Cuvânt și iubire

Nimicul

 

Nimicul nu-i,
dar
el există!

 

Nimicul
emfatic
bate pasul defilării
în praful
covorului roșu.

 

Și apoi …
tună
și plouă
praful
în ochi.

——————————

Doina Constanța SPILCA

Timișoara

29 aprilie, 2018

Trece-o țață. Asta-i altă specie, nu se ridică la rang de croancă. Nu-i în stare și de discuții „mai selecte”. Însoţită de ţaţ, merge să-şi ia medicamente. O doare capul. „De la căldura asta, făi doamnă!”, „Chiar?”, „Daaa! A anunţat la televizor!”, „Când, că n-am văzut”, „La ştirile de la ora şaişpe!”, „Da’ mai e farmacia din colţ?”, “Nuuu, făi doamnă, du-te la aia de la dig că-i deschisă”, “Şi câinele îl mai ai?”, “Nu, făi doamnă, fata, fata”, “A, da, că era căţea”, “Hă, hă, hă – uite prostu’ cum s-a dus – Marceleeee! – hai-bă-napoi-că-s-a-nchis-acolo-mergem-la-dig! – uite prostu’ cum se uită”, „Hai, făi-doamnă, că ai stat cu el din interes!”, „Da’ ce, tu nu tot din interes stai?”, „Ba da, văzuşi la televizor ăla cu „Noră pentru mama”?, că de mi-ar face fata mea aşa ceva…”, „Vine Marcel, pa şi pusi, ai grijă de fată, dă-o de purici că vara se ia repede”, „Făi-doamnă, ştiu eu cu ce s-o dau!”
Şi-apoi hohotele deşănţate ale croancelor rămase pe bănci. Meliţând continuu despre ceva doamnă Popa, care şi-a ales pe unul „mai urât decât Columbeanu, săraca fată!”

– Mă bate bărbatul! spuse dintr-o suflare Cinga, oprindu-se între cele două bănci. Și o luă repede din loc.
– Oauăliooooooooooo! țipă croanca Cuța.
– Iiiiiiiiiiiiiiiii! o secondă Frișca, trezită din moțăială.
În ușa scării apăru pentru câteva secunde capul tuciuriu, tuns la zero, al „criminalului”, care apoi se retrase speriat. În spațiul eliberat năvăli pachidermul de Jenica urlând:
– Miiiiiiiițaaaaaaaaaaaaaaa!
– Ău, scânci din colțul străzii Cinga, nehotărându-se în care parte s-o ia.
– Ce bijboacă are și ăsta, comentă ca pentru sine croanca-șefă.
Dezbaterea dură mult căci se adunară și alte „mamăi” la sfat, așteptând-o pe Cinga; aceasta veni cu o mutră spășită, însoțită de un echipaj de poliție. După o vreme, bărbatul părăsi apartamentul calmat dar nu se abținu să nu le arunce croancelor:
– Scroafelor!
– Bilborocule! reacționă pe loc croanca-șefă.
În acel moment își făcu apariția pensionarul nea Ghiță:
– Ce-o fi ăla?
– Ce te interesează pe tine? se oțărî croanca-șefă. Apoi, văzând că pleacă, pentru celelalte:
– Ce tot vrea și zgrăbunțul ăsta?
Pensionarul era micuț și durduliu, poate de aia fu blagoslovit cu „zgrăbunț”. Dar acolo se desfășura un eveniment important, că venise și poliția, întrerupându-le cotidiana cotcodăceală, ce se tot băga în seamă cheliosul de zgrăbunț? Acesta reveni cu o conservă de carne și zise:
– Că tu nici caluna cestina nu știi ce e, și intră în bloc.
– Zgrăbunț prost, bine că știi tu! trânti în urma lui croanca-șefă.
– Dar oare ce-o fi? întrebă cu timiditate o croancă grasă.
– Lasă că-l întreb pe nepotu-meu, că-i student la anatomie, interveni anevoie o baborniță nădușită.
– Și eu îl întreb pe scriitor, spuse croanca-șefă cu aplomb și se ridică de pe bancă, dând de înțeles în acest fel că e vremea să se retragă toată gloata până după masă.

Întâlnirea dintre scriitor și pensionarul nea Ghiță trebuia musai să aibă loc, așa că într-o zi, cel de-al doilea îi bătu la ușă, întinzându-i o hârtie:
– V-a căzut când ați coborât din mașină.
– Da, e o senzație de când m-am întors de la Pitești, de la doctor, îl lămuri scriitorul, aruncându-i o privire fugitivă.
– Am citit-o și eu, prinse curaj pensionarul. De mai multe ori. O știu pe de rost. Așa-i că-i poezie?
Și spuse fuguța:

Când plopii sunt galbeni și fânu-i cosit
O roată de moară se-aude în noi
Un drum cât o viață de mers ostenit
Ne-alătură sieși – estetic convoi

