurile, dorurile, rugile, tainele, fecioarele, amurgul, înflorind inima, sufletul, cugetul, florile, femeile, mamele, apele, cântările, toate împodobirile, în această mirifică cuprindere şi necuprindere cosmică, răsfirată ca un crez, ca o mărturisire, ca un act liturgic, ca o cuminecare, ca o comuniune, ca o tendinţă, atitudine, libertate, adevăr, creaţie, poezie, cânt, dragoste, armonie, schimbare şi deplină permanenţă sălăşluieşte Viaţa ca o Primăvară.

   Fascinantă privelişte! Viaţa noastră a creştinilor ortodocşi dacoromâni de pretutindeni ar trebui să urmaze această Axă cosmică pelasgo-geto-dacică, această Osie Hristică în care Ziua coboară din Cer şi urcă serafic înapoi în Sânul cerului său.

   Aşadar, Viaţa care pogoară din Cer, suie iarăşi povârnişul mistic înapoi în Cer.

   Azurul nefiind alceva decât marea draperie a Cerului pentru a proteja pământul de arşiţa Luminii, doririi, rostuirilor şi întocmirilor sale.

   Numai cine coboară pe Zorii îmbujoraţi ai dimineţii înveşmântate într-o aură diafană străbate unduirile de safir ale Azurului, peste care se pogoară Creaţia divină.

   Numai cine se răsfrânge peste caratele diamantului de azur trăieşte plenitudinea desfăşurărilor cugetului, ca un plai uriaş de vis şi împlinire, ce îmbrăţişează zările largi fără hotare.

   Întinderea cât cerul a sufletului frumos al Românului creştin ortodox răsfiră lumina ce urcă şi lucirea ce se coboară, purtându-ne înspre zări de noi începuturi, de noi Primăveri ce înverzesc, înmuguresc, înfloresc şi rodesc în mirificul sublim al ARMONIEI – elogiul divinei splendori a VIEŢII ca o PRIETENIE!

   Cine vede un permanent răsărit de soare în lăcaşul sufletului său aprins de dorul trăirii religioase, fiinţa sa tainică este cuprinsă de o serafică dimensiune cosmică ce nu poate fi ucisă de o vremelnică și aberantă conspirație a fricii !

   Împreună Românilor trebuie să învingem prezentul și să păstrăm Primăvară frumoasă în sufletele noastre !

———————————————-

Gheorghe Constantin NISTOROIU

15 martie 2020, Bursturi, Neamț

DOINĂ DE SPRERIAT PRUNCII

 

m-a apucat prin Capul Luncii

pe unde vin Dulcii

să mănânce Pruncii…

 

nu mă lovi nicăieri

decât jur-împrejur

cât mai înalt

și mai pur

 

…și nu mă lovi Azi

ci Ieri…

 

îmi simt Capul că

iese din Tindă

Creierii-și scot capul

din Tidvă

și – pâș-pâș –

toți se-nghesuie în Drumul

cel de Ghindă

Drumul Spânzuraților

de Grindă…

 

îmi simt Sângele

arhivat – chisnovat

Sângele mi-e pitit

prin Copaci

Sângele-mi stă

risipit pe orișiunde

și-i tare speriat de Draci :

”nu – pe asta – te rugăm

să n-o faci ! – sau fă-o

dar nu pe loc

ca Descântații cu Busuioc

ci la Miez de Noapte

dimpreuncă cu

Vârcolaci !”

 

și strigă – toți – din Hambar

și strigă din Staulul de Vaci…

 

iar Ciorile – Negre și Albe

năvălite-n Salbe

cârâie – de zor – că ”da”

bucuroase foarte

că n-oi mai mișca…

 

…nimic nu m-a îndurerat

(și pus pe urlat !)

mai tare – la mine

decât că m-am trezit și

n-am mai visat…

 

e-atâta Pustie

și atâta Mânie

c-am început să-mi

ciugulesc singur

Ochii și Creanga

eu – mie…

 

și nu-s spânzurat

decât pe-Nserat…

 

și nu-i nimic din Trufie

ci – cum vă spusei :

din prea mare Pustie…

***

 

