Cuvânt și iubire

Din seara de ajun a celei de a doua zi de Pesach începe numărătoarea de Omer. Ea continuă 49 de zile, precedând  sărbătoarea de Șavuot, care este a cincizecea zi. Numărătoarea de Omer era legată de aducerea primelor roade la Templul de la Ierusalim și de calculul secerișului. Ulterior, după distrugerea celui de al doilea Templu, ea devenit o perioadă de doliu, în amintirea celor 24.000 de învățăcei ai lui Rabi Akiva, îndrumați de el să se alăture armatei lui Șimon bar Kochba. Ei au murit într-o epidemie pentru că nu se respectau reciproc, în primele 32 de zile ale numărătorii. La început nu știau cauza: atunci când au aflat-o, a încetat epidemia. Era cea de 33-a zi a numărătorii (LaG BaOmer). În această zi, doliul a încetat. Mai târziu, ziua de LaG BaOmer  a căpătat un sens cabalistic. Conform tradiției, în această zi a murit Rabi Șimon bar Yochai, un învățat tannait important, elev al lui Rabi Akiva, unul dintre conducătorii luptei anti-romane. Era în perioada împăratului Hadrianus, în secolul al doilea al erei noastre. Despre Rabi Șimon bar Yochai, cunoscător profund al misticii iudaice, s-au țesut câteva legende. Se știe că el, împreună cu fiul său Eleazar, s-au ascuns într-o peșteră pentru a nu fi prinși de autoritățile romane, care îi condamnaseră la moarte. Ei au stat ascunși în acea peșteră timp de 11 ani, minunea fiind că nu au putut fi descoperiți. Altă legendă este că Rabi Șimon bar Yochai, care a murit în ziua de LaG BaOmer, s-a sacrificat pentru a opri epidemia care începuse: prin moartea lui, a oprit epidemia.  Dar pentru că era cunoscător al Învățăturii Secrete (îi este atribuită compunerea Zoharului, în mod legendar) și trebuia s-o transmită învățăceilor săi, iar ultima sa zi din viață, în care urma să moară, era prea scurtă pentru aceasta, Dumnezeu a prelungit-o, amânând apusul soarelui. O legendă asemănătoare a apărut mult mai târziu, în comunitatea sefardă-spaniolă din România, după moartea rabinului sefard Eliezer ben  Yițchak Pappo (1785-1828), considerat un ”țadik”, născut la Sarajevo, care a fost rabin la București (1819) și la Silistra (1820-1828). În acest oraș a fost o epidemie de holeră, iar rabinul Pappo s-a sacrificat, a murit în epidemie, iar aceasta a încetat datorită sacrificiului său. Apropo, la mormântul lui au loc pelerinaje până astăzi, la fel ca și la mormântul lui Rabi Șimon Bar Yochai.

Rabi Șimon bar Yochai este înmormântat la Meron, în nordul Israelului, iar în ziua de LaG BaOmer, când are loc comemorarea lui, la mormântul lui se adună mulți evrei care vin să se roage și serbează înălțarea sufletului lui cu încă o treaptă. Se pare că acest obicei a apărut în secolul al 16-lea; el continuă până astăzi. În legătură cu această serbare (”hilula”) au apărut multe descrieri.  Unele pot fi găsite în cartea ”Sefer Hamoadim”. De asemenea, au apărut cântece, ode în onoarea lui Rabi Șimon bar Yochai care sunt cântate în cadrul acestei ”Hilula”. Unul dintre ele, intitulat ”Bar Yochai”, se referă la profunzimea cunoașterii misticii iudaice de către acest învățat. Cântecul are 10 strofe, cântate de un solist, și un refren, cântat de cor. Refrenul deschide cântecul și este adăugat după fiecare strofă. Strofele au câte 4 versuri, rima fiind între primele 3 versuri, ultimul rimând cu ultimul din celelalte strofe. Este o metrică orientală, de influență arabă. Cântecul, în limba ebraică, provine din folclorul evreilor sefarzi orientali. Am hotărât să-l traduc în limba română, deși nu sunt poet. Nu am putut reproduce nici metrica, nici versificația de 3 plus 1. Am încercat versificarea sub formă de rimă împerecheată, câte două versuri. Refrenul, de două versuri, l-am pus numai la început.

BAR YOCHAI

(Traducere versificată de: Lucian-Zeev Herșcovici)

Bar Yochai, ai fost uns cu uleiul bucuriei, sfânt,

Ești mai fericit decât semenii tăi pe pământ.

