Cuvânt și iubire

PARADIS VĂZUT
DIN CĂRUCIORUL CU ROTILE

Din căruciorul cu rotile,
Viața nu-și pierde din culoare,
Din farmec, codrul de aramă,
Nici curcubeul din splendoare,

Vioara scoate fum din strune,
Când lăutarii toți se-îmbată,
Nu pot să urce, nici coboare,
Cât timp picioarele-s din vată

Un fir de iarbă nu se-îndoaie,
Până ce mâna nu-i săruți,
Privighetoarea n-o să cânte,
Dacă nu ieși… ca s-o asculți.

O poartă-și pierde din valoare,
Dacă nu-i scârțâie țâ-țâ-na,
Un porumbel n-o să-și ia zborul
Dacă tu n-o să-i faci cu mâna.

Nici rândunica n-o să-și facă,
Cuib fără-a ține cont de tine,
Un ochi, o lacrimă nu stoarce,
Dacă n-ar ști… că-i face bine.

Din căruciorul cu rotile,
Dacă știi a deschide… ochii,
Nu mai există orizonturi,
Ce n-ai putea să ți le-apropii.

Nu-s cărți ce nu se vor citite,
Nici pană ce n-ar vrea să scrie,
Din șapte, măcar o minune,
Vrea tu s-o cânți… în Poezie.

Ridică-ți mâinile spre cer
Și nu-i nici pic de îndoială,
Că Dumnezeu… o să te-audă,
Și o să plouă… cu cerneală.

Învârte roțile… c-o mână,
Cu alta… scrie… ce te doare,
Și Muza… Doamne… o să vină,
Frumoasă… ca o sărbătoare.

Fă totul ce îți stă-n putere,
Pentru-ați realiza un vis
Și o să vezi… că și-n rotile,
Poți inventa… un Paradis.

———————
Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

7 mai, 2018

Aş vrea să tac

Aş vrea să tac,
Dar nu se poate.
C-am tot tăcut.
Şi suntem toti tăcuti,
Și-njunghiați toți pe la spate.

Și nu-ntrebați
Nici cine sunt,
Nici ce-am facut,
Caci ştiu:
Se merita sa mor cu ei de gât.

Dar vă întreb acum, pe toți:
De ce-am tăcut?
De ce ne-am bucurat la hoți?
De ce nu am făcut nimic atunci?
De ce-am abandonat în țară bieții prunci?
De ce bătrânii noştri-au trebuit să-i crească,
Cand noi cerşeam o pâine mai domnească?

Se umflă maruntaiele în mine,
Sa urlu-atât cât pot, acum îmi vine.
Şi vă întreb din nou, de la- nceput:
De ce cu tinerețea am plătit tribut?

Prietenii ne-au fost ucişi în plină iarnă,
Şi n-au mai prins nici ‘ ăl Craciun ,
Nici altă toamnă.
Dar ne-au murit justificat?!
Noi ce-am facut pe urma?
Doar am stat.

Şi ne-am uitat ca la prăpăd…
Ne bucuram ca liberi suntem peste pod.
Dar podul nici acum nu e cu noi,
Şi este plin după atâția ani ,
Şi de o parte și de alta cu noroi.

Şi vin și te condamn pe tine, țară !
Cum ai putut sa ne suporți,
Când am vândut şi ale tale porți?
Cât ai putut să suferi, să te doară,
Când te-am făcut de trei’ j de ani, doar de ocară?

De ce nu ne-ai luat de gulere, de gât?
De ce ne-ai suportat atât?
De ce nu ne -ai oprit din exaltare
Când ai vazut că-i chinul cel mai mare?

Am stat cu toții-n tinerețe…
Ştiam de-acum să dăm povețe.
Am stat ca proştii-n bătătură,
Ne bucuram că țara ei ne-o fură.

Ne vin copiii blânzi din spate…
I-am învățat să-şi spună şi ei “nu se poate”
I-am învățat ce e patriotismul,
Fără să ştim că-l confundăm cu autismul.

