Cuvânt și iubire

Timp fără granițe dintre el

 

Mai știi, iubite, cum ne-au ascuns în taina lor, cele mai frumoase povești, scrise cu ultimele picături de credință?
Și îți mai amintești cum ne trezeau îngerii cu melodia primelor zâmbete de regăsire?
Atunci, iubite, ti-am desenat chipul din norii plini cu roua iertării întregii lumi
Și a fost ceasul când se număra numai în inimile noastre eternizate.

 

Dacă ai fi știut, iubite, cum îți biciuiam inocența prin spiniii păcatelor spălate cu strigătul sărutului singurătății…
Eu cred că era micul popas în brațele Lui Dumnezeu de atâta tortură a timpului spre mântuire…
Nu mă pedepseai, iubite, decât cu uimirea unui univers îndrăgostit de acea minciună a neputinței noastre
Și îți șopteam să mergem cu degetele împletite precum firele de pâine plămădită cu tihna inimii de mamă.

 

Îmi cereai, iubite, să nu te mai sufoc cu pașii mei prin venele tale, iar eu tot închideam ochii de atâta clipit al genelor tale…
Vedeai, iubite, cum mă renaște moartea umilinței de a te fi binecuvântat să-mi culegi sufletul din rugina petalelor?
Iar dacă dangătul clopotului turnat din nevăzute, ne perinda prin lanuri de descântec,
Eu îți povesteam cum mă strigași cu tot cu lutul vetrei obosite fără un foc al glasului strămoșilor împăcați cu tine.

 

Atunci se cerneau ecourile epidemiei de trădare scurtând rătăcirea prin semănatul de bine durut.
Iubite, întinde mâna spre tot ce mi-ar surpa ziua în noapte și noaptea în zi
Numai ca frântura de secundă în care te vei fi concrescut, iubite, cu un anotimp îmblânzind toate zilele anului ferfenițate de mirarea că nu erai,
Se prelingea ca mierea din sticluța rugăciunii vestind pălălaia primei științe a dorului sondând stele cu lupa smereniei.

——————————-

Diana CIUGUREANU-ZLATAN

9 mai, 2018

Irini Pericleous a susţinut, în data de 7 mai, un recital de excepţie, în Sala Medievală Kasteliotissa din Nicosia. Ea a interpretat la vioară piese de J.S. Bach, A. Vivaldi, C. Gluck, F. Kreisler, Pugnani, John Williams, Fr. Chopin, Ceaicovsky şi Ciprian Porumbescu (Balada).

La recitalul închinat memoriei mamei sale, prof. Anca Cristina Pericleous, sala a devenit neîncăpătoare. Toţi i-am admirat măiestria şi am observat că la doar 15 ani, Irini şi vioara ei sunt una.

FELICITĂRI, Irini Pericleous!

Mult succes în continuare!

 

***

BIOGRAFIE IRINI PERICLEOUS

Irini Pericleous a început să cânte la vioară de la vârsta de 7 ani, avându-l ca profesor pe violonistul Sorin Alexandru Horlea – membru al Orchestrei Simfonice Cipru.
Din 2014 devine şi ea membru a Orchestrei Simfonice de Tineret Cipru, sub conducerea dirijorului Iorgos Koundouri. Primul ei recital îl susţine la vârsta de 11 ani, în Sala Medievală Kasteliotissa din Nicosia.
În data de 3 noiembrie 2015, susţine în România primul ei concert, fiind invitată de „Filarmonica Oltenia“ din Craiova, prin programul „Europa Season“.
Participă la lecţii de vioară Masterclass cu marele violonist Alexandru Tomescu, timp de o săptămână, în România şi susţine concertul final la Castelul Bran, în sala de muzică a castelului unde celebrul violonist, pianist şi compozitor George Enescu a susţinut numeroase concerte.

Urmează cursuri Masterclass, cu celebrul violonist italian Salvatore Accardo, în martie 2016, în Cipru.
Cu Orchestra Simfonică de Tineret a Ciprului ia parte la mai multe concerte cu muzicieni renumiţi: Alkistis Protopsalti, Kiprianos Katsaris, Aliki Hrisohou, Iorgos Frangoulis, Salvatore Accardo şi cu opera „Cavalleria Rusticana“.
De asemenea, a cântat la vioară la diverse evenimente organizate de Ambasada României în Cipru şi Şcoala Românească din Nicosia.
În mai 2016 a trecut cu nota maximă clasa a 8-a vioară la Şcoală Regală de Muzică şi şi-a început pregătirea pentru obţinerea Diplomei la Trinity College. În 2017 a participat la emisiunea televizată  –  JUNIOR MUSIC STARS şi a ajuns în finală, pe locul al II-lea.