Bar Yochai, uleiul turnat pe tine e plin de sfințenie pură,

Turnat după a sfințeniei măsură,

Ai purtat a coroanei regale sfântă floare,

Care în strălucire veni  pe capul tău să-l înfășoare.

Bar Yochai, pe un loc bun te-ai așezat,

În ziua în care ai încercat, în care ai scăpat,

Adăpostit în peștera din stânci, în care,

Ai câștigat și măreție, și onoare.

Bar Yochai, salcâmii înfloriți se înalță tot mereu,

Ei învață Cartea Sfântă a lui Dumnezeu,

Lumină minunată, lumina care arde, ca un foc,

Ei ți-au cerut ca să-i înveți  în acest loc.

Bar Yochai, tu și în livada cu meri buni,

Te-ai înălțat parfumuri să aduni,

Secretul Torei în mirositoare flori,

”Să facem omul” s-a spus pentru tine, până mori.

Bar Yochai, ai fost încins cu a vitejiei  curea,

Și în războiul focului credinței ai pornit la lupta ta,

Și sabia ai scos-o din a ei teacă,

Ai întins-o împotriva persecutorilor, lume seacă.

Bar Yochai, tu ai ajuns la locul pietrelor de marmoră, de rubin,

La chipul leului bătrân, de măreție plin,

La vârful coloanelor din Templu și la stele,

Ai privit totul, și cine te-a privit dintre ele.

Bar Yochai, în Sfânta Sfintelor,

Linia care face trecerea lunilor,

Șapte Șabaturi, secrete a  cincizeci, de anvergură,

Ai legat litera ”șin” cu a ta legătură.

Bar Yochai, litera ”yod” a vechii învățături,

În cinstea ei tu ai privit spre interior, cu ale ei guri,

Trecut-ai prin treizecișidouă de poteci până la începutul cel de dar,

La îngerul care unge strălucirea generației ajuns-ai așadar.

Bar Yochai, sus  se înalță o lumină minunată,

Ai văzut-o multă, toată,

Taină care nu poate fi citită,

Ai înțeles că de ochi nu poate fi privită.

Bar Yochai, fericită este mama care te-a născut,

Fericiți învățăceii tăi pe care i-ai crescut,

Și fericiți sunt cei care cunosc învățatele de tine secrete,

Și sunt împodobiți cu pietre prețioase fără pete.

———————————-

Lucian-Zeev  Herșcovici

https://baabel.ro

Ierusalim, mai 2018

Anual elevii de la CIE Cupca, îndrumați de bunii lor dascăli, comemorează ziua memoriei și înțelegerii, dar și ziua Victoriei.

          În cabinete, pe culuoarele școlii, în incinta bibliotecii și a muzeului local se amenajează expoziții de cărți, ziare, reviste, pliante, fotografii, desene, aplicații dedicate acestor evenimente ce trebuie să le cunoască tânăra generație. În muzeul nostru istoric este o mapă cu felurite materiale dedicate celor care au participat, au ajutat frontului, au fost fie participanți, veterani, sau copii ai foștilor combatanți. La lecțiile memoriei elevii privesc filme documentare și concerte de comemorare ce au loc în aceste zile.

          În anii precedenți le felicitam pe două dintre fostele participante ale celui de-al doilea război mondial din satul Cupca, veteranele muncii pedagogice, fostele profesoare Elizaveta Bogdaniuc și Zinaida Poleanschaia. Cu părere de rău deja de doi ani ambele au trecut în eternitate, așa că acum le pomenim la careul școlar, comemorând memoria lor cu un moment de reculegere, apoi aprindem câte o lumânare în capelița aflată lângă biserica satului.

          Cu buchete de flori membri comitetului școlăresc merg și la mormântul fostei profesoare Zinaida Poleanschaia, invitați fiind de fiica acesteia, d-na Tatiana Poleanschaia. Tot aici, o pomenim simbolic și pe cealaltă fostă profesoară a acestei școli Elizaveta Bogdaniuc, care-și odihnește somnul de veci în cimitirul satului Pătrăuții de Jos, fostă deportată și reabilitată. Ambele au fost surori medicale în vremea războiului.

          La rugămintea noastră, dar și a rudelor celor două veterane sunt pomenite și la slujba de la biserică din preajma acestor zile.

