MI TE-AM ÎNCHIPUIT IZVORUL DIMINEȚII
Ciclul: Răspântii
… când primul gând ne-a dezlipit de vis
mi te-am închipuit izvorul Dimineții …
cristalinul se era la mama lui acasă
și mă-mbia să-ți strig,
și mă-mbia pe frunte buza peniței să-mi pun,
să-mi soarbă șoaptele de gânduri,
dar fruntea mă repezi :
– miteamiubescul, o dâră pentru Cale !
și m-am oprit,
instant,
sufletul se îngheța de-a fir-a-păr,
inima tăcea și ea cu gândul
c-atâta nou ne-a curge,
Sărutul, să ne-nțelegem, ne e cruce !
plecam să umplem carul cu boi de rouă,
roua ne știe, și ne-nțelege trăitul,
trăitul prinde spini din cursul clipei,
clipa ce ne curge, șterge urmele de praf,
și-atâta praf, Comoară Mărțișor …
iubirea mea !
în desagii timpului adastă-acini din vița
ce mustește-a noi,
te uită … te uită rodul ei !
prelinge sevă din iubit la fiecare crestătură,
și unde i-am tăiat un ram uscat, te uită :
duzini de muguri răsărind !
și dac-atâta sevă, cum praful mai reziste !?
și, uite,
azi laptele ne-a dat în foc … cafeaua !!
și cît caimac pierdut în buza focului …
dar se veni clipa,
pudrată-n lapte praf !
și ne purtă-n sărutul de Sărut !
la rându-i praf ?!
hai, Mărțișor !!
e-atâta cer, e-atât albastru, e-atâta soare,
și e atâta și atâta lume …
dar, Mărțișor,
e-atâta DUMNEZEU !!
izvor ți-i harul dinspre El, iar eu mi-am venit
să mi te sorb cristal, și clinchet aducător de viață,
mi te-am iubesc !
mi teamiubescul pleacă-n pulbere de amintiri
din care izvor nou din noi să preumblăm cuvântul,
și dacă cerul și-ar vrea întrebări, întreabă-se în sân,
eu sunt aci, și mă rămân !
mi te-am lipit de cerul meu, cer !
și-atâtea scânteieri ne-au dus povestea în Lumină,
uite cum zorii-mprăștie vocabule
rupte din spațiul dintre noi
și ne-nfloresc în corole de cuvânt,
tulpina Dimineții ne e plină,
iar tu-mi spuseseși să renunț la ea …
Marin !
dar uite, uite cum se adună metafore ciopor,
petale de-mprăștiat pe esplanada minții …
e-atâta rouă ce se era-n aștept, să dea mângâi !
eh, Mărțișor,
când primul gând m-a dezlipit de vis
mi te-am închipuit izvorul Dimineții …
te vină dar,
scânteie de har, gândul dezlipit de vis
ți-a fi amnar …
LUPTA MEA CU TABLOUL UNIVERSAL S-A-NTEȚIT
… eh, amurg, amurg,
cum mă poartă dorul printre
mărăcini și chiparoși să-mi știu
stăpâni sălbăticiile ascunse-n mine,
și apusul îmi știe aplecările nu din
întâmplări nevirgine, din nou izvorât
am deprins versul să-mi știe ritmul,
pasul meu s-a obișnuit în dublu,
pauzele de singur sunt insalubre,
metafora știe și mă poartă lecturii de pristol,
veniți voi, care mi-ați vrea afla tainicul
și poate că roata olarului ar simți un suspans,
chit că firul de trandafir mi-a lăsat,
e drept când și când, un suspin în respir,
și ceasurile amurgului se respiră chiar
pe muchiile urmelor din
Read More »