Cuvânt și iubire

COLOCVIILE INTERNAŢIONALE INTERDISCIPLINARE „NICOLAE STEINHARDT”
Memorialistica Marii Uniri
ediţia a III-a
8-9 iunie 2018, Baia Mare

PROGRAM

I. FRÂNTURI DE VIAȚĂ…

 

Ah, tu Copilărie, prin ce hățișuri te-ai ascuns,
Ce mult aș vrea, pe calea ta, iar să mă întorc…
Șuvoi trec anii, simt, că nu mi-ai fost ‘ndeajuns
Copil sa fiu, clipe-n pumnii mici să le mai storc…

 

Am trăit ani frumoși de copilărie, cât a fost în viață tata în special, cei mai frumoși ani petrecându-i în preajma lui, cu o legătură strânsă, că nici măcar moartea nu ne-a despărțit vreodată, el sălășluind în ungherele minții mele, ca o icoană plină de bunătate și har ! Nu că pe mama și bunica nu le-am iubit mult, Doamne-ferește, ar fi mare păcat, bucăți din ele eram, trup și suflet, dar tata era sprijinul meu, figură blajină, pansament să-l pui pe rană, nu altceva !
Lector fiind la Facultatea de Medicină Veterinară din București, tatăl meu a fost obligat de sistemul anilor ce-au urmat, să demisioneze, începând un șir de peregrinări, un fel cam ca țiganii cu cortul, din loc în loc, găsindu-l probabil că era bun de corvoadă; pe unde era nevoie mai multă, hop și el și când își făcuse deja familia, hop și noi ! Așa, am colindat prin multe locuri din Moldova, primul fiind Botoșani unde m-am născut, apoi alte târgulețe, sătulețe, urmând Dagâța unde a fost transferat ca doctor veterinar și medic șef de regiune cum era pe-atunci, regiunea Iași ! La sfârșit Vasluiul, unde ne-am stabilit definitiv, fiind pentru un an și ceva profesor la școala postliceală veterinară. Acolo și-a încheiat socotelile cu viața, tragic, pe neașteptate pentru noi, (dar nu și pentru el, după cum s-a dovedit mai târziu), în clasă, predând la elevi și-n câteva ceasuri viața i s-a scurs, din neglijența medicilor de gardă, totul sfârșindu-se și pentru el, dar și pentru noi, cei rămăși în voia Domnului ! După această mică incursiune, prin viețile noastre, hai să ne întoarcem la Dagâța…
Ce pot spune de Dagâța ? Un sătuc mic, de șes, ce-l trecea pe-atunci la mijloc râul volburos și-l împărțea în două, trecându-se dintr-o parte într-alta a satului, pe un pod mare de lemn, azi și de mulți ani secat sau mutat cursul, nu mai știu… Un sat plin de câmpuri verzi, de livezi, așa de frumos în ochii mei și-n amintirile mele, așa de pitoresc, că nu-l voi uita niciodată; este satul celor mai frumoși ani ai mei, leagănul copilăriei mele, unde am petrecut un vis, adunând amintiri să-mi ajungă o viață-ntreagă…