———————-

Veronica IVANOV

Cipru

8 mai, 2018

 

 

Am simțit nevoia să mai scormonesc prin sacul cu amintiri, ca un copil ce caută prin comorile ascunse în sipet, să mă cuibăresc printre ele si, din noianul lor, să scot câteva la iveală, să le retrăiesc, chiar dacă unele mă dor încă… Voi scrie despre MAMA, acea ființă dulce nouă, dătătoare de viață și icoană pe altarul sufletelor noastre ! E o poveste tristă… de fapt, nu prea sună a poveste, nu-i basm, dar e așa cum eu am trăit-o, cu bune și poate mai puțin bune; amintiri din cele trăite în casa în care am crescut, ceva din viața părinților mei: a tatei, a mamei, a bunicii, a acestor oameni care m-au adus pe lume, m-au iubit, fiecare cum, cât a putut și timpul i-a lăsat ! Așa deci, prinsă in caruselul timpului, am ajuns la vârsta aceea fragedă, în care toata existența mea, a noastră s-a zdruncinat cu pierderea bruscă a tatălui meu, cel mai scump tătic din lume pentru mine… murind, ultima-i suflare i-a fost cu numele nostru pe buze, al meu și-al mamei mele, știind că vom rămâne-n voia sortii ! Cunoștea de dinainte că va muri, medic fiind, dar ne-a ținut-o ascuns de noi ! Câteodată, îi mai scăpa câte-o vorbă, ce mă punea pe gânduri, întrebându-mă cât de mult îl iubeam, dacă-mi va lipsi de-o fi să dispară într-o zi și chiar odată, îmi amintesc, văzându-mă spălând ceva, îmi spusese: ” bravo fetița tatei, să fii gospodinuță, să știi să faci de toate, când tata nu va mai fi și vei rămane singurică”… Si-așa, într-o neagra zi de sfârșit de octombrie s-a dus… s-a dus departe de mine, de noi… Nu voi spune aici despre durerea ce m-a copleșit, de golul imens, de înverșunarea ce-am simțit și m-a facut să scriu, la 9 ani ai mei, primele mele versuri, ce pot fi citite și azi pe cruce: ” Tăticule,/ Mânuțele mi-s mici,/ Dar aș avea putere,/ Să strâng de gât,/ Pe moarte-aceea nemiloasă, /Ce mi te-a răpit, /Tătic iubit “…

Tata, basarabean de origine, refugiat în țară, ajuns lector la Facultatea de Medicină Veterinară și Zootehnie din București, dat jos mai apoi de sistemul anilor ce-au urmat, ca ne-având rădăcini sănătoase, fiu de preot, ”chiabur” chipurile, a urmat drumul provinciei, în Moldova, cunoscând mai târziu pe mama, fetișcană mult mai tânără ca el ! A urmat o poveste de dragoste impresionantă, (păstrez și azi scrisorile lor de dragoste ), furtunoasă uneori, mama fiind foarte grijulie, agasantă uneori știind că suferea de diabet juvenil și el, lucrând de dimineață până seara pe teren, și-a depășit puterile, în final plătind cu viața !

Am rămas deci singure pe lume, eu, bunica și măicuța mea dragă, văduvă la o vârstă tânără, (34 de ani), fără mari posibilități financiare ! După pierderea tatălui meu, mama, căzută pradă disperării, a suferit o congestie cerebrală, timp in care nu recunoștea pe nimeni, nici chiar pe mine, mai mult chiar, in halucinațiile ei crezându-ne, pe mine și pe bunica vinovate de moartea lui. Eu, cu durere in suflet, speriată de urletele ei, ca un pui de vrăbioară neajutorat, mă ascundeam din colț in colț, să nu mă vadă și-mi frângeam mâinile a neputință, neștiind pe cine sa plâng mai mult… pe tata care s-a dus ? Pe mama ? Pe mine ? Pe noi toti…Cu timpul insă, făcând curaj, s-a ridicat mama de pe patul bolii, viața a-nceput s-o învețe treptat că trebuie să lupte, să se ridice, să-i prindă hamurile, să continue să trăiască, pentru copilul ei măcar, dacă nu pentru ea, pediatrul avertizând-o, la un examen medical al meu, că mă va pierde și pe mine, dacă nu va avea grijă ! Atunci, a simțit că-i fuge pământul sub picioare, a fost ca o lovitură grea în stomac, necesară însă ca s-o trezească la realitate și să-i arate că răul, poate fi și mai rău…