          Memoria lor, a tuturor celor ce s-au jertfit pe câmpurile de luptă, s-au aflat în spatele frontului, dar și a celor ce au avut de suferit fiind deportați, judecați fără vină, împușcați la Fântâna Albă, ce nu s-au întors din Siberia și Kazastan, trebuie să rămână vie pentru noi și generațiile viitoare.

—————————————-

Eleonora SCHIPOR,

pedagog-organizatoare la CIE Cupca

8 mai, 2018

Sunt tot mai numeroase semnele, şi opiniile, conform cărora brandul de ţară al românilor ar putea deveni amprenta papilară de pe degetul gros  al palmei mâinii drepte. Aceasta ar înlocui, cu succes evident, vestita frunză a Blondei cu trecere pe la fostul locatar al palatului Cotroceni, parafând astfel evoluţia noastră spre autonegare.

Este indubitabilă reîntoarcerea românilor în tenebrele neştiinţei de carte, tot mai rapidă şi din ce în ce mai adâncă. Menţinând ritmul continuu amplificat de la revoluţia „democratică” încoace, pe fondul experimentelor educaţionale fără de sfârşit şi lipsite de cap, dar şi de coadă, ne-am creat condiţiile certe ca în următoarele câteva decenii, nu prea multe totuşi, să  revenim la epoca neştiinţei cvasiunanime şi a grămăticilor cu călimara la brâu şi pana de gâscă după ureche. Adică, în vremurile începuturilor cristalizării limbii, apariţiei alfabetului şi, odată cu acesta, a scrisului. Eram mult în urma celorlalte popoare ale continentului. Am recuperat greu, dar nu total, reuşind mai apoi să pierdem mult prea uşor, vinovat de uşor, acumulările pe plan educaţional, şi asta în condiţiile în care ofensiva şcolii ia cu asalt naţiile civilizate care văd în aceasta şansa afirmării viitoare.

În acest proces cu adevărat condiţional, România post-decembristă reuşeşte să se detaşeze printr-o opinie total separată, în pofida intenţiilor şi programelor de aşa-zise bune intenţii. Performanţele sale fiind lovite de nulitate, de antiperformanţe demonstrate de bilanţuri negative cu statut de normalitate. Câteva exemple ce  poartă girul celor mai înalte competenţe ale Uniunii Europene: ţara noastră ocupă primul loc la analfabetismul funcţional. Ce înseamnă acest tip de analfabetism? Incapacitatea subiectului de a decela mesajul conţinut de textul citit şi, în concsecinţă, de a şi-l apropria în folosul său. Altfel spus, citire mecanică şi asimilare zero. Mai pe limba noastră: a te uita precum viţelul la poarta nouă.

Fenomenul este unul cu efecte majore, el fiind prezent la aproape jumătate dintre cei care se consideră ştiutori de carte, posesori ai unor diplome de absolvenţi ai învăţământului primar, gimnazial, profesional, liceal şi, din păcate, chiar superior! Înseşi statisticile naţionale relevă acest adevăr trist, inexplicabil, de neînţeles şi nici de acceptat. Peste 6 la sută dintre copii, echivalentul a mai mult de 150 000 de potenţiali şcolari, nu ştiu carte, iar alţi 40 000 nu au mers nici măcar o singură zi la şcoală. La ultimul recensământ al populaţiei, aproape un sfert de milion de concitadini s-au declarat neştiutori de carte. Cifre sensibil egale, dacă nu chiar superioare celor cu care intram în socialism în urmă cu trei sferturi de secol. Să nu ne mai mire, aşadar, deloc scenele derulate la ghişeele instituţiilor publice, având ca protagonişti oameni în toată firea, dar şi tineri imberbi, în care  trebuind  să-şi pună semnătura olografă pe un document oficial – un certificat de moştenitor, o vânzare cu transfer de proprietate, sau un alt act doveditor de stare civilă ş.a. apelează la formula de amprentă papilară. Aceea de “a pune deştul”.Adică, în totală necunoştinţă de conţinut, singuira garanţie a autenticităţii fiind buna credinţă în corectitudinea funcţionarului din spatele ghişeului. Dar ale cărui garanţii morale nu se confirmă întotdeauna.

Read More »

PRIMĂVERILE DE ODINIOARĂ
( La Ruşii-Munţi… )

Păşesc în satul meu, de odinioară,
Celest tărâm în primăveri de mai,
În existenţa-i sacră, milenară,
Leagăn a fost, scump colţişor de rai.