A FOST ODATĂ-UN BLESTEMAT

 

a fost odată-un Blestemat

nu căpătat – de cel Curat :

dormea în Cușcă – nu pe Pat…

Casă avea Coașcă de Melc

lătra la el un Câine Berc…

…când s-a trezit din Mahmureală

avea nu Creier – ci o Oală…

 

și-așa mergea pe Drum – mă mir

tot nimerea în Cimitir…

nu-i luase Urma vreo Vântoasă :

era așa – cu Fire-Ntoarsă…

 

și prăznuia – în Cimitir

cu Morți de Soi – și cu Sictir :

veneau – acolo-ntre Morminte

numai Paharnici și Judecători

unii pe Flori – alții sub Flori

înveșmântați în Jurăminte

rostind Cumplitele Cuvinte…

 

…am fost și eu – la ei – cândva

m-am plictisit – și-acu-s așa

cum mă vedeți  – ca pe Știuleți :

cu Capul mă dau de Pereți

Abur – pe Nări – eu nu vă scot

Ochii-a-i deschide – nu mai pot

ai zice că sunt gata Mort…

de am vreun Gând –  ies din Sicriu

spânzur de viu – că toți mă știu

și fac – în jurul meu – Pustiu…

 

…uitai c-am început ceva

Ceasu-n Perete iar va sta :

acela ce fu blestemat

de Iele fost-a întremat

și călărește-acum un Hat…

că s-ar putea – acuși – să vină

călare pe vreo Cioropină

și să vuiască-n Miez de Noapte

Clopote Mari – Clopote Sparte…

 

de-aia zic : vorbiți în Șoapte

sorbiți din Vin ca dintr-o Carte… :

mai amânați venirea lui

Crai de Susai – Hornar Hai-Hui

…venirea Blestematului…

 

…nu se mai știe Rânduială :

acu’ e Mort – acu’ se scoală !

și face – în Ogrăzi – Răscoală :

Școli de Murit – Școli de Trezit

Ciolane-om fi toți – în ăst Schit

…ne-or sta – Lună și Soare – -n Gât…

 

…e bine pentru Amigdale

un Mort ca ăsta – să se scoale…

…că – mai o Vorbă – Baclavale

uiți și de Moarte – și de Șale…

***

 

DOINA ȘI LUNA

 

ursuzlâc

la parmalâc :

vine Lună cu bâzdâc

 

și se ia de mine

că n-am făcut bine

că pe unde trec

mult rău mai întrec

și de stau – cumva

usuc o Tarlà…

 

”-nu eu – Lună – fac ce fac

ci mă dibuiește-un Drac

și-n loc să cânt prin Pădure

cânt cu Păsările Sure…”

 

”-dar apucă-te de treabă

ai făcut din lume – -o Babă…”

 

”-de-apucat m-aș apuca :

dar cine Lunii-o cânta

Cântece – de-o-nfiora

Cântece de dor și jele

Cântece mai Săltărele

de-ți pierzi Crugul – pentru ele

de te latră Rrei Cățele…?!”

 

…depinde cum lingușești

să scapi de Lună – să crești

și Lăuta să-ți păzești

cum și marile Povești…

***

 

CÂND TOATĂ VLAGA VIEȚII TRECĂTOARE

 

când toată vlaga Vieții Trecătoare – tu o ții

pentru-a răzbi spre Mistice Călătorii

nu-ți pasă de-astă Răpciugoasă Lume

ce – încă de la Faceri – uitat-a de Minune…

 

cu Caravanele – plecând prin Sfântul Mit-Deșert

lași dărâmată Casa – a Hoitului inert :

începi să vezi Palatele Măririi

și-L înțelegi – în Duhu-I – pe Cristul Pătimirii…

 

…din Oază-n Oază – devii mai Înțelept

iar Șerpii-ți șuieră că ești pe Drumul Drept :

nu Crima ți-a-mplinit Pelerinajul :

 

Pasărea Phoenix – CARTE-ți fuse – Povață și Curajul…

…te roagă-n Întunericul de Stele

și Crist va coborî – la tine – dintre ele !