Mama, casnică fiind până atunci, a încetat dintr-odată să mai fie d-na doctor… ce curioasă-i viața, ironică deseori, parcă nimeni n-o mai cunoștea când începuse să bată la porți ! După căutări, a găsit un post de lucru, a muncit din răsputeri, a fost cu timpul ” fruntașă în producție”, cum se spunea pe-atunci, premii, fotografii pe Panoul de Onoare, în fiecare an dădea examene sărăcuța, să se califice pe-un post foarte important și greu, cu mare rasponsabilitate, de-i tremura sufletul să nu-l piardă ! N-am să uit de primul ei salariu luat ( vreo 550 lei pentru necalificați)… a venit acasă cu o cutie de bomboane de ciocolată și-o sticluță de licheur de portocale, să sărbătorim evenimentul… primii ei bani câștigați, pe care-i număra în palmă și plângea… plângea de bucurie? Nuuu, de amar, că nu știa unde să-i împartă: la cumpărat lemne, că venise iarna între timp și casa noastră, mare, veche, de piatră, cu sobele alea de teracotă cât peretele era friguroasă ? La franceză, unde aveam profesor particular ? La lecțiile de vioară, pasiunea tatălui meu și mândria lui când îi cântam ” Il Silenzio ”, melodia lui preferată ? Imi amintesc vorbele mamei spunându-i bunicii intro seară: ” nu vreau să spună nimeni că-i orfană, copilul meu va face tot ce făcea înainte, când trăia tatăl ei, va fi îmbrăcată mai frumos ca toți, chiar de-aș rămâne eu desculță, va studia și-l voi face om, cum și-ar fi dorit dânsul ” ! Dar, mai erau și cheltuielile de fiecare zi… Toate astea cum să iasă din cei 550 de lei ? Aahh…și de câte ori nu o prindeam plângând nopțile, frământându-se a neputință, ziua să-și șteargă lacrimile pe-ascuns cu dosul palmei și când o întrebam, îmi spunea că i-a intrat o geană-n ochi ! Mamă… mamă dragă, când mă gândesc la tine… iți văd ochii roșii de plâns… Unde-ți erau ochii tăi frumoși, verzi-căprui, prin ce neguri pierduți că, rar i-am mai văzut de-atunci curați, limpezi, fără lacrimi, zâmbitori și drăgăstoși ? Au dispărut din ei căldura, au devenim mai crunți, mai severi, uneori chiar reci, ca lama ( ideea mea poate ?), chiar și puțin răutăcioși câte-odată, când ceva nu-i era pe plac ! Imi căutam vreo vină, mă gândeam că poate chiar existența mea uneori o îngreunează, îmi ziceam că, poate dacă nu existam, și-ar fi găsit mai ușor drumul în viață ! Mă retrăgeam în colțul meu, sufeream în tăcere, nu voiam să mă vadă, să-i provoc răni mai adânci și așteptam până când ochii ei umbroși ar fi scânteiat iarăși de căldură sufletească ! Copil fiind, mai făceam câte-o boroboață… o plăteam însă cu vârf și îndesat, de parcă, odată cu pierderea tatei, mi s-a prăpădit și copilăria și dreptul de-a mă bucura din plin, așa, ca alți copii, pe care-i vedeam veseli să țopăie cu părinții de mână, fără griji și frică ! Chiar dacă mă bucuram de ceva, mă prindea imediat ingrijoarea, mi-era teamă că mult nu va dura… toata viața m-a urmat frica de clipa următoare… oare ce-mi va aduce ? Ahh, cât îmi doream și eu să fiu ca ei… când ne dădea liber de la școală, cred că eram singurul copil care nu-și arunca geanta-n sus de bucurie, pe mine nu mă aștepta nimic bun… Mi s-au dus anii de-altădată, liberi, frumoși, liniștiți, entuziasmul dând loc grijii… Daa, am devenit COPIL FĂRĂ COPILĂRIE, n-am mai avut parcă drept la ea, așa, dintr-o dată devenisem Cenușăreasa din poveste ! Aah, ce bine că existau basmele, numai citindu-le uitam de toate cele și pluteam în lumea lor nemărginită, unde mă hrăneam cu vise ! Aveam un program strict, împărțită ziua în ore de învățat, învățat… studiu la vioară și… dacă mai rămânea ceva timp, hai la joacă, numai că, terminând cu toate, nici urmă de copii nu mai era pe-afară; mă prindea noaptea și-ntristată mă fura somnul pe scaun ! Atunci simțeam mâinile mamei să mă ducă în brațe la pătucul meu, să mă mângâie ușor, să-mi șoptească cuvinte drăgăstoase plângând încet de remușcări că nu mă lăsase cu copiii ! Pe furiș, mai ieșeam la joacă, când lipsea la serviciu, mă lăsa bunica pe ascuns, cu condiția să revin înainte de-a se întoarce mama, ca nu cumva să ne certe pe-amândouă ! Îmi amintesc cum odată, m-am făcut că dorm, doar ca s-o aud cum îmi șoptește cuvintele acelea drăgăstoase, pline de iubire maternă și blândețe ! Am întrebat-o odată : ”mamă, tu mă iubești cu-adevărat” ? Mi-a zis că, ”sigur că da, doar în fiecare noapte eu te învelesc, te mângâi și-ți șoptesc cuvinte de drag, tot ce fac, o fac pentru tine” ! Am întrebat-o: ”de ce mă mângâi în somn numai ? De ce nu-mi arăți dragostea când sunt trează? Oare nu înțelegi câtă nevoie am de ea, cât vreau să mai te-aud șoptindu-mi dulce, așa ca altădată? Să-mi spui basme făcându-mi teatru cu umbre mâinilor tale pe perete, ca înainte, ca sa adorm ? De ce ? Unde-i vina mea ? Cu ce am greșit “?