Se hârjonesc lăstunii în livadă,
Pomii valsează în veșmânt de flori,
Îmi pigmentează pasul prin ogradă,
Corole graţioase, vii culori.

Mi-e dor de buni, de uliţi pietruite,
De pluguri adâncind picior de plai,
De-a satului meleaguri, dragi şi sfinte,
Reprimenite în mirific strai.

Sub ” Bursucău ” un vultur dă târcoale,
Cu ochi agili în zboru-i maiestuos,
Cu aripi largi se pierde lin în zare,
Vechi paznic al vernalului frumos.

Pe pajişti jilave, de dimineaţă,
Îl văd pe George, cocostârcul jun,
Prin treistii către Mureș, albi, în ceaţă,
Pasc mieluşei frugalul mic-dejun.

Ce zori-de-zi, fierbinţi, pline de viaţă!
Ce forfotă, la cântec de cocoşi !
Bat clopote, în rugi de dimineaţă,
Un gând pios se-nalţă spre strămoşi.

Dor de sătucul meu de odinioară…
Chiot în lunci, iubiri trecute-n zori,
Poveşti cu tâlc în seri de şezătoare,
Vechi amintiri pe aripi de cocori.

LUNA LUI FLORAR

Vechi parfum de Florar,
Sărut pur de fecioară…
Primăvară celestă,
Cânt divin de vioară.

Jind frenetic, carnal,
Mângâieri diafane,
Caldă, iarba încinge,
Dulci alinturi profane.

Read More »

Rătăcirea unui cal sălbatic

Pe caldarâmul fierbinte al vieții
trec în tropot șchiopătat
ca un cal de curând potcovit.
În coama lungă port sclipirile soarelui
care mă hrănește cu jăratic
din aurita-i tigaie…
Nu voi accepta să îmi puneți căpăstru…
sunt un cal sălbatic
ce în nopțile cu lună plină
îmi semăn chipul
în izvoarele de la poalele munților.
Rătăcit și speriat între luminile
și claxoanele camioanelor,
aștept însetat seara,
când mă voi adăpa din jgheabul lunii…
Atunci îmi vor crește aripile
și voi simți în nările fremătânde
miros de cetini celeste…
Voi alerga pe spinările dealurilor
îmbătat de mirosul florilor de măceș,
strângând în coama fluturândă ca un văl de mireasă, rouă.

Ce frumos vor necheza,
herghelie a cerului,
stelele…

———————————

Nicu GAVRILOVICI

6 mai, 2018

Recunosc, gândul de a scrie m-a încercat de multe ori. Am considerat însă, întotdeauna, o mare răspundere autoasumată fapta de a aşeza sub ochii semenilor tăi un cuvânt scris. Nu aveam cum să uit că prin el, prin cuvântul scris, se dezvoltă şi se defineşte fiinţa noastră culturală, cea fără de care am fi doar entităţi biologice efemere fără vreo perspectivă de evoluţie. Mai eram convins şi de faptul că până la a te adresa celor din jurul tău trebuie să te formezi şi să te verifici pe tine. Spun asta în contextul în care, din păcate de prea multe ori, parcurgem texte ce parcă au o singură menire, cea de a face risipă de hârtie. Iar fapta aceasta cred că este un mare păcat deoarece hârtia ascunde în spatele existenţei sale viaţa sacrificată a unei plante, dar şi pentru că realitatea nudă a acestui gest este doar o tendinţă strict egolatră, incluzând şi o nedreaptă lipsă de consideraţie pentru eventualul cititor. Am putea lua ca paradigmă scrisul celor vechi, din vremurile când uneltele de scris erau rare şi scumpe, iar cel ce aşeza pe hârtie cuvintele avea un mare respect pentru toţi cei din jur, îşi risca de multe ori viaţa pentru fapta sa şi nu îşi permitea, în nici un caz, să banalizeze informaţia ori creaţia chiar dacă era una proprie.

Poate că nici condiţiile sociale din anii tinereții nu erau propice felului meu de a scrie, dar asta ar fi deja o altă poveste, pentru că umoristul, ironistul, nu se poate exprima liber decât într-o societate care acordă valoare şi legalitate acestui concept. Fără libertatea pe care acum o înjosim numind-o după canoane culturale stranii: „libertate de expresie” creatorul în general şi umoristul în special, ar fi nevoiţi să se ascundă după atât de multe metafore încât este posibil să se piardă definitiv esenţa scrierii, dar mai ales efectul ei cel mai important, acela educativ, rămânând, dacă mai rămâne ceva, acela colateral, eventual amuzant.