Ne-a luat credința -n Dumnezeu pe sus.
Credeam că El ne duce singur spre apus,
Credeam că dacă ne schimbăm şi imnul,
Vom fi și noi de-acum,
Ca cei ce ne-au cerut să facem schimbul.

Şi-acum, ce mai strigăm prin piețe?
Suntem convinşi ca nu suntem paiețe?
Pe cine vrem de-acum să mai înece?
Că boala e din nord în sud,
Din est în vest,
Din Dunare în Prut.

Ne-au cocoşat cu legi tembele.
Copiii noștri s-or lovi de ele,
Căci legile-astea pe noi ne doboară.
Maicuța țară, fă ceva, că ne omoară!

Şi de acum nu mai avem nici codrii seculari
Să ne îngroape sub ai lor stejari.
Şi de la prunci nu merităm niciun chibrit
Să ni -l aprindă în țărână, c-am mințit.
Că i-am mințit că vor avea de toate,
Dar n-am facut nimic, când țara ne-au prădat-o de bucate.

Când ne-au furat pământul de sub noi,
De ce-am uitat țăranii noştri,
Cum ochii le scoteau,
Când se apropiau de boi?

Read More »

De tine …

e-atât de puţin adevăr
şi-atâta tristeţe pe lume!
prea multe duminici stâlcite-n cătuşe
şi viaţa strivită-n cutume …
oglinzi obosite răsfiră tenebre
în inimi mustind de candoare,
sub semne de fulger iau foc înlăuntru
dorinţe, icoane, altare …
de-aceea iubite îmi sprijin de tine
un ciot de aripă bătând a neant –
că-n ropotul ăsta al vieţilor noastre
tu-mi eşti adevăr obsedant
şi doar c-o bătaie a inimii tale
ferestre spre cer îmi deschizi,
în temniţa minţii se naşte lumina
ca fluturii-nflorind din omizi
şi-n liniştea asta de leac pentru suflet,
cum ghimpii îşi poartă trufaşi trandafirii,
mă sprijin de tine c-o rană şi-un cântec
şi tot ce mai am din beţia iubirii.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

10 mai, 2018

ȘI-N MAREA DE SĂRUT

                                             (Ciclul: Răspântii)