Îmi amintesc, odată….n-am să uit….plecând la serviciu, mi-a spus mama să nu uit cu joaca să cumpăr pâine și ceva de la alimentara din colț ! Eu….m-am luat cu copiii, cu jocul și… am uitat… la Pâine, n-am mai găsit, Alimentara… s-a închis, am venit cu mâna goală acasă tremurând de frică la ce voi avea de auzit ! Bunica nu știa ce să gătească și cum să mă acopere…draga de ea, întotdeauna îmi lua apărarea, întotdeauna se băga între noi, mă ascundea dupa fusta ei ! A venit mama acasă… a clătinat din cap cu dezamăgire, durere în ochii grei de reproș, n-a scos un cuvânt, nu m-a certat, dar mai bine ar fi făcut-o; s-a dus în grădină și izbucnind în plâns, a început să adune în poală ștevie, ceapă, câțiva cartofi, le-a gătit tăcută, a făcut o mămăliguță și-așa….am mâncat în ziua aceea ! Mâncam… și lacrimile îmi curgeau pe obraz, nu cred să mă fi simțit mai rușinată în viață, ca atunci, iresponsabilă ! Abia atunci m-am dezmeticit, am conștientizat pentru prima dată că tata, om de prestigiu, la care toți își scoteau pălăria când trecea pe stradă, stâlpul casei noastre, sprijinul nostru și tot ceea ce însemnase el pentru mine, fiind feblețea lui… a dispărut… a murit… și-odată cu el și copilăria mea… Deodată… nimeni nu ne mai cunoștea, prieteni de familie până atunci, ce ne veneau la mesele întinse cu bunătăți preparate și ornate de mâinile harnice ale mamei și bunicii, deodată, au încetat să ne mai vină, ne evitau cu tact, ba chiar ne-au intors spatele… am constatat atunci că, suntem mai nimic, în voia soartei și că trebuia să ne întărim sufletul și să mergem cu pașii noștri, mai departe, mai departe… Am învățat de-atunci să apreciez mai mult munca mamei, a bunicii, să fiu cât puteam de bună, liniștită, ascultătoare, să învăț cât mai bine, să nu-i ies din cuvânt, un mic robot aș zice, plin însă de suflet, afectiv, retras acasă, dar năzbâtios in afara ei, de parcâ voiam sâ-mi umplu sufletul cu tot ce-mi putea da bucurie; nimeni insâ nu cunoștea ce-i in sinea mea cu-adevarat, nimeni nu cunoștea, că teama iși făcuse culcuș pentru totdeauna, teamă de tot și de toate, teamă de neprevăzut, TEAMA care mă însoțește până și azi în subconștientul meu ! Așa, îmi așteptam cuminte porția de iubire, care uneori mă sugruma, alteori îmi lipsea, când mama nu era în toane bune; nu aveam pretenții, nu ceream nimic, cum făceau alți copii, știam că-mi va dărui singură cum, cât și când va putea ! Odată, mergând la plimbare cu mama și bunica, am zărit o femeie din Rusia venită, ce ținea în mâini o păpușă mare, cât jumătate din mine, cu o rochie minunată, albă ca neauua, cu părul auriu, lung și des, împletit în codițe groase, care zicea ”mama” când o întorceai, Nina o chema, dupa cum scria pe etichetă ! Am rămas cu gura căscată, cu jind să o privesc, să mă satur cu imaginea… M-a zărit mama atunci și mi-a zis: ”hai, du-te și întreab-o, cât vinde păpușa asta” ! Am alergat ca visul, dar întrebând-o mi s-a destrămat de-ndată, n-aveam curajul să-i spun mamei… costa 250 de lei, adică jumătate din salariul ei ! I-am zis: ” lasă-o mămico, nu-i pentru mine, e și mare, nu-i nimic, am păpușa de la tăticu, mă joc eu cu ea, nu contează” (o păstrez și azi, după zeci de ani ), străduindu-mă să par veselă și nepăsătoare, nevrând s-o întristez cu ceva, ce altădată, nu s-ar fi pus poate problema. Ajunse acasă, mama ne-a spus că ar avea o treabă și va lipsi puțin ! Am rămas cu gândul la Nina, spunându-i bunicii, cât de superbă era, cum i-aș fi pieptănat părul lung până la brâu, să-i fac codițe și… dintr-o data… ce să văd ? Minune… iat-o pe Nina în brațele mamei, am rămas stupefiată, nu știam dacă trebuia să râd, să plâng, să sar într-un picior, mă gândeam la marea bucurie, de-a arăta-o copiilor din curte și-n același timp, la banii aceia dați, că poate-i vor lipsi mamei ! Mi-am luat păpușa în brațe și-am adormit cu ea pe pernă visând frumos, dar și aievea, nu exista plimbare să fac fără s-o iau cu mine pe Nina, mândră, nevoie mare, când lumea întorcea capul s-o vadă…