*

…dar nu te-ntoarce –  cumva – Orfeu Șovăitor :

cei fără de Credință – fără de Suflet Spor

niciunde  – Sălaș n-au – Viață ori  Odihnă

n-au Șansa Sfântă-a Duhului-de-Tihnă :

în toate și în toți – se șterg din Rânduială

DEFINITIV… –  …doar amurgesc și MOR

Crist anulând – în Cosmos – al lor Tipar-Croială…!

***

 

PENTRU CE ȘI CUI – SMERIT – SĂ MULȚUMESC ?

 

pentru ce și cui – smerit – să mulțumesc ?

pentru că-s ”schilodul” ? – și că-mbătrânesc ?

…orice fac – în Viața Urii – pe loc mă rănesc !

Soartă o fi asta ?– …Divin Imbecil :

Candela-Ntrebării stinsu-și-a Fitil…

 

condamnat la Carceră Perpetuă – cum un Criminal :

orice Năzuință – spre Lumină – se-nchide-n Cristal  !

Tânăr n-am fost niciodată – nici măcar nu știu

ce mă ține-n Viață și de ce să scriu…

 

…scriu – mereu – ca Obsedații – să nu-nnebunesc :

nu-nvățai nicicum – în Viața-mi – să le potrivesc :

sunt înconjurat – ca Fraier – de Mii Colți Rânjiți

 

gata să dezbine Hoitul meu  : Ciocli Cuminți…

…Pasărea mă-ntreabă : ”de ce nu te-agăți ?”

eu răspund : ”de-al Naibii – Fârtato ! – să nu mi te-arăți !

…Logica Cretină-mi sapă – mie – Groapă

făr’ măcar să știe că ruptu-i-am Sapă…!

…Satano – Satano – prea te-ai buricà

și – de bucurie – CRED C-AI ORGASMÀ !”

***

 

CU CÂT NU VEI VENI – CU ATÂT TE VOI ȚINE MINTE MAI BINE

 

cu cât nu vei veni – cu atât te voi ține minte mai bine :

ai făgăduit că vom urca – împreună – Coastele Muntelui

ai făgăduit că – împreună – vom afla Miraculosul Ciorchine

al Canaanului – iar nu să mă lași să putrezesc în Adâncurile Hanului…

 

te-am așteptat în Caleașcă : acum – nici pe jos dacă vii

nu va fi altfel : te vor opri – un Câmp de Mânii – dar și Porumbei – mii…

căci Vulturii au năvălit – de curând – în Sfânta Grădină

și nu vei mai afla – întreagă – Acolo – nici măcar o Biată Sulfină…

 

a sosit Amurgul – dar Mireasma Drumului n-are vreo Veste

 

a sosit Amurgul – și Lăuta Mea nu mai murmură nicio Firavă Poveste…

a sosit Amurgul – tot ce-am gândit și visat – se vestejește…

din Cer cad  –   Ploi și Comete Râncede – Putredele Fructe :

 

știu că tu îi vei împiedica – pe orice Războinici – să lupte…

…mă voi încinge – furios – cu Platoșă de Inorog

mă voi lupta cu Graiul Rugăciunilor – până voi face – din Stârvurile Beznelor – STOG !

***

 

DOINA PLECĂRII

 

Floare Colilie

e-atâta Mânie

la Canatul Zorilor

Țâța-Ncuietorilor

 

încât – fără să-mi grăiți

înțeleg că nu mă știți

nu mă știți și nu mă vreți

la ‘cest Prag de Oameni Beți

și cu Vorba de Scaieți…

și că m-alungați

în Codri Dungați…

 

nu vă temeți – oi pleca

n-oi sta la voi – în Tarlà

nici prin Gând nu-mi da…

 

”ziua bună” nu v-oi spune

oi face o Rugăciune

c-am scăpat de stricăciune…

 

…nu-mi era de stat

la Loc fără Sfat :

uite c-am plecat

Sori am îmbunat

Pe Umeri am Stele

Călăuză – Iele

ies ca dintr-un Bocet

stârnind draci în Răget

…am și Veste Bună :

în Frunte-mi stă Lună !