Mai am şi convingerea că atunci când iei hotărârea să scrii trebuie să ai, în mod necesar, suportul logistic al unei culturi formate în primul rând ca lector. Dacă cititul nu este o pasiune dusă la înălţimea unei profesiuni, cel mai bun lucru este să te abţii de a trece la creaţie tipărită. Vei fi precum un om fără nici un har sau haz care spune glume şi se miră că nimeni nu zâmbeşte măcar, iar el este tentat să creadă că se adresează unor ignari într-ale umorului.

Am pornit, aşadar, la drum ca pasionat cititor fără să mă gândesc vreo clipă că aş putea ajunge scriitor, iar faptul că debutul în această postură s-a petrecut la o vârstă ce poate fi considerată indecentă pentru un asemenea gest dovedeşte în primul rând că destinul îşi are căile sale, unele dintre acelea pe care le numim ascunse. Includ cu hotărâre rolul destinului în acest act deoarece logica aflată deasupra noastră a tuturor îşi are determinările sale, unele care ne rămân, din fericire, inaccesibile.

Primul volum, de fapt o plachetă de versuri umoristice, a fost, aşa cred acum, un eşec, deşi, absolut surprinzător, s-a dovedit a fi un succes de librărie! Păcatul trufiei mi-a făcut dovada că lupta împotriva sa are şi unele înfrângeri. A doua carte, una de proză scurtă, mi-a indus ideea fermă că până aici mi-a fost! Aveam convingerea că am epuizat tot ce puteam spune! Dar nu ţineam cont de faptul că scrisul, exact la fel precum cititul, devine un dulce drog, o dependenţă, un fel de a te face să crezi că fără această nobilă autoflagelare nu mai poţi trăi. Condiţia de autor te schimbă în sensul unei responsabilizări mereu mai exigente, iar scrisul tău evoluează, de multe ori precum propriile tale personaje cu o independenţă pe care nu-ţi rămâne decât să o urmăreşti cu ochii minţii. Cu o anumită patimă, dar şi cu o continuă dorinţă de a te autodepăşi. Uneori reuşeşti, alteori…

Şi mai trebuie să accepţi că şi aici, exact ca în oricare alt domeniu, sunt performeri care coexistă cu simpli truditori. Cum însă trufia nu ne va părăsi niciodată, apariţia frustrărilor cu întregul lor corolar de efecte nefaste tinde să bântuie întreaga noastră tagmă cu o uimitoare lipsă de discriminări. Vom suferi de sindromul unicităţii indiferent de rasă, religie, etnie, cetăţenie sau sex. Mă consolez cu gândul că aceasta este plata firească pentru darul ce ni s-a dat, cel care în fond ne ridică la treapta de aspiranţi la un fel de nemurire. Şi dacă ştim asta, cine ştie, poate vom deveni mai buni sau chiar mai înţelepţi. Drumul este greu, foarte greu chiar, dar merită să-l străbaţi chiar dacă picioarele goale îţi vor sângera. Este Golgota ta aceea pe care nu ai dreptul să o refuzi, ci numai datoria de a o urca.

———————————

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, aprilie 2018

Pentru început precizez că titlul este inexact ,nu se incadrează în definiţia cuvântului „romanţă” şi nu se potriveşte total cu intenţia textului care urmează. Şi totuşi…! Nu-i aşa că o romanţă se scrie în versuri însoţite de o melodie frumoasă, nostalgică, provocătoare deseori de lacrimi? Romanţa exprimând sentimente pătimaşe, iubire, tristeţe, despărţiri…

Romanţa care reînvie amintiri duioase despre oameni iubiţi,oameni care au lăsat în urma lor  bucuria dragostei sau durerea despărţirii. Acel cântec romantic potrivit nopţilor înstelate de primăvară ,care a mişcat profund inimile sensibile în urmă cu 50-60 de ani, contopindu-se cu versul nostalgic şi melodia mişcătoare cântată de voci celebre.