După vreo doi ani de la decesul tatei, am simțit un pic de sărbătoare în sfârșit în casă, când reușisem s-o fac pe mama să renunțe la doliu (off, cât de mult imi inegrise inima doliul acela ) și când, după atâta timp, a început să ne intre o rază de lumină în casă, printre perdelele grele de velur, trase și oglinzile acoperite ! În sfârșit… viață în casă, ascultând radioul, vizionând emisiunile la televizor, până atunci stinse, ferestrele larg deschise, flori proaspete în vaze ! Macii, fiind printre florile preferate ale mamei, aveam grijă să nu-i lipsească, cumpărându-i de la o vecină din gradină, cu mărunții mei din buzunar ! Ce bucurie, au început să ne intre mai des oaspeți în casă, rudele, prietene de-ale mamei, la câte-o cafea, un dulce, sporovăieli, voci, râsete… Doamne, câtă nevoie aveam s-o aud din nou să râdă ! În sfârșit, vor înceta bocetele acelea ale mamei, să mă trezescă noaptea și coșmarele să o chinuiască, vom putea dormi în liniște și pace… Mamă mea, draga de ea, nevoile vieții au făcut-o și cerber și sensibilă și austeră și dulce, dar, încet-încet timpul ne-a vindecat rănile adânci, ne-a alinat, cicatricile au rămas însă, n-am uitat vreodată, ne-au însoțit mereu și pot spune că până și azi mă însoțesc aceleași sentimente, tresalt la acele trăiri ! Am avut și momente de fericire și armonie, dar toate sub umbra grea a furtunii ! Aud parcă și-acum la radio melodia Eternitate, la modă pe atunci sau a lui Tom Jones, Delilah, îi placeau mamei surprinzând-o pe furiș, acolo unde trebăluia prin casă, s-o fredoneze încetișor… mi-au dat lacrimile de bucurie… am știut că, vom continua să trăim… că nu ne vom pierde prin hățișurile vieții, că vom răzbate la lumină și noi… că ne vom mai putea bucura !

Timpul trecea, eu creșteam și crescând, am început s-o sprijin cât mai mult sufletește, de câte ori cădea psihic, problemele sănătătii ei zdruncinate de-atunci, urmărind-o pas cu pas, de fiecare dată plătind un tribut tot mai greu vieții, o secure deasupra capului ei și-al meu ! TEAMA nu m-a părăsit, va continua să-mi bântuie mintea, de frică sa n-o pierd ! Am început s-o cresc eu într-un fel pe ea, asumându-mi o responsabilitate mai mare poate decât puteau umerii mei fragili, încercând întotdeauna s-o fac să zâmbească, să râdă, dorind să fie fericită, să-i dau iubire și sprijin, de care avea atâta nevoie și viața i-a tăgăduit ! Am devenit totul pentru ea, în special după pierderea bunicii… dar, cu un sentiment că-i aparțin numai ei, că nimeni n-are dreptul la mine, că nu mă poate împărți cu nimeni, nici chiar cu familia mea, mai tarziu…un fel de, ” sau eu, sau ei “, de teamă ca nu cumva să mă piardă…Și câte n-ar fi încă de spus… Doamne…

Asta a fost povestea mea și-a măicuței mele, care a trăit în văduvie, a muncit o viață, s-a chinuit o viață și, a plecat din viața asta, din păcate, necunoscând ce-i aceea FERICIRE, necazurile, bolile ținându-se-n lanț după ea, până când, neștiind unde s-o găsească, necrezând c-ar mai putea-o gusta, când i-am pus-o eu în palme… a refuzat s-o țină, deși am făcut tot ce omenește-i posibil, dăruindu-i o familie frumoasă, în care să trăiască așa cum se cuvine, alături de cei dragi, dar… VIAȚA tot dură a fost cu ea, durerea prea o învățase să câștige singură totul sau să-l piardă, nu conta, cu o mândrie de vultur, crezând că, ce nu face ea, nu-i poate face nimeni și, că “daruri” nu primește sau, n-are drept la ele ! La urmă… a trădat-o VIAȚA, părăsind-o, sortită la fel ca vulturii, să moară singuri, la înălțime… în zborul lor !