Am stat vreo trei anișori numai, acolo începând școala primara, prima și-jumătate din clasa a-2-a, acolo am început să învăț să scriu, să citesc, cu neuitatul meu dascăl Duhneanu, um om în vârstă, plin de blândețe și har de-a dărui, de-a ne învăța, din tot ceea ce știa ! Acolo, m-am înconjurat de copiii satului, cu care petreceam cele mai minunate clipe, când ne adunam pe uliță… Doamne, și-acum îmi răsună în urechi hărmălaia, vocile și strigătele noastre, când ne jucam de-ascunselea, roata, capra, țurca pe maidanele din jur, când făceam așa-zisele ”expeditii”, prin livezile altora, la furat cireșe, dude, mere, gutui, că doar se știe, că niciun fruct nu-i așa de gustos ca cel furat din pom ! Dar mare distracție era când ne duceam la calea ferată și așteptam, la o anumită oră, să treacă marfarul cu vagoanele pline de sfeclă de zahăr, deasupra, pe grămezi stând oamenii la sporovăială în vânt ! Ne piteam cu grămăjoare de bolovani fiecare și când apărea mărfarul îi azvârleam înspre ei făcând fel de fel de grimase și maimuțăreli… la care ei răspundeau aruncând cu sfeclă după noi. Apoi, căram sfecla acasă, o curățam și-o ronțăiam, de parcă cine știe ce bunătate mai era, însă, era dulce ! De vreo câteva ori am repetat figura, până când s-au prins de veste și nu mai era nevoie să le azvârlim bolobani ci, văzându-ne, ne aruncau singuri sfecla, noi făcându-le din mână mulțumind și urându-le drum bun pe mai departe ! S-au învățat că trecând pe la Dagâța, o ceată de prichindei îi așteptau și când se întâmpla să nu venim la întâlnire în vreo zi, ne găseam porția de sfeclă pe miriște ! Poznași, nevoie mare mai eram, dar asta era și farmecul acelor ani de copilărie, totul părând frumos, bun si gustos !
Jucării multe nu aveam pe-atunci, dar învățasem să ni le facem singuri din orice: din cârpe făceam păpuși, le coseam rochițele, le împleteam cu andrelele căciulițe și fulare, castele din cărămizi și lemn, de la tâmplarul satului, cu băieții învățasem să facem fluiere, pistoale de apa din tulpine goale pe dinăuntru, din bucăți de scândură cu un ciocan și ceva cuie, făceam război de țesut pentru covorașe, din șipci legate de picior cu sfoară, schiuri și câte și mai câte ce, copiii de azi n-au trăit, n-au cunoscut și poate că nici nu se bucură așa de mult ca noi ! Prea au de toate azi, prea îi așteaptă darurile părinților, fără ca de multe ori să le fie cerute, fără să-i impresioneze prea mult, pentru că nu au apucat să le dorească și să le viseze ! Câte ore nu umpleam, înghesuiți cu toții pe o velință la iarbă verde, cu un puzzle cu imagini minunate din basme, ce mi-l dăruise tata… Îmi amintesc cum, cu așa-zisul ”ciubuc” dat de părinți sau, substras cu dibăcie din vreun portofel uitat, mergeam la prăvălia satului ( mai apoi s-a deschis primul super market ) și ne cumpăram bomboane… “de-un leu bomboane” sau, câte-un carnețel frumos, vreo călimară, din aceea din care nu curgea cerneala, vreo gumă albă, moale, penițe pentru toc, pe care le ardeam în foc să nu zgârie pagina, să putem scrie caligrafic și orice puteam închide în sipetul micuț al fiecăruia, o comoară cu care ne mândream care mai de care ! Chiar dacă bani nu prea aveam la îndemână, mai spălam sticle, borcane ducându-le cu sacoșele la vânzare, ne mai adunam la câte-o înmormântare, că spre cimitir, de câte ori se oprea alaiul și aruncau în aer bănuții, năvăleam care mai de care să-i adunăm din colbul drumului. Ne mai striga câte-o bătrânică să-i cumpărăm câte ceva de la prăvălie sau aprozar și ne dădea câte-un bănuț sau un pachețel cu bomboane; ba chiar, uneori, câte-un gospodar ne ademenea cu vreun bacșiș bunișor să-i adunăm balegă de cal de pe drum, voind să facă chirpici pentru casă ! Ne duceam și-n curtea Dispensarului veterinar, unde erau si grajdurile cailor ! De multe ori ne băgam și noi în băltoacă amestecând cu picioruțele goale lutul cu paiele și balega, așa cum vedeam la cei mari că fac, fiind și asta o distracție pentru noi și firește că nici eu nu lipseam ! Poate vreo căsuță din alea, dacă mai există azi, păstrează câte ceva de la noi în urechile pereților, măcar râsetele și strigătele noastre, deși se spune că numai pereții n-au urechi !
Tot așa îmi amintesc, că într-o dimineață geroasă de iarnă, fără să știe ai mei, m-am înfofolit bine, am adunat pe-ascuns ouăle din cuibar, de sub găini și m-am dus la piață, cu coșulețul plin. N-am să uit fața mirată a bunicii zicând mamei, că, “nu știu de ce, dar azi nu s-au ouat găinile”, eu făcând fețe-fețe, stăpânindu-mă să nu râd ! M-am așezat deci la rând, răbdătoare, cu cumetrele satului, să vând ouăle frumos învelite c-un șervețel, așa cum vedeam că făceau ele… gospodărește, nu glumă ! M-au văzut precupețele, o mogâldeață mică înfofolită, c-un fular și-o căciulă mai mare ca mine, să nu fiu recunoscută, (că, deh, mulți cunoșteau pe fata doctorului în sat ), cum îmi loveam bocanceii unul de altul să mă încălzesc, suflând în pumi și una dintre ele m-a întrebat: ” cât vinzi ouăle măi fetiță”?”Păi, 90 de bani bucata, că-s proaspete, frumoase și gustoase”, am zis eu, plină de curaj ca să mi le cumpere ! Ce bucurie când mi-a numărat banii în palmă, primii bani câștigați de mine ! Tare mândră mai eram și, împărțind banii cu copiii ce m-așteptau, ne-am cumpărat mere și pere murate, felioare de harbuz murat, dulce-acrișoare și-o punguță cu așa numitele scrijele, fel de fel de fructe uscate ce le ronțăiam cu mare plăcere ! Nu că ai mei nu mi-ar fi dat bani, dar nu voiam, nici să cer și nici să par mai presus de prietenii mei; nu voiam să mă deosebesc cu ceva, ci, să fac ce faceau și ei, să mă port ca ei, în recreație să mănânc, nu pachețelele de-acasă aranjate frumos de mama, ci felioara aceea de pâine, stropită cu ulei, ca să se lipească zahărul de ea sau cu magiun, să rod o gutuie luată în fugă din copac… nu voiam stiloul ce-mi dădea tata, chipurile să nu mă mânjesc de cerneală, ci tocul ce mi-l făceam cu copiii, dintr-o tulpiniță de la floarea de porumb, unde înfingeam penița și-o legam strâns de jur-împrejur cu ațișoară… Nu voiam rochițele mele de nylon, ca de balerină, cu jupoane și pompoane în cap, cum mă dichisea mama, cu pantofiorii de lac, de parcă eram vreo păpușă din vitrină, ca să se uite copiii la mine cu jind, nu, nu voiam, mi-era rușine ! Mi-amintesc cum odată, venind tata acasă de pe teren, m-a găsit împopoțonată, să stau singurică în grădină pe-un scăunel la soare, unde mă pusese mama, ca să nu mă murdăresc prin buruieni, jinduind copiii din mahala cum se jucau în colbul drumului și mă strigau ! M-a întrebat tata: ”de ce nu ești cu ei la joacă ” ? “Păi cum să mă joc așa ? Să mă murdăresc ? O să mă certe mama” ! Atunci și-a pus geanta deoparte, mi-a scos rochițica, jupoanele, pompoanele, șosete dantelate și pantofiorii de lac, lăsându-mă cu ce-aveam pe dedesupt și trimițându-mă la joacă, cu picioarele goale în colbul uliței, acolo unde răsunau vocile și râsetele de copii ! Se făcea foc și pară mama, degeaba săpunul, dar ce să mai spună, când tata îi zicea:” ia mai lasă copilul în pace să se joace în țărână ca ceilalți, s-o prindă soarele, acum să se bucure de copilărie, cum să se imunizeze altfel, cum să aibă poftă de mâncare “? Eram cam slăbuță, cam firavă, mama voia să mă infunde cu fel de fel de bunătăți, așa ca pe curci; venea până și în recreație să mă îndoape, de nu știam pe unde să m-ascund de rușine, dar îmi dădeau copiii alarma că vine mama cu pachețelul și eu dispăream ca prin minune ! Altfel, trebuia să stau în fața ei să mănânc tot și-ntre timp, copiii să se uite la mine și să li se scurgă ochii ! Ajunsesem de pomină în sat că-s mofturoasă la mâncare ! Odată, acolo unde mă jucam în ograda unor prieteni, m-au invitat părinții lor și pe mine la masă cu ei; eram cu toții vreo șapte copii, în afară celorlalți din jurul mesei, în mijloc o mămăligă mare, ce-au tăiat-o cu sforicica în felii, fiecare având castronelul lui de lut, cu mâncărica de fasole, aburindă, ce-ți gâdila nările, cu ligura de lemn, ulcica cu apă proaspătă din fântână și înfulecam și eu pe lângă ei, de parcă nu mâncasem în viața mea ceva mai gustos, că nici până acum n-am uitat ! S-a dus repede vecina la tata și i-a spus: “ia veniți dom’ doctor să vedeți cum mănâncă la mine Norica împreună cu copii ” și, de-atunci, de bucurie, tata îi aducea pe ascuns, fără să știu eu, fel de fel, să aibă femeia de gătit și, pe lângă ei, să mănânc și eu, că nu-i venea a crede așa minune ! Naa, asta era tăticul meu, altul ca el nu exista în lume pentru mine, îmi spunea povesti, făcea fel de fel de scălâmbăieli ca să râd și mamă să-mi bage lingura-n gură ! Dragii de ei…
Tare mult îmi mai plăcea să stau cu el împreună la Dispensarul Veterinar, să-l urmăresc în sala de chirurgie sau în farmacie, să simt mirosul acela așa de cunoscut mie de iod, ce-l păstrez și acum parcă în nări,(că de câte ori îl simt, zic, naa, a venit sufletul tatei ),apoi să-l văd cum pregătea medicațiile, cum amesteca substanțele în mojar, cum făcea pilule de antibiotice sau alte medicamente pentru tratament ! Chiar, de multe ori ajutam și eu la prepararea lor spunându-mi cum sa fac sau asistam la operații ! Vedeam ce făcea el și-mi operam și eu ursulețul, il bandajam, ii făceam injectii, până cand putrezea de-atâta apă in el ! Tare mai era capabil, mâinile lui nu operau, brodau, întotdeauna îl admiram cum lucra cu repeziciune, siguranță și exactitate ! Și, uite-așa, într-o zi, găsindu-mă din fericire pe-acolo, am văzut adunați și legați cu frânghii de gardul dispensarului vreo15 câini, unii lătrând, alții hârjonindu-se; m-am bucurat tare mult, erau tare frumușei, i-am mângâiat, m-am jucat cu ei pe după gard și mirată, l-am întrebat pe tata ce-s cu ei ! Mi-a spus că-s câini vagabonzi și chiar mă gândeam în sinea mea, că tare mi-aș alege vreunul dintre ei, așa frumoși cum erau ! Tata făcea iar pilule într-o tăviță în farmacie și crezând că-s din cele cunoscute, m-am oferit să îl ajut. Mi-a spus să nu ating substanța, că-i stricnină ! “Stricnină ? Ce să faci cu ea ?” Se cam codea tata să-mi spună, dar nici mie nu mi-a trebuit mult timp să înțeleg ! Așa că, făcând pe indiferenta, am ieșit în curtea dispensarului și i-am deznodat de la gard, câinii fugind care încotro, veseli hămăind, neștiind ce i-ar fi așteptat ! M-am pitit și eu pe undeva prin preajmă și, na, că-l văd pe tata să iasă în curte cu tava cu pilule, căutând câinii, dar câinii nicăieri și nici eu firește ! A început să mă strige cu voce cam severă, înțelegând cine era vinovatul, dar n-am ezitat prea mult, am ieșit din ascunzătoare bătăioasă și i-am spus : ” Da, eu i-am dezlegat, eu știu ca tu ajuți animalele, ce, ești doctor sau criminal ? ” M-a privit la început cu gura căscată, cu ochii măriți, stupefiat, neștiind ce să-mi spună, a încercat ceva să bolborosească, ceva ce nu-i ieșea din gură și-apoi, cu lacrimi în ochi m-a îmbrățișat mângâindu-mă : ”ai dreptate, fetița tatei, îți promit că nu voi face asta niciodată”…
Multe lucruri s-au mai întâmplat, multe aș avea de spus… multe am mai adunat pe-atunci, în sacul ăsta cu-amintiri, de la cele mai mărunte, până la altele mai mari, ca să-mi amintesc peste ani, trăiri de-o viață, doar în cei câțiva anișori ai mei ! Am devenit în sătucul ăsta minunat copilul naturii, crescând copăcel-copăcel, liber, fără constrângeri, bucurându-mă din plin de darurile ei, de răcoarea și frumusețea pădurilor dese, cu luminișuri, unde culegeam fel de fel de fructe sălbatice, mure, mere pădurețe, cireșe negre, amare și fragi și coarne și… și….orice se putea mânca ! Vedeai, cât cuprindeai cu ochii, câmpii întinse, verzi sau aurii de grâu, de porumb, nesfârșitele lanuri de floarea soarelui, în care ne prăpădeam copiii adunând brațe de pălării să le mâncăm semințele, iazul de lângă sat, unde mergeam la pescuit făcându-ne undițe din stuf, râul acela minunat, unde verile ne bălăceam cu droaia de copii… apoi, izvoarele cristaline în care-mi răcoream fețișoara, ne alungam setea și eu și tata cu bătrâiorul nostru cal Rudy, roșcovan cu coama lungă și clopoței la gât, în peregrinările noastre pe la fermele de animale și stânele de pe colinele dealurilor din jur ! Eram peste tot cu tata, scai mă țineam de el și măicuța mea era cam geloasă câteodată, plângându-se că, ” tu nu mă iubești așa cum îl iubești pe tata” ! O îmbrățișam și-i ziceam că o iubesc, începând din locul de unde sunt, făcând înconjurul universului și-napoi aici, apoi îi arătam degețelul mic de la fiecare mână spunându-i că unul e-al tatei și celălalt al mamei și le sărutam pe-amândouă, era un secret numai de noi știut, care însemna că suntem nedespărțiți ! Bunica nu avea degețel mic, îmi avea însă mâinile amândouă, dar asta e o altă istorie, ce va urma…Însă, la peregrinările astea nu puteam să renunț cu inima ușoară ! De multe ori, încă noapte fiind, după ce-și făcea injecția de insulină, tata încerca să se strecoare încetișor afară, ca să nu-l prind de veste ! Dar, unde să apuce ? Pe întuneric îl vedeam cu coada ochiului și cum trecea pe lângă pătuțul meu să-și ia rămas bun, îl apucam de gât și plângând, nu-l lăsam cu nimic să plece, făcând așa un tărăboi, că