După un moment de reculegere, continuă:
– Și eu scriu poezii. Am motiv.
– Intrați înăuntru, se opri scriitorul lângă frigider.
Puse pe masa bucătăriei două beri și-și aprinse o țigară:
– Ce poezii scrieți, cu rimă sau fără?
– Cu rimă, mai clasice, se dezvinovăți parcă, pensionarul. Despre croance.
– Despre ce?
– Despre croance. Astea care melițează toată ziua sub geam. Chiar, nu vă deranjează?
– Ba da, dar ce le pot face?
– Așa-i, n-avem ce le face, că-s pe domeniul public. În alte țări, alea dezvoltate, cred că au stabilimente speciale pentru astfel de adunări, că și acolo trebuie să fie croance. Sau nu? La noi, Ceaușescu le-a pus bănci în fața blocurilor și-așa a rezolvat problema.
– Dar cum v-a venit denumirea de „croance”? Că și eu taman la asta m-am gândit!
– Păi așa fac, ca ciorile, nu le-auziți?
– Poate le provoacă pe cele ce și-au făcut cuiburi în podul blocului vecin.
– Le provoacă, le provoacă, se însufleți nea Ghiță. Încep și alea, spre seară, când se opresc pe sârme. E o hărmălaie ca la balamuc.
Scriitorul tăcu, ascultând vociferările ce intrau pe geamul deschis. Era amiază.

———————————

Ștefan Doru DĂNCUȘ

15 mai, 2018

(Fragment din romanul ,, Croancele”)

ÎN LOC DE POEZIA DE DIMINEAȚĂ …

                                                       (Un of din răspântii)

 

… ce tristă Dimineața fără de tu …
cerul pare un pântec imens de cenușă
ce se-nlălâie peste cele patru zări,
parcă în travaliu …
din când în când, o rază de soare stingheră
mai scoate când o mână, când un picior,
apoi se retrage în placenta de nori,
dar cerului i se rupseseră apele încă din noapte !
vântul era ocupat cu moșirea câtorva fotoni,
gemeni, se pare !… într-o rezervă de orizont …
în aer pluteau zori de năbădăi,
uff ! … cum să te mai bucuri !?
doru-mi de tu îți știa urma mirosului
și-ți adulmecase deja respirul prin munți,
pe-acolo pe unde se târau șerpii de fier,
doi câte doi,
și-așa mă izbi un iz de departe în nări !
mi-e dor !… deja mi-e atât de dor …
și-abia ce-ai făcut un pas înafara arealului
ce amiroase a NOI …
pustiul și-a făcut gară în sufletul meu, încă de ieri,
și cele patru vânturi îmi șuieră lipsa ta din respir,
dar mă rămân în aștept …
ah și cum mă arde golul din piept !!

———————————–

Marta Polixenia MATEI

14 mai, 2018

ȘI BĂRBAȚII
MAI PLÂNG CÂTE-ODATĂ

Și bărbații
Mai plâng câte-odată,
Dacă merg desculți pe tăiș,
Suferind ca și orice femeie,
Doar că ei, o fac,
Pe furiș.

Cel mai des,
Se ascund după deget,
Când secunda bezmetică fuge,
Și de-acolo, din întuneric,
O ploiță din streașină
Curge.

Nici o șansă
Să scape de ploaia,
Din a inimii nor răzvrătit,
Cerul căreia, crapă în două,
Nici un suflet de lacrimi
Ferit.

Sunt creați
Ca și orice… ființă,
Din tăceri, la un loc adunate,
Ies din albie, intră-n nisip,
Lac de lacrimi amare,
Secate.

Și bărbații
Mai plâng câte-odată,
Picături, nu văzuși mai rebele,
Când și-adună în palme durerea,
Inundată de ploaia
De stele.

——————————-

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

13 mai, 2018

 

Portret Ion Iancu Vale

*

 

O zi, aproximativ reală

 

 

Se trezeşte din somn,

se mişcă dezarticulat şi nesigur, prin apartamentul

său de la parter, glacial, cu iz de om singur şi trist,

plin de cărți aruncate alandala…

Intră în baie, se bărbierește și se taie cu lama.

Priveşte detaşat sângele acela înflăcărat

şi-l lasă să curgă în voie pe barbă, pe gât, pe piept,

îşi pregăteşte un ibric de cafea, de proastă calitate,

fumează în neştire ţigările sale ieftine şi puturoase.

Brusc îl cuprinde un fel de panică

și se întreabă, dacă

apartamentul său boem, sângele acela înflăcărat

ibricul afumat şi turtit, aparatul de ras,

cărțile împrăștiate peste tot,

el care fumează ţigară de la ţigară,

există cu adevărat?

*

Pleacă apoi în oraş

se loveşte de oamenii, care aleargă de colo, colo

gesticulează sau vorbesc singuri,

ocoleşte puzderia de cerşetori groteşti şi disperaţi

ce maculează trotuarele,

traversează aiurea strada, neatent,

cu riscul de de a fi strivit de numeroasele

mașini luxoase, ce fulgeră carosabilul…

Mai bântuie un timp prin urbea sa

obosită de vreme

şi se aşează pe o bancă de pe bulevard…

Deodată un stol gălăgios de ciori,

de culoarea antracitului, se prăbușește

pe coroana castanului sub care stă.