MAMA, în finalt, ființă neprețuită, a fost un cal sălbatic, singuratic, străbătând stepele Vieții, in care a intrat clandestin, a colindat, s-a încurcat prin mărăcinii ei, plătind o carmă nemeritată; un vuture singuratec, un munte fălos, plin de tărie și dârzenie, ce nu credeam că va muri vreodată, nu așa cum a murit, dar, se pare că și munții se sfărâmă… Eu… am ajuns OM, așa cum a vrut ea, cum ar fi vrut tata ! Cât de fericită a fost…. ? Nu știu și n-am aflat, dacă a fost vreodată, poate că niciodată cu adevărat ! Poate pentru ea, personal… niciodată cu adevărat ! A fost dintre oamenii aceia la care spui :” dă-i Doamne acolo unde este, ( de este undeva), ceea ce nu i-a fost dat aici pe pamant ” !
Domnul să vă aibă în paza lui, pe voi trei, oamenii mei dragi !

 —————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

8 mai, 2018

*Foto: Autoarea, la 12 ani alături de ființe dragi…

Visăm împreună acelaşi vis, eu şi fratele meu tăcut, geană în geană.

Soarele cade oblic în toamna plină de lumină.

         Doctoriţa cu părul alb luptă să trăiască, fiecare respiraţie e chinuită, trupul fragil are o inimă prea mare, o inimă care a crescut în interiorul toracelui ca un nufăr otrăvit, sufocând-o.

         Trăsăturile, încă frumoase, sunt o mască pentru durere.

         Mă ia de mână :

         -Nu vreau să mor, doamna doctor!

         Eu…am abandonat lupta în faţa inevitabilului fiziologic şi ştiinţific?

         M-au secat, de credinţa în miraculos, cei care au murit pe masă?

         Niciodată n-am crezut că voi înceta să lupt…şi totuşi, fratele meu tăcut îşi strânge aripile, din scoarţa copacilor curge miere si sânge.

         Calc pe frunzele aurii, în liniştea toamnei.

         Se agaţă de mine, cu mâinile ei fragile, mâini care au mângâiat, mâini care au consolat.

         -Doamnă doctor, vreau să mai trăiesc!

          Ochii ei mari, cenuşii, frumoşi, cerşesc speranţă.

         Ies afară în soare, în lumină, în toamna vie şi parfumată.

         Niciodată n-am crezut că o să pierd un om, niciodată, până în ultima clipă! Fantasmele îmi învăluie gândurile.

          În Catedrală, cad în genunchi în faţa icoanelor şi mă rog pentru viaţă, pentru doctoriţa cu părul alb din patul de spital, pentru sufletele celor care au murit în mâna mea, pentru bietul meu suflet contorsionat.

         Toamna mă cuprinde în braţele ei de aramă…

         Cândva… dealurile păreau pârguite de soare, pârâul era viu ca un şarpe cu solzii de argint, printre frunze şi brânduşe de toamnă..

         Cândva… aşteptam căprioare să vină, cu ochii lor mari si botul umed…îl aşteptam pe Hyperion să coboare din nemurirea crudă şi rece în toamna de aur, lângă pârâul de foc, alături de brânduşele cu toată aroma anotimpului.

         A murit doamna doctor cu ochii cenuşii.

         Inima ei a încetat să mai bată.

         I-aş duce brânduşe de toamnă, la fel de fragile.

        Când a murit bunicul, a plouat aspru, muşcând pământul.  Azi a fost soare şi lumină din umbrele copacilor, toamna, arcuită ca un armăsar în galop, peste dealuri.

          Fetiţa cu bucle blonde si ochi căprui mă ia, iar, de mână.

         – Hai să ne jucăm!

           Şi copilăria izbucneşte în mine, cu toate culorile şi aromele.

         Era toamnă, toamnă cu struguri vineți, în via aprinsă de flăcări, într-o noapte cu lună.                      .

         Dimineţile clipeau reci, cocorii plecau în săgeţi negre, pe cerul albastru intens.

         Mergeam la grădina de la gară, la cules prune.

      Bunicul  scutura pomii, eu si bunica culegeam fructele viorii din iarbă. Mirosea a coş pârguit, a fân cosit şi a pământ.

         Din prune se făcea ţuică.

        Plecam pe întuneric, cu butoaiele în căruţ. Stele scăpărau în cale. La cazan, bărbaţi cu ochi sticloşi strângeau lichidul distilat în damigene mari.

         Ţuica o bea nenea Imbre, din pahare mici, transparente, în timp ce trăgea, cu sete, din veşnica ţigară.

         Nenea Imbre a tăiat şi iepurele alb, pufos, cu ochii roşii, care a ronţăit, o primăvară întreagă, iarbă crudă şi vie tânără.

         Am plâns.

         Bunica l-a gătit.

         Nu am vrut să mă ating de carne.