se scula mama, îmi făcea pachețelul cu mâncare și plecam amândoi, cu noaptea-n cap, vară, iarnă, pe orice anotimp ! Tare mult îmi mai plăcea când megeam la stânele de pe colinele dealurilor ! În timp ce el își făcea treaba, eu mă jucam primprejur cu mieluții neastâmpărați, cu câinii ciobănești, priveam ciobanii cum tundeau oile, cântând și țopăind “Moș Alecu, moș Alecu, tunde oaia și berbecul…”, cum umpleau gălețile cu lapte și, după treburile doctoricești ale tatălui meu, ne așezam cu toții în jurul unei mese rotunde, joase, de lemn curat, cu scăunele mici, la fel în jur, ciobanii făcând o mămăligă mare, însoțită cu lapte puțin afumat, fiert în ceaun pe jăratec, cu urdă, caș crud, ca o roată de mare, tăiat în felii generoase, ceapă zdrelită cu pumnul și câte-o stacană de vin negru pentru cei mari, iar la sfârșit, un fagure de miere de albine pentru mine. Adulmecam aerul acela curat, înmiresmat de iarba proaspăt cosită, de lucernă și pământ… ah, pământul acela puhav de după ploaie, cum mai mirosea de nu te mai săturai să-ți umpli plămânii ! Cu mâna sub cap, întinsă pe iarba verde, priveam cerul în imensitatea lui, ca și cum îl vedeam prima oară sau ultima, neclipind, căutându-i străfundurile, descoperind forme bizare, în norii ce se destrămau încet ! Vroiam să mi se întipărească-n minte totul… să nu pierd nimic, nicio clipă, înregistrând avid, ca pe-o peliculă de film, ce mi se derulează în fața ochilor și azi, acum când vă scriu, presimțind parcă pierderea tatălui meu ce avea să vină în scurt timp! Ne prindea înserarea, biruiți de oboseală, pe drumul de întoarcere ne fura somnul câteodată în căruță pe-amândoi și Rudy, știind drumul, ne-aducea singur acasă ! Ajuns în fața porții, necheza cu putere, fornăia și bătea din copite până ieșea mama și bunica repede din casă să ne-adune ! Odată chiar, adormiți precum eram în căruță și vrând să treacă peste calea ferată, calul s-a oprit brusc, s-a ridicat nechezând puternic în două picioare, cu copitele în aer, de era să se răstoarne căruța cu tot cu noi și treziți brusc, am văzut cu groază să treacă rapidul, aproape atingându-i botul. Ne-a salvat atunci săracul Rudy, obosit era și el de bătrânețe si- atâta alergătură ! Mai apoi, a rămas în curtea dispensarului să trăiască în liniște, pe cât mai avea de trăit ! Eu aveam grijă de el, să aibă fân, orz, apa proaspătă în găleata lui, grăjdarii aveau treaba lor, dar eu simțeam nevoia să-l ingrijesc, să-l mângâi, să-i vorbesc, era căluțul meu drag și caii nu-i uiți când îmbătrânesc, au suflet mare, nu uiți de fapt pe nimeni și nimic din ce-ai iubit ! Cu timpul am căpătat o iepușoară tinerică, vineție la culoare, Violeta precum o botezasem eu, tare năstrușnică, tare năzdrăvană, când o lăsai liberă, fugea ca vântul încolo, încoace, tăvălindu-se prin iarbă si iar o lua la goană, o nebunatică, ce greu o țineai in frâu !
Iernile erau minunate în sătucul nostru, așa cum doar în basme întâlnești ! Cu Violeta, cu coama-i împletită cu panglici roșii, cu clinchetul vesel al zurgălăilor de la gât, cu hamurile nou-nouțe la sania frumoasă ca o gondolă, luam drumurile, fie sub soarele strălucitor pe plaiurile înzăpezite, fie cu noaptea-n cap, când încă mai licăreau stelele pe cer, încă luna își mai arunca lumina-i argintie peste nămeți ! Eu, înfofolită de mama în pături și blăni de oaie la picioare, tata la fel, cu biciușca în mână zvârlind în aer și chiuind de veselie, ne luam rămas bun de la mamă și bunică și începeam aventura pentru încă o altă zi ! De multe ori, eu țineam hamurile, eram, vedeți, ”amazoana tatei ” cum îmi spunea el, alteori mă așeza pe spinarea iepii și ținând-o de coamă îi strigam: ”di-i căluțule, du-mă ca vântul și ca gândul ” ! Râsul, voioșia și cântecele mele nu lipseau, știam multe pe atunci și le ziceam în gura mare, așa știrbuță cum eram, de se prăpădea tata de râs, spunându-mi , ” hai, cântă-l pe-acela “, apoi pe-acela, imprăștiindu-se aburii răsuflărilor noastre, ce înghețau pe loc, cristalizându-se în gerul aprig ! Nu-mi păsa de nimic însă, nici de crivăț, nici de ger, de era noapte, oboseală și nesomn, singurul lucru pe care-l voiam era să mă înfrupt din viața asta, știind că n-am s-o mai întâlnesc vreodată, scăpând astfel și de cicălelile mamei, ce-i drept cam exigentă, dar și eu, nu zic, pusă pe boroboațe!
Ah, satule, sătuc drag, iernile tale le-am visat de-atâtea ori și de tot atâtea le-am pictat, că numai la sat, iarna-i iarnă adevărată ! Numai acolo vezi nopțile acelea albastre, înstelate, cu lună plină, ce-și împânzește lumina peste nămeți, strălucind argintii, cristalele de zăpadă, ca nestematele; numai acolo, în noapte domnea o liniște deplină, nelumească, o imensitate, de parcă cerul înstelat cobora peste noi, unindu-se cu pământul, o lume de basm încremenită ! Cântul cocoșilor doar mai anunța că timpul trece; acolo n-aveai nevoie de ceas, l-al doilea cântat al cocoșilor, oamenii se sculau și se duceau la muncă ! Zorii însă trandafirii în dimineți, cu un soarele strălucitor, te umpleau de euforie, de voie bună; alteori era albicios, palid, ascuns printre nori și ceață, ca după versurile lui Alexandri, invățate pe-atunci la școală: ”Soarele rotund și palid, se prevede printre nori, / Ca un vis de tinerețe printre anii trecători “… daa, așa-i… PRINTRE ANII TRECĂTORI… de-atunci mi-au rămas întipărite în minte, fiind cele mai potrivite la minunatul peisaj din jur ! Și ce frumos mai era, când venind de la școală, aruncam ghiozdanele care-ncotro și-alergam pe malurile înalte ale râului, ne făceam vânt cu săniuțele până jos, în albia lui înghețată bocnă, într-o hărmălaie de strigăte și râsete, ce răsunau în tot satul ! Ne luam la întrecere care mai de care, s-ajungă mai departe, având fiecare grijă, de cu seară, să frece șinele săniuței cu șmirghel, până se făceau lucioase, de te vedeai în ele și să le ungi cu ulei, ca să alunece mai bine ! Acolo uitai și de masă și de casă, pe înserate se strângeau mamele să ne adune la casele noastre și-atunci tot cu părere de rău, că de săturat nu ne săturam niciodată ! Acasă, moartă de oboseală, mă dezbrăca mamă de hainele ude și înghețate, de parcă erau de carton pe mine și mă așeza lângă soba încinsă din bucătărie, în care duduia focul, pe plită așteptând mâncarea aburindă, în cuptor mirosind, când pâinea proaspătă la tavă a bunicii, când cozonacii mamei umpluți cu ciocolată și nuci, când cartofii copți sau dovlecii dulci felii ce-mi plăceau așa de mult și-avea grijă bunicuța să-i pună la copt pentru mine ! Îmi încălzeam piciorutele și mâinile vișinii de ger, înghețate până la os, mi le freca apoi mama cu spirt și le punea în poală ei înfofolindu-le, ascultăm bolboroseala lor, adormind de multe ori la masă, cu mâncarea în gură, vocile lor stingându-se încet …mai încet … topindu-se în visul meu. Mă ducea mama în brațe în pătuc , îi simțeam prin somn mângâierea, sărutul cald pe frunte și mă lăsam pradă visurilor de copil fericit, neștiind de multe ori de-i vis sau realitate, temându-mă din instinct să nu plătesc cu durere mai târziu, cu un sentiment că se apropie furtuna !