… zorii izbiseră cu pumnii în porțile cerului,
dar niciun ecou de ploaie încă nu îndrăznise răspunde,
darămite cerul !?
sătul deja de plumb …
se descătușase o tentă de gri ce nu-și mai vroia ridica vălurile
de peste dimineață, însă și așa … dimineața-și ridicase glasul
să-și ceară dreptul de a conturba undele viselor
ce încă mai leneveau în gene …
și cât tulbur în astă lenevire, cât tulbur !
ochiul mi se desfășura fascicol cu fascicol,
aducând rememorări …
mă încercau opreliști fără de cusur,
la naiba !
reușeam să dau cu cotul vorbei,
și-n colț de gură zâmbetul veni-n lăfăi !
mi te-am iubesc, bâlbâiul nu se dezminți,
simțeam cum sângele dădea năvală-n petecul de obraz
nedezlipit de chipul tău încă din cântatul de cocoși …
și nici măcar un respir nu îndrăzneam mai adânc,
din teama să nu tulbur …
dar clipa, clipa se intrase-n fibrilație !
și-așa un dor de tu mă cuprinse, că timpului i se făcuse rușine, timpului !
timpul, eh …
de câte ori el …
stăteam cu coatele pe dureri și gândeam
cum să mă descotorosesc de depărtări – cu fiecare boare de aștept,
vedeam cu ochii mei orizonturi cum își ridicau poalele-n brâu, ei și ?
nimic nu mă ademenea !
însăvârșisem minciuna,
iar acum căutam să mă deschid în fiecare reavăn de vers …
și cât fertil se deschidea,
până când coborâsem în gara murdară de pustiu …
Leorda !…
ce nume-n predestin …
și nu mi te erai !
Hangerul mușca din sistol … ah …
sfertul academic nu-mi era străin,
dintotdeauna îmi plăcuse să dau clipei acel polei de mister
ce doar așteptul putea înfăptui …
și cât dezlănțui mai apoi în brațele ce se-ndeveniseră liane
în cuprinsul trupurilor ,
și cât freamăt în strânsul îmbrățișărilor,
și cât respir sugrumat de flămândul buzelor cimentând sărut …
și-n marea de atins cuvintele mai mult un sughiț!
hainele se pleoștiseră-n pleoape,
mai că nu lăcrimau !
dar o bură, ca din ceață, frământa acest mister,
chiar dacă prins în trandafir cenușiu …
un frig obraznic se strecurase lângă gleznă, semn !
că țurțurii oului piciorului erau în călduri,
dar punctul de topire ne aștepta la 188 !
și ce strângere-n inimi aveam pe drumul de costișă …
ah tu, inimă !…
mi-ai păstrat în viu tremurul acela de nestăvilit din piciorul
ce apăsa pedala de accelerație,
emoție de emoție !
până-n rotulă !
și fiecare mușchi în parte-și-avea atât încord, atât încord …
simțeam cum muscă anvelopele din asfalt !
ați mai auzit așa nerăbdare ?
motorul își insemina accesele de gripă printre bătăile inimilor noastre, încercând să le dispare-n iminența apropierii firești, naturale … ah tu, clipă !
priveam peste umăr,
gara-n pustietatea mă trimetea la GARĂ PENTRU DOI,
ce fascinant joc al întâmplării,
abia acum audeam țipetele asfatului mușcat de cauciucurile mașinii
și gândeam prin oceanul de clipă cât rod mi-a dat DUMNEZEU,
mi te-adusese-n respir !

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

———————————-
Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ

Dumbrava Roșie

10 mai, 2018

RUGĂ

Fă tu, să cadă o ploaie
Din desenele tale.
Fă tu, ca mâinile ce se împreunează a rugă,
Să mă atingă şi pe mine.
Să mă rog şi eu,
Odată cu mâinile tale.

Şi lasă-mă să ți le spăl.
Sunt pline de păcate…
Păcatele mele….

Nu le mai desface niciodată!

Din ploaie cresc semințe…
Şi viață creşte.
Cât de frumos le ai împreunate!

Palmele ți-s bucuria mea trupească.
Și-apoi, respirația mea,
Necondiționat
O să ți le răcorească

Sub armura divină,
Palmele tale or să mă țina.

Şi ploaia când n- o să mai cadă,
Din palmele-a rugă
Sufletul meu,
Sus în tablou se va duce…
Devine o umbră.

Fă tu,
Să cadă o ploaie cu rugi şi cuvinte!
Şi pasul ce vine,
Să mă arunce , atât de departe de tine!

Februarie de- atunci

de- atunci

Cum ninge doamne,
Ca-poveşti!
Şi mama in toiag mi se arată.
Cât de puțina mamă eşti,
Nu îmi mai pari ca altă dată!

Read More »

CĂUTĂRI

Ades ne punem întrebări,
În principal cum şi de ce,
Dovada unor frământări
Pentru a şti ce se petrece.

Nevoia de cunoştere,
De a-nţelege ce-i în jur
Se manifestă cu putere
Când totul este cam obscur.

Probleme existenţiale
Din câmpul realtăţii
Sau nelinişti subminale
Vor şi ele explicaţii.

Sunt aspiraţii spre lumină
Şi un imbold în acţiune
Clarificarea cea deplină,
Evident ni se cuvine.

Şi mai destramă din mister
Gândirea cea elastică
Făcând paşi spre adevăr
Pe calea euristică.

———————————

Costache NĂSTASE

București

8 mai, 2018