         Perele cădeau pe acoperişul bucătăriei de vară – poc! poc ! -. Se zdrobeau de asfalt, răspândind aroma lor dulce. Bunicul le aduna, le zdrobea şi le arunca în butoiul pentru ţuică.

         Crizantemele înfloreau bogat şi alb, răspândind miros aspru, de brumă.

         Le culegeam şi le duceam la cimitir de Arhanghel.

         Aprindeam lumânări şi le aşezam la adăpost de vânt.

         Creşteau flori mici pe morminte, iar crucea de marmură, cu poza străbunicului, era roasă de vreme. Cimitirul era plin de flori, cerul – albastru – peste dealurile coapte.

         Mă gândeam la bunicul, la Dode – primul dispărut. Bunicul e în vântul care mângâie lanurile de porumb, în norul alb şi pufos de la orizont, în ploaia care cade, bogată, peste lume.

           E decembrie şi plâng pietrele.

         Aş vrea să mă plimb cu sania trasă de cai, să miros brazii sub zăpadă.

         E seara de Crăciun şi e linişte. Focul arde în sobă, iar bradul priveşte pe fereastră. E tânăr şi frumos bradul, cu acele lui verzi şi parfumul vioriu.. Casa bunicilor e pustie fără Dode.

         Demult….venea Crăciunul.

         Bunica şi străbunica pregăteau mâncăruri nenumărate : sarmale, friptură, cremeş, cornuleţe. Bunica făcea tort de ciocolată cu trei etaje. Separa albuşele de gălbenuşe, storcea untul de apă, bătea, cu telul, albuşele până când se înfoiau ca o rochie de mireasă. Mirosea a ciocolată şi a vanilie. Eu lingeam bolul în care se făcea crema. Aragazul şi maşina de gătit din bucătăria de vară duduiau, eu desenam, cu degetul, pe geamul aburit, case cu hornuri, brazi, globuri.

         Sosea şi mami.

           -Mami, mami!

O aşteptam la geam.

Moskvitch-ul, de culoarea oului de raţă, înota, agale, prin troiene, încărcat până la refuz.

          -Mami, mami!

Bradul, mirosind a pădure şi a căprioare, strălucea, uşor, în întuneric.

Îmi plăcea să stau sub brad cu lumina stinsă, visând.

Mami mă învăţa franceza şi-mi povestea aventurile ei : plimbările cu barca în Deltă, nuferii albi şi mami, cu undiţa, în faţa cortului, pe o insulă pierdută în Paradis, ploaia torenţială pe drumul de întoarcere şi dansul cu cearşaful în jurul focului de tabără, înzăpezirea de la Suru şi pozele cu mult soare şi multă zăpadă în faţa cabanei, apoi coborârea, prin nămeţii până la brâu….plimbările, cu licurici în păr, la izvoare, în Olăneşti şi drumul către Piatra Scrisă….

         Venea si Moşul….intram, iscodind prin cameră vreo prezenţă necunoscută, apoi mă repezeam sub brad şi desfăceam hârtia lucioasă, grăbită să ajung în miezul lucrurilor.

       -Am primit patine…am primit patine!

         Erau albe, cu lama argintie. Le-am pus în picioare şi am mers toată seara cu ele prin casă. Dimineaţa am început să patinez, de mână cu tata, pe strada îngheţată. Aerul era rece, tăios, mă dureau gambele, dar zburam, zburam!

         E iar decembrie şi soarele s-a transformat în lup.

         M-am pierdut undeva, pe drum. Mi-am pierdut aripile şi mirosul de lapte.

         Am insomnii şi miros a ierburi. E încă zăpadă, un strat subţire, deasupra lucrurilor.

         Am crescut cumva din mine. E altcineva în locul meu, cu aceeaşi ochi, cu acelaşi glas.

        -Cine sunt eu ? De unde vin ?

         Era seară, bunica stingea luminile şi aprindea veioza cu lumină de miere.

          -Cine sunt eu ?

         Umbrele se proiectau viorii pe pereţi.

         Ochii clipeau a somn alb, pufos…

        -Cine sunt eu ?

Bunica mă învelea în plapumele apretate, visul îşi întindea aripile lungi, fâlfâind uşor…

        -Cine sunt eu ?….