Şi totuşi… romanţa mea nu este scrisă în versuri deoarece niciodată nu am compus vreo poezie; nu are nici melodie, ştiu doar să ascult muzică, dar în nici un caz s-o compun. Sper să mă bucur de indulgenţa cititorului care va accepta romanţa mea în proză. Da, în cea mai simplă şi obişnuită proză, precum mi-aţi acceptat scrierile cu multă generozitate în ultimii zece (corectez,13 ani!)

Pentru asta însă,am fost ajutată în permanenţă de un prieten credincios şi ascultător ,care m-a servit cu credinţă în toţi anii săi de existenţă, calculatorul meu X-p demodat, din ce în ce mai demodat, mai obosit, mai îmbătrânit. Mă rog, ca tot omul! S-a ţinut „tare” urmând ritmul meu, din ziua în care am început să scriu şi până în acest moment, ajuns la vârsta pensionării, în care îşi face datoria pentru ultima oară. Uneori leneş, falsând la „notele înalte”, răpindu-mi timpul pentru 4-5 corectări, alteori reve-nindu-şi la o activitate normală, iuţea pasul de trebuia să-l prind eu din urmă.

Ce mai, acest calculator, cu toate defectele dar şi calităţile sale, a fost punctul meu de sprijin în modestul meu univers literar. M-a slujit cu credinţă atunci când am scris zeci şi zeci de articole pentru ziarele şi revistele în limba română, ca „Viaţa noastră”, „Revista mea”, „Gazeta Românească”, „Revista familiei”, sau în România la „Scrisul Românesc”, „Revista Prietenia” şi altele.

Mi-a adus prieteni-cititori credincioşi-care au învăţat să mă cunoască şi să mă recunoască chiar dacă uitam să pun semnătura la capătul paginii. Iar în zilele festive, cu ocazia  sărbătorilor, mă felicitau telefonic cu o urare de sănătate şi „La mulţi ani!”,  ceea ce a fost şi a rămas premiul cel mare câştigat de mine şi de prietenul meu X-p.

Pe lângă asta în acest ultim deceniu în care am cunoscut bucuria scrisului, calculatorul meu drag a mai făcut efortul să scrie şi opt cărţi care au văzut toate lumina tiparului, aducându-mi de la prietenii cititori adevăratul câştig exprimat printr-un cuvânt bun şi sincer. Sigur, i se cuvinea și lui o laudă, cel puțin din partea mea, pentru colaborarea credincioasă cu eforturile mele literare. O fac acuma însă, în momentul despărțirii, deși a așteptat de mult această recompensă. Regret pentru asemenea mare întărziere, dar știut este că deseori viața aduce omului împlinirea dorințelor abia atunci când este mult prea târziu ca să se mai bucure.

Dar așa este viața draga mea lădiță electronică, o cunoști și tu citindu-mi gândurile și părerile, când  mi-ai fost confident și prieten care a aflat din sufletul meu toate secretele,bucuriile și durerile mele.

Du-te acum în pace spre lumea unor piese destrămate,  aruncate în cutii destinate prelucrării metalelor. Sper că într-o zi vor renaște din tine obiecte noi, strălucitoare, funcționale și gata să slujească oamenirea.

*

Poate am reuşit să explic sensul titlului acestui text scris într-o limbă prozaică,nu în versuri romantice şi fără o muzică languroasă.

Pur şi simplu am simţit nevoia să-mi iau rămas bun de la calculatorul meu, conținând o parte din suflet revârsat pe pagini albe în format eletronic.

Dragul meu X-p, ţi-ai făcut datoria, ai lucrat cinstit până în ultimile clipe înainte de decuplare. Regret momentele când mă supăram tare pe tine, dar şi cele în care mi-ai adus bucuria împlinirii şi m-ai făcut fericită oferindu-mi spre citire un text reuşit creat de inima mea şi de minunea tehnicii care ţi-a dat naştere cu mulţi ani în urmă ca să mă serveşti pe mine. Acuma, când ți-a venit momentul de plecare, îţi mulţumesc pentru timpul cât mi-ai fost alături, ca să reuşim – odată mai bine, altă dată mai puţin – să scoatem la lumină gânduri ,amintiri despre timpuri îndepărtate triste sau fericite ,despre oameni iubiţi pe care noi doi nu-i puteam uita.

Pentru toate acestea ţi se cuvine o muzică divină, un vers măiestru, sau cel puţin câteva cuvinte scrise în proză pe măsura priceperii mele…

——————

Heidi SIMON

Tel Aviv, Israel

aprilie 2018