De sărbătorile de Crăciun ce să mai spun? În liniștea serilor, cu luminițele aprinse la ferestrele caselor, răsunau colindurile și urăturile prin sat ! Ne adunăm copiii toți în grupuri, cu trăistuțele-n spinare, luam de-a valma nămeții, până la ușile gospodarilor și le uram cu mult zel, cu clopoțeii și buhaiul “Haai, haaiii, ia mai dați din zurgălăi, la anu și la mulți ani” și-apoi, după ce făceam împărțeala, ne duceam la casele noastre, cu trăistuța plină de colăcei proaspeți, nuci, gutui și ce-avea fiecare de dat, câțiva bănuți pe care-i puneam.în pușculiță ! Frumos mai era când, mascații cu ciomegele, cu tălăncile atârnate de piept și paglici colorate, țopăind și strigând, se adunau în curțile gospodarilor la urat, cu capra, alții cu ursul adevărat ce ne dansa, iar noi toți ieșeam în ogradă să-i ascultăm, gospodinele să-i trateze cu vin și cozonaci, tot satul fiind într-o sărbătoare, vecinii strigându-se unii pe alții cu urări de sănătate și bunăstare !
Pe-atunci satul nu era cu numai case frumoase, gospodărești, ci mai pe la margine și prin satele vecine erau și căsuțe sărăcăcioase de tot, bordeie din chirpici, paie pe acoperiș, lut pe jos și rogojini, cu lămpi de gaz și opaițele să le lumineze-n noapte pereții jerpeliți și goi ! Mulți copii erau tare săraci, cu o cămășuță pe ei, cu picioarele goale, lipsindu-le cele necesare chiar, ceea ce pentru mine, pentru alții părea ceva firesc să le avem ! Îmi amintesc de sărbători, că o așa familie, de la marginea satului, săracă lipită pământului, l-a chemat pe tata noaptea, că vaca lor era pe moarte, chinuindu-se să nască ! Era o familie numeroasă și toți, de la mic la mare l-au întâmpinat pe tata ca pe D-zeu, ca o ultimă speranță, plângând că le moare vaca ! Nu putea naște, vițelul ieșise pe jumătate cu picioarele înainte și se împotmolise; erau așa de săraci, că n-aveau mai nimic și singurul lucru de preț era văcuța asta care-i hrănea și care zăcea pe paie cu ochii întorși pe dos, gâfâind din greu, răgând de durere, din ce în ce mai extenuată ! A încercat tata atunci să facă fel de fel de manevre, să împingă înapoi vițelul și să-l întoarcă invers, să poată ieși cu capul, dar degeaba ! Începuse să se lumineze de ziua și tata, tot îngenuncheat în paie, plin de sângele vacii, lupta cu moartea, doar doar s-o salveze.Toți ai casei boceau ca după mort, se rugau Domnului să facă o minune ! Atunci l-am auzit pe tata să le spună, că va face o ultimă încercare, ceva ce nu se făcuse până atunci la animale: cezariană ! Și-a deschis trusa chirurgicală și folosindu-mă, ca fiind singurul ajutor ce se pricepea cât de cât, a început să-mi ceară rând pe rând instrumentele de care avea nevoie ! După narcoză, a deschis cu bisturiul burta vacii și i-a scos din pântece vițelușul care părea mort ! A început cu ajutorul celorlalți să-l frece cu paiele din jur, să-i curețe gura și nările, să-i facă masaj ritmic pe stern și tot corpul, să-l încălzească in cuvertură, și-n același timp să închidă operația cât mai repede posibil, o muncă titanică ! La un moment dat vițelușul și-e revenit, a început să respire, încet încet, să se ridice pe piciorușele tremurânde și nesigure și până să plecăm, și-a revenit și vaca așa bandajată cum era, lingându-l și încălzindu-l aproape de ea ! N-am să uit pe oamenii aceia, cum de la mic la mare, îi sărutau mâinile tatălui meu și-l binecuvântau ! Păstrez și-acum ziarul gălbejit de vreme, în care se scria despre tata, că era singurul doctor în țară, care a făcut cezariană la vacă, în loc s-o ducă la sacrificare, cum se proceda de obicei, salvând-o și pe ea și familia aceea, dându-le mare bucurie de Crăciun ! Ne-am mai dus de câteva ori pe la ei pentru schimbarea pansamentelor și tratament și-așa am devenit prietenă cu copiii aceia, sărăcuții de ei ! Ca să zică și ei că sărbătoresc cumva, și-au găsit un brăduț pipernicit, în care atârnau în loc de globuri, pechețele de vanilie, scorțișoară, zahăr și piper, nuci legate cu un firicel de ață de creangi ! Întoarsă acasă, uitându-mă la bradul meu fălos, plin de lumânărele și podoabe, mi-a fost tare rușine, spunându-mi: “cum pot eu să am atâtea și copiii ăștia să nu aibă nimic, să se bucure și ei, să nu primească un dar de la Moș Crăciun” ? Așa că, la următoarea vizită făcută, tata le-a dăruit toate cele necesare pentru sărbători, dar și de-atunci înainte, când avea ocazia să treacă, iar eu am adunat o valiză de lucruri din dulapuri, jucării și într-un paner am pus podoabe din bradul meu și altele ce le făcusem singură din hârtie creponată și staniol ! Nu mai zic de marea bucurie ce-au simțit acei oameni, putând face-n sfârșit sărbători fericite, cât de mult s-au mai bucurat acei copilași de lucrurile primite, cu câtă bucurie împodobeau braduțul lor țopăind în juru-i, dar și marea noastră emoție și satisfacție, eu, privind pe tatăl meu ca pe un Zeu, plină de mândrie, că altul ca el, rar pe lume ! Întotdeauna ajuta, cu o mână lua, cu două dădea, așa a fost o viață, n-a procopsit vreodată ca alții !
Așa mi-au fost anii pe-atunci… minunați și-atât de plini… trăind fiecare clipă, cu atâta intensitate, de parcă o presimțire mă fugărea să-mi zică :” ia aminte, n-o să fie pentru totdeauna “… Aveam vreo 7-8 anișori la vremea aceea, dar trăirile erau acumulate cu nesaț, cu toate simțurile, cu toți porii deschiși, de teamă parcă să nu-mi scape nimic; mi-au rămas întipărite-n minte și nu le pot uita niciodată…parcă au fost ieri ! Nu știu de ce, dar am simțit nevoia să mi le împărtășesc cu voi, toți cei ce doriți să mă citiți, că sunt sigură, că mulți ați avut așa trăiri și fiecare incursiune în trecut, scoate copilul din noi, ascuns timid printre hățișurile gândirii, cerând cu mânuțele întinse : ”Să ies și eu un pic afară ? Mai vreau și eu să mă joc, îmi vreau prietenii înapoi, jucăriile mele, că prea m-ați uitat în hruba neagră a minții, vreau aer, soare și chipu-mi senin, nebrăzdat de grijile, necazurile, neajunsurile vieții ! Căutați-mă, luați-mă în seamă, mai jucați-vă cu mine… eu, COPILUL din voi vă iubesc, vă iubeeeesc “…