Focul se stingea în sobă,viorile de jar mureau în ele însele…

——————————-

Mihaela GHEORGHIU

Timișoara

4 mai, 2018

 „…De fiecare dată când mă aşez în faţa colii albe de hârtie spre a-i încredinţa gândurile, simt cum întreaga-mi făptură este supusă unui teribil chin al facerii” – se confesa, cândva, un confrate în ale condeiului. Continuând: cu ce s-o umpli, de unde atâtea idei, fapte, de unde atâtea sentimente, judecăţi de valoare, verdicte? Dar scrisul e ca o boală fără leac, dulce şi înşelătoare, nu te lasă să trăieşti, dar nici să mori. E ca o otravă pe care ţi-o administrezi conştient, şi căreia îi cunoşti încă de la început efectele perverse: imunitatea bolnavă de pasiune. Pe care, până la urmă, o accepţi necondiţionat. I-aş zice kharma scriitorului…

Adeseori m-am întrebat, o mai fac odată acum, când scriu aceste rânduri inspirate de un eveniment cultural de referinţă nu doar pentru concitadini, dar receptat, conştientizat şi valorizat de prea puţini dintre ei: ce ar fi reprezentat Bacăul, în spaţiul cultural românesc, fără poetul Lacustrelor şi fără revista Ateneu? Risc un răspuns: tăcerea de după cuvintele nerostite, nescrise, anonimatul încorsetat de un provincialism cu pretenţii de primadonă cu vocea în degrade. Pentru că cele câteva nume ilustre care contribuiseră cândva la conturarea unei anume identităţi spirituale a urbei noastre deveniseră, nemeritat, desigur, personaje de plan secund, bune de scos în faţă la diverse aniversări, comemorări sau evocări. Un fel de materiale de recuzită.

Evenimentul pe care ţin să-l readuc în conştiinţa publică la puţin timp după producerea şi consemnarea lui în spaţiul istoric prezent vine să contribuie şi la destrămarea unui mit, cel al deşertului cultural din perioada comunistă, pe care nu puţini îl acuză şi condamnă ignorând şi denaturând pur şi simplu adevărul obiectiv. (Re)apariţia  revistei de cultură Ateneu, în urmă cu exact o jumătate de veac – august 1964 -, este doar una din componentele multiple ale acestui adevăr. O reapariţie ce se va dovedi perenă, viguroasă şi de o mare valoare simbolistică, urmând primei serii de optsprezece ediţii îngrijite de ilustrul pedagog şi om de cultură Grigore Tăbăcaru şi de poetul George Bacovia. În sprijinul afirmaţiei mele vin cu susţinerea clară, fermă, lipsită de orice echivoc, a celui dintâi redactor şef al actualei reviste, iniţiator şi susţinător fervent al înfiinţării publicaţiei – scriitorul Radu Cârneci. Care spune în interviul publicat în numărul 499 – 500, consacrat momentului aniversar: „Fapt esenţial, demn de subliniat: în această luptă am beneficiat de îndrumarea şi încrederea totală a organelor regionale de partid şi de stat”. Alături de Uniunea Scriitorilor şi de reprezentanţi de primă mărime ai scrisului românesc. Era, acesta, unul din semnele evidente ale declanşării dezgheţului cultural românesc.

Aventura cuvântului băcăuan, care deja luase startul cu publicarea unor plachete şi volume de versuri editate sub egida instituţiilor de cultură ale timpului a parcurs, iată, o jumătate de secol şi mai bine. N-am observat ca, la marcarea ei,  înafară de ediţia jubiliară pritocită de actualii competitori şi de prietenii şi colaboratorii săi statornici, să fi fost declanşate şi niscai focuri de artificii. Insemne ale victoriei. Asta, pentru că asemenea focuri-jocuri, de vreun sfert de veac au devenit apanajul potentaţilor post-decembrişti, al baronilor locali care-şi exteriorizează şi afişează opulenţa prin demonstraţii de sfidare a bunului simţ. O revistă?! Ce-i aia?! La ce serveşte! Pentru că lecturile preferate ale parveniţilor sunt cec-urile bancare „la plătitor”, facturile şi etichetele  de pe sticlele cu băuturi scumpe. Punct. Hrana spirituală e pentru cei care se mulţumesc cu apă rece de izvor şi aghiazmă de la hramurile sfinţilor. Şi totuşi: cine-s fericiţii? Şi unii, şi ceilalţi. Fiecare, în felul său.

„Scriitura, ca şi păsările, cântă mereu aceleaşi cuvinte” – spune scriitorul italian Alberto Moravia. Pentru ca unul dintre conaţionalii noştri, Tudor Vianu, să perceapă în acelaşi diapazon aventura cuvântului, despre care este convins că „…este sunet şi culoare, e mesagerul gândului uman”.

Read More »

Sosirea verii

 

A venit şi dulcea vară,

Am ieşit la câmp afară,

Plaiurile colindând,

Totul în jur admirând.

 

 

De sus cobor spre ape

Oi de munte să se-adape,

Dintre fagi se desluşesc

Vers de fluier ciobănesc.

 

 

Freamăt de pădure verde,

Blând auzul ni-l dezmierde,

Iar pe creanga unui nuc

Cântă cu plăcere un cuc.

 

 

Ce frumos e câmpu-n floare

Cu cer albastru-nvelitoare,

Brazii,clătinaţi de vânt

Lin adie a dulce cânt.

—————————-

Eleonora SCHIPOR

Pătrăiții de Jos, Ucraina

8 mai, 2018