O cioară se ușurează nonșalant

pe genunchiul său.

Se uită buimac la excrementul acela mare,

cenușiu și uleios

și vede cum i se lăbărțează pe pantaloni,

și se extinde, se extinde întruna,

cuprinde banca, strada, casele, orașul…

Pleacă apoi, pentru a-și întâlni iubita,

cu care trebuie să stabilească

un lucru foarte important, adică

să nu se mai certe decât după ce fac dragoste…

Și iarși îl asaltează îndoiala:

cerșetorii aceia grotești,

găinațul acela cleios (auzi, aviar)

iubita lui ardentă și plină de personalitate,

bolizii aceia rutieri

or fi ei adevărați, reali ?

*

Și, în sfârșit, voi care vă holbați acum la mine,

când vă citesc prezentul text,

sau când citiți, personal, aceste rânduri

(pe care o să le considerați, probabil, stupide),

sunteti reali, existați cu adevărat ?!

Ia gândiți-vă, gândiți-vă bine.

———————————-

Ion IANCU VALE

15 mai, 2018

 

ÎNĂLŢARE

 

Eşti distantă, diabolică, elegantă şi sumbră

Ca un irbis*, ca secera lunii

Tu, vrăjitoare, a mea Mona Lisa

În melancolia misterului din ochii tăi

M-aş lăsa tăiat de graţia lamei tale

M-aş lăsa prefăcut într-un strat de cenuşă

S-acopăr dealuri verzi şi râuri de unul singur

Ascultând căinţa ta fără cuvinte

Minunea mea, voi sta în iad sau rai

Să văd cum retragi tăişul necruţător

Al buzelor tale roşii

Nu, în centrul unei furtuni a timpului

Eu, liberul poet

Voi muri în clipa căderii

Fără a avea vreun mormânt

Dacă-mi refuz înălţarea

 

*Irbisul (Panthera Uncia), numit şi leopardul zăpezilor, ocupă un loc special în cultura chineză specifică etniilor din mediul alpin. Felină evazivă, se întâlneşte rar pe teritoriul Chinei, în zona platoului tibetan (n.trad.).

 

                        RISING

 

You are aloft, evil, elegance and gloomy

Like a snow leopard, like a crescent moon

My witch, my Mona Lisa

In your melancholy and mysterious eyes

I’m willing to be gracefully cut by your knife

I’m willing to turn into a pile of ash

Pillowing green hills and rivers alone

Listening to your wordless repent

Plum,I’ll stand in the hell or heaven

To see how you draw back the cutting edge

Of your red lips

No,in the centre of a storm of time

I,a free poet

In the instant of falling, will die

Without a burial place

If I refuse to rise

————————————

Dr. Zhang Zhi (Diablo)

China

15 mai, 2018

Traducere în limba română Dragoș Barbu

 

*Diablo (Dr.Zhang Zhi) este un poet foarte cunoscut în China contemporană. Familia sa consideră sudul oraşului actual Chongqing drept locul său de origine.

Doctor în literatură, este preşedinte al Centrului Internaţional de Traducere şi Cercetare a Poeziei (IPTRC), director executiv al revistei trimestriale „Poezia Lumii”, editor şef al Anuarului Mondial de Poezie şi membru invitat al Academiei Internaţionale de Literatură şi Artă a Greciei.

În 1986 a început să publice literatură şi traduceri.

O parte din opera sa literară a fost tradusă în peste 20 de limbi.

DUPĂ DOISPREZECE ANI

                (mamei, care a plecat din această lume în ziua de 24 septembrie 2004)

 

 

După doisprezece ani

De la plecarea ta spre alte porturi

Eu înţeleg de ce

N-am vărsat vreo lacrimă,

Ştiind că mă părăseşti…

Am înţeles că, din acea clipă

Ai început să locuieşti în mine,

În cap, trup şi inimă,

Gânduri sau obiceiuri…

După doisprezece ani

Mă simt puternic,

Nu plâng, ci zâmbesc,

Mă privesc şi te văd,

Pe tine, iubită mamă.

 

 

TWELVE YEARS LATER

                    (To my mother who left this world on the 24^th of September 2004)

                       

 

Twelve years after your

departure to other harbour

I understood why

I did not shed any tear

at your going away…

I understood that from that

instant

You began to inhabit me

head, body, heart,

thoughts and tics…

Twelve years later

I feel strong

I do not cry, but smile,

I look at myself and see you

my beloved mother.

——————————–

Patrick J. SAMMUT

Mosta, Malta

15 mai, 2018

Traducere în limba română Dragoș Barbu

 

 

*PATRICK J. SAMMUT este un poet maltez, autor, printre altele, al volumului multulingv BEYOND şi al volumului de povestiri UNEASY RITUALS.