———————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

5 iunie, 2018

DOR DE TĂICUȚU

Motto:

,,… Bătrân și trist, rămasei tată,
Doar ochii îți mai sunt atât de vii…”
Din poemul fără titlu de Dorina CODREANU (Veverița)

 

Bătrân și trist?
Incomparabil,
Al meu: și orb, și trist, și rece,
Și lipsă,
Cincisprezece ani,
Nu pot să cred… în nici un fel,
Că și-a dorit așa
Să plece.

 

Al tău
Cu ochii doi luceferi
Două izvoare …de lumină,
Al meu Tăicuț,
Cu doi ochi seci,
De lacrimi care nu mai curg,
Stejar tăiat
Din rădăcină.

Ne-am despărțit
Ca Tata de-un fecior,
Ce se mândrește că-i Cobzac,
Oricine nu m-ar întreba,
Privind de sus:
– Cine au fost părinții tăi?
Arăt cu ochii
La copac.

 

Un pom
Care-a îmbătrânit,
Sădit de-al meu Tăicuț și mine,
Stropit a fost
Cu mii de lacrimi
La gust ca mierea, rar de tot,
Mai des cu gust
De mărăcine.

Surcica
N-a sărit departe,
Îi seamăn întru tot la chip,
Dar și la fapte,
Sunt destule,
Plâng pe furiș, la fel ca dânsul,
Râuri ce intră
În nisip.

 

Mă invita
Să stăm pe prag
La un ulcior… cu vin din beci,
Ce multe-acum
Ași vrea să-i spun,
Palmele lui… în ale mele,
Le simt și-acum,
Atât de reci.

 

Țin minte,
Mă lua la vie,
Și pentru că eram de-o șchioapă,
Pe umeri mă urca, voinic,
Ca să ating cu capul cerul
La vârsta mea, muream să știu
De unde huma
Se adapă.

 

L-am plâns
Cu-n ocean de lacrimi
Or fi prea multe, prea puține
Mi-i capul nins,
Dar mai visez
Secunde lungi, în alb și negru,
Cum Tata vine-n vis
La mine.

 

De mâini luat,
Căci îmi lipsește,
Purtat prin curte… mă aprind,
De tot ce Tata-mi
Povestește,
Iar când ajungem la portiță,
Nu știu de unde
Să-l cuprind.

 

Nu-i rând
Ca să nu-l pomenesc,
Atunci când scriu vreo Poezie,
Alături de Măicuța mea,
Mă-închin la ambii
Și mă rog, ca amintirea
Despre ei, să rămână
Veșnic vie.

—————————–
Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

4 iunie, 2018

 

 

 

PE ARIPILE GÂNDULUI…  

                                           (dedicat satului Dagâța)

Mă poartă gândul în caruselul timpului spre înapoi,
La satul meu, uitat printre coline-n colţ de Rai…
Pe-acolo, unde colindam ades cu-ai mei copoi,
Prin lan de floarea-soarelui, pe lac şi prin zăvoi
Şi-acasă iarăşi mă-ntorceam, l-al nostru trai,
Doinind în dulce grai !

 

 

Închid ochii şi-n vârtejul timpului ajung pe-ogor…
Cu nările deschise-adulmec aer proaspăt şi curat…
Amintiri trezându-mi ciorchinii de razachie din podgor,
Îmbiindu-mă mirosul de sulfină, levănţică şi mohor,
Al pământului reavăn şi-afânat după arat,
Când ploile l-au picurat !

 

 

Văd şi cumetrele cum la taifas adună snopii,
Bărbaţii, cu hazul piperat, căpiţe-nalţă din fâneţe…
Aud vântul, cum şuierând de pe colină-ndoaie plopii,
Copiii pe ulicioară, hărmălaie ţopăind în jurul popii,
Bomboane să primească şi blagoslovire la bineţe,
Mângâiere cu blândeţe !

 

 

Cimitirul văd, biserica şi-aud clopotul cum bate,
Nu ştiu de-i botez, cununie sau înmormântare…
În piept simt agonie şi inima cum mi se zbate,
Un fior, o teamă mă inundă-n suflet, mă străbate,
Că nu ştiu de face-a groază, a înspăimântare
Sau a voie-bună şi-ncântare !

 

 

Şi ce mai văd ? Căsuţa cea mică, pe plai între coline,
Pe-ai mei în pragul casei şi curtea plină de-orătănii…
Cumpăna fântânii, mama cu apă-n ulcior ce-mi vine,
Să-mi dea binecuvântarea, că să am zile senine
Şi-acolo, unde uimită mă crucesc făcând mătănii,
Dispare totu-n mreaja tănii !