 

…dar în urma mea de om

n-a rămas verde vreun Pom

n-a rămas – cu Drept – vreun Om :

au rămas vreascuri de Foc

și Cenuși – în orice Loc

 

eu plecai chemat de Grai

venit – măre – dinspre Rai…

pe voi nimeni v-a chema

doară că veți dispărea :

între Munți și Stea

nu v-a mai rămâne

decât Loc de Mâne…

***

 

LĂUTA MEA – ZIARUL ÎNSTELAT

 

am publicat Grădini – Marìi de Flori

am publicat și Pești – Corăbii – Nori…

…apoi  – am publicat Umanitatea Oarbă :

Ediția-a fost anemică – alergică și slabă…!

 

Read More »

Când ți se ia ceva, când pierzi ceva (libertatea de mișcare), ce lucru mai frumos decât să descoperi valoarea lucrurilor pe care le ai? Pe care le aveai tot timpul lângă tine…

Și dintre ele, cel mai interesant și misterios, cel mai trecut cu vederea – Noaptea.

Ce Taină a lăsat Bunul Dumnezeu cu Noaptea! „Și a fost seară și a fost dimineața. Ziua întâi…”. Realizăm noi oare ce-ar fi fost viața noastră fără noapte? Mai ales acum, în vremea epidemiei? Ar fi fost o zi de grijă și de angoasă nesfârșită…

Dar iubitorul nostru Părinte – știind ce copiii năzdrăvani și „fără astâmpăr” suntem – a pus Noaptea ca pauză în viața noastră care aleargă mereu după pământ. Ne obligă să ne „resetăm” sistemul în fiecare seară. Să mulțumim pentru ziua ce a trecut. Și să întâmpinam cu împăcare noaptea ce ne așteaptă. Pentru că, într-un fel minunat, fiecare noapte e o celebrare a odihnei care ne așteaptă în Dumnezeu.

Să ne gândim bine! Noi tratăm noaptea ca o anestezie, sau ca o amânare a grijii de mâine… Dar Dumnezeu ne-a poruncit s-o celebrăm! De ce? Pentru că e frumoasă în sine. Pentru că a zis Psalmistul: „Ieşi-va omul la lucrul lui și la lucrarea lui până seara…”. Pentru că felul omului sacru de a celebra seara se numește… Vecernie!

Și pentru că a zis Domnul: „Ajunge zilei răutatea ei…”. Ce cuvânt recuperator! Adică, „Ajunge vouă, părinților și prietenilor, grija unei zile. Ajunge vouă mormanul de știri despre coronavirus de astăzi! Ajunge frământarea trupului pentru azi!” Și de-asta există rugăciunile de seară. Ca să ne culcăm ca și cum toata viața noastră problematică s-ar fi terminat. Fiindcă mâine începe nu o nouă zi, ci, într-un fel… o nouă Viață! Căci dacă ne culcăm cu grija îmbolnăvirii de mâine, noi n-am înţeles nimic. N-am înțeles că Domnul ne dă mâine o altă Existență, o altă haină de a trăi, o altă șansă de a începe Existența cum trebuie. De a trăi, de mâine, o viață care nu se mai teme de trupul în care este. Chiar dacă e slab și supus bolii ca oricare altul. De a aprecia frumusețea Vieții în pofida vasului fragil în care Ea este pusă!

Așa că să celebrăm Noaptea! Această mireasă a sufletului și acest „sfetnic bun”. Gândiţi-vă că în Taina nopții și a lămpii lui si-a scris Eminescu mai toate poeziile… Prin ochii liniștiți ai Nopții, a văzut Eminescu „mândra pădure de argint” și a auzit buciumul „serii pe deal”. Și câte și câte „doine și-nţelesuri” nu va fi dospit în suflet dragul poet al sufletului nostru nocturn…!

Ce copii „neastîmpăraţi” suntem pentru Dumnezeu! Dacă L-am auzi zicând: „Dragilor, v-am dat câteva nopți liniștite, pentru că știu cum vă sunt zilele voastre… Știu cum erau până acum, și știu cum le veți trăi după ce „criza” va trece. Am vrut să v-aduceți aminte cum e să vă bucurați de nopți cu stele, de rugăciuni și de îngeri…”.

Doamne, cât de măreț ești! Câte zile frământate ca să pricepem valoarea unui simplu…”Noapte bună!”.

Nopți cu Domnul !

Ierodiacon Iustin T., 14 martie 2020