 

 

ÎN SATUL DE ODINIOARĂ…

 

M-aduce vântul de departe, prin satul copilăriei,
Că vreau să văd biserica, școala, casa părintească…
Oamenii să-i văd, câți mai trăiesc și câți în gura gliei,
Sub talpa hain-a timpului, sub greautatea panopliei,
Ce, poate vor să iasă la lumină, cu vecinii să vorbească,
Să îi ntrebe de-au uitat în vatr-aprins-o iască…

 

Privesc în jur sterpele grădini și casele părăginite,
Grinzi putrede, porți căzute, lespezile sparte…
Cu gardurile-n bălării, ferestre astupate, cătrănite,
La uși, belciuge și-ncuietori zăcând atârnate, ruginite…
Doar sufletele acelea pripășite mai bântuie deoparte,
Agățate de granița dintre viață și moarte…

 

Și satul nu mai este vesel, bogat, cum era înainte,
E-așa pustiu, că nici nu se moare, nici nu se trăiește…
Unde-s copii aceia cu care-odată mă jucam cuminte,
Nepăsându-ne de-aveam ce-ncălța sau nu, veșminte ?
Râsete și chicoteli îmi sună, amintirea-mi se trezește,
Plecați cu toții sunt și lăcrima mă podidește…

 

La margine de sat, văd biserica unde ne-am botezat,
Așteaptă pe ultimii muritori cu larg ușile deschise…
În clopotniță, cucuvele urlă, culcuș făcând, au cutezat,
Un cuc mai cântă a pustiu, în stejarul de fulger retezat,
Spunând, că nimeni n-a mai pășit pe-aici de când murise
Ultimul, ce-n așteptarea vieții de apoi, se sinucise…

 

Așa că, mă-drept spre cimitir să le-aduc ultim omagiu,
Mamei, tatei, bunicilor, copiilor din vremuri neuitate…
Să le spun că-n urma lor, tot s-a prăpădit, ca naufragiu,
Sub ruine și rugine, dărăpănături, ai timpului ravagiu,
Să le povestesc, să-i plâng, zicându-le că-n eternitate,
Un colb stelar vom fi, precum-nainte, așa și mai departe…
Pierduți în neguri de imensitate…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

5 iunie, 2018

Micșorat-Eliade-gonflat-SecuCuli

Isabela Vasiliu-Scraba, Suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare”

(Radu Boroianu, 2015)

„Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an [1940] apocaliptic (1) m’am încumetat să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată”. Spusa lui Blaga, -desprinsă din Prelegerea inaugurală pe care a ţinut-o la Sibiu în anul universitar 1940-1941 (la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu la vremea când administrația ungurească masacra (2) românii din jumătatea de Ardeal primită de la Hitler -, s-a adeverit întocmai. E suficient să ne gândim la creatorii interziși în țară și la românitatea de după Cortina de fier, cu prestigioasele ei contribuții la cultura universală, la acele nume despre care decenii întregi românii din ţara subjugată de sovietici n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Vintilă Horia, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Horia Stamatu, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, C-tin Amăriutei, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Dimitrie Găzdaru, Sever Pop, Alexandru Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Octavian Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu și mulți, multi alții.

Dincoace de Cortina de fier, cultura românească, prin reprezentanții ei rămași în ţara ciuntită, trebuia lichidată după gratii: dr.Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dimitrie Cuclin, Mihail Rădulescu, Barbu Slătineanu, Emanoil Ciomac, Ion Caraion, Ovidiu Cotruș, N. Balotă, I. D. Sîrbu, Ovidiu Papadima, Vladimir Străinu, Dumitru Murărașu, Horia Stanca, Edgar Papu, Alexandru Marcu, acad. Nichifor Crainic, Părintele Arsenie Boca, dr. Benedict Ghiuș, C-tin Tomescu, profesor de istoria bisericii românești la Facultatea de Teologie din Chișinău, Constantin Noica, Anton Dumitriu, N. Steinhardt, Dinu Pillat, Radu Gyr, Păstorel, Al. Paleologu, Teofil Sauciuc-Săveanu, profesor de istorie la Universitatea din Cernăuți, decan al Facultății de Litere și Filozofie din Bucuresti, acad. Florian Stefănescu-Goangă, acad. I. Lupaș, acad. Al. Lapedatu cu fiul său Ion Lapedatu, director al Băncii Naționale, Mihail Manoilescu, guvernator al Băncii Naționale, acad. Silviu Dragomir, acad. Ioan Nistor, Marioara Golescu, acad. Stefan Meteș, acad. R. Rossetti, acad. C-tin C. Giurescu, arestat pe 5/6 mai 1950 în grupul istoricilor închiși la Sighet, acad. George Fotino, acad. Dumitru Caracostea, acad. Mircea Florian, acad. Ion Petrovici, Petre Țuțea, acad. Gheorghe Brătianu, etc.

Marea creație româneacă din perioada interbelică a fost ani de-a rândul interzisă, pusă pe foc, mutilată în imense depozite de cărți necatalogate, improprii pentru conservarea cărților, sau trecută la fonduri secrete (vezi Paul Caravia, Scrieri cenzurate. România 1945-1989, București, 2001). Abia din 1964, după două decenii de „ură manifestă contra tot ce era valoare în cultura noastră a început să ni se restituie cu lingurița ceea ce ni s-a smuls în mod brutal” (Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.378). In locul valorilor validate de timp (precum Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și onomasticii, 1933, 700p., premiată de Academia Română înainte de desființarea ei) , mercenarii ocupantului sovietic au instituit dominaţia non-valorii și selecţia inversă, adică promovarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase. Dar prima grijă a culturnicilor de după 1945 a fost să dea la topit volumul al V-lea dedicat culturii românești din Enciclopedia României, enciclopedie rămasă in patru volume al căror loc va fi (vreme de 45 de ani) numai la Fondurile secrete ale Bibliotecii Academiei R.S.R. condusă de G. Strempel și înainte și după 1990. Acel Ștrempel care dinainte de 1989 a avut grijă să facă „nevăzute” fișele „Tezaurului Limbii Române” la care G.D. Scraba trudise 17 ani, lucrare donată de văduva scriitorului și până prin 1985 încă semnalată în fișierul Sălii de Manuscrise.

Echivalând comunismul cu Vadim Tudor și cu spectacolele Cenaclului Flacăra, impușcarea lui Ceaușescu a devenit bună ocazie de remanifestare a „urii proletcultiste” din primii douăzeci de ani față de „tot ce e național, începând cu însăși istoria națională. În locul scrierilor marilor istorici din perioada interbelică, opere „interzise ca fiind reacționare” (vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p. 126) universitarii de azi impun studenților citirea „anilor treizeci” tricotați de Z. Ornea, adică o „istorie falsificată, deformată și insultătoare” (M. Nițescu, op. cit.). In Revista „22” a „contraculturii românești” (cf. Serban C. Andronescu, A fost Culianu „discipolul” lui Eliade?) fostul comunist Lucian Boia (mediatizat cu insistență în Wikipedia confiscată de o mafie care pozează coperțile cărților sale destinate unui public lipsit de discernământ) își legitima activitatea de falsificare a istoriei Românilor printr-o ciudată argumentație: „istoria care a fost este una, și istoria pe care o facem noi, sigur, pornind de la istoria care a fost, dar privind-o din perspectiva noastră, este alta” (vezi. Lucian Boia, în Revista „22”, Anul XII, Nr. 593, 10-16 iulie 2001).

Mircea Eliade observase că perioada de ocupație comunistă a României coincide cu „vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor și ruperea legăturilor organice cu tradițiile autentic naționale”. Satrapii culturii, „improvizați în diriguitorii ei” (p.375) – cum scria M. Nițescu despre stalinistul Leonte Răutu, –tatăl directoarei Colegiului Noua Europă (New Europe College „omologat” de Ministerul Educației când Andrei Pleșu era ministru de externe) -, n-au ostenit nici după abolirea comunismului să pună la zid valorile autentice, fapt demonstrat, fără putință de tăgadă, chiar prin perseverenţa minimalizării lui Mircea Eliade cu fiecare nouă ocazie de așa-zisă „promovare” a „talentului și inventivității unora ce nu au fost înțeleși în epocă, fie au fost alungați (din țară sau din memoria colectivă) pe nedrept” (cf. Radu Boroianu, n. 1942, în „Cuvânt înainte”, la albumul Mari români de pretutindeni/ Outstanding Romanian Far and Wild, Ed. Alexis, București, 2015). In 1990 R. Boroianu a devenit ministru adjunct al lui Pleșu, consemnează Vintilă Horia în „haznaua sfârșitului de ciclu”, adăugând că îl cunoaște pe Boroianu „de ani de zile” de când acesta circula dincolo de Cortina de fier și putea vorbi cu Vintilă Horia „fără ascunzișuri despre cele din Țară” (V. Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, București, 2017, p. 617). Din aprile 2015 Radu Boroianu a fost numit președinte al Institutului Cultural Român ce-i are ca vicepreședinți pe Nagy Mihaly Zoltan si L. S. Jicman. Ecoul discuțiilor cu Vintilă Horia se regăsește în prezentarea binevoitoare a laureatului Premiului Goncourt în albumul bilingv : Mari români de pretutindeni/ Outstanding Romanian Far and Wild .

Tendinţa oficială post-comunistă de a-l coborî pe Mircea Eliade înălţându-l în locul acestuia pe Culianu (care se pare că trimitea Securității note despre Eliade, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17 ; https://www.cadranpolitic.ro/eliade-si-unul-dintre-turnatorii-sai-anonimizati/ ) s-a conturat de îndată ce „oficialul” Andrei Pleșu a decretat la Televiziunea Română pe 5 octombrie 1991 că Ioan P. Culianu ar fi fost „mai bun decât Mircea Eliade”. Dar chiar și oficialii regimului comunist trecuseră cu vederea „fuga” italienistului I.P. Culianu (care a fost doisprezece ani asistent de română la Groningen și un an profesor de italiană în SUA fiind asasinat înainte de a fi angajat ca profesor asociat la Chicago, la Divinity School) în condițiile în care scrierile celor rămași fără de voie în occident erau scoase din circuitul public și trecute la fondurile secrete ale bibliotecilor publice. „Fugitului” Culianu i s-au recenzat în țara comunistă lucrările susținute în Franța pentru acea carieră universitară în domeniul istoriei religiilor de care nu avea să aibe parte (vezi recenzia lui Adrian Marino tradusă în engleză pentru rev. „Ethnologica”). O conversație dintre Culianu și Andrei Oișteanu (nepotul lui Leonte Răutu) înregistrată în 1984 în Olanda a apărut în „Revista de istorie și teorie literară” în anul 1985. Tot revista Institutului de Istorie si Teorie Literară „George Călinescu” îi publica în 1986 asistentului la catedra de romanistică a lui Noomen un articol comentat doi ani mai târziu de Sorin Antohi într-o revistă clujană.

Părerea lui Pleșu despre prietenul său Culianu a fost mediatizată ulterior si prin Suplimentul Litere, Arte si Idei al ziarului „Cotidianul” (vezi L.A.I., Anul II, No. 19/52 din 18 mai 1992, p.8) devenind apoi un fel de „literă de lege” în mediile universitare de nivel din ce în ce mai scăzut, decanul Universității „A.I. Cuza” de la Iași ajungând să inventeze și o „paradigmă Eliade-Culianu de interpretare a mitului” (N. Gavriluță) fără a-și bate capul să explice ce înțelege el printr-o atare struțo-cămilă inexistentă.

Cea mai perseverentă manipulare post-decembristă – bazată pe escamotarea faptului că numele lui Culianu a fost necunoscut până la uciderea sa „rituală” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui I. P. Culianu și o nouă ipoteză privitoare la asasinatul politic de la Chicago,   în revista tipărită „Acolada”, Satu Mare, Anul V, nr. 11/49, nov. 2011, p 19 și p. 26) -, se regăsește în părerea proprie a lui Moshe Idel, trâmbițată pe coperta a IV-a a Psihanodiei (Polirom, Iași, 2006), după care faimosul Mircea Eliade și necunoscutul Culianu ar fi fost, la egalitate, „cei doi mari istorici români ai religiilor”. Nici la editarea în 1993 a traducerii românești a Dicționarului religiilor nu s-a ratat ocazia manipulării cititorilor prin gogoși umflate peste măsură : Pe coperta a IV-a micului volum, editorul Culianu apare într-o postură pe care n-a avut-o niciodată, și anume aceea de „autoritate de prim rang a lumii științifice”

Despre albumul bilingv din 2015, președintele I.C.R avertiza cititorul că nu se află în fața „unei lucrări exhaustive dedicate acelor personalități care și-au câștigat onorurile creativității lor deosebite în afara frontierelor României” (R. Boroianu, Cuvânt înainte). In albumul prefațat de fostul adjunct al ministrului culturii post-decembriste s-a optat pentru acea ordine a prezentării care să marcheze „anul în care [oamenii mari] s-au distins prin ceva”. E vorba de un moment [să-i spunem   „kairotic”] decupat din viața personalității prezentate.

De exemplu, prezentarea fostului atașat cultural Alexandru Busuioceanu în dreptul anului 1945 semnalează momentul când scriitorul „s-a distins” între exilații români rămași din 1945 în Spania pentru că atunci Busuioceanu „s-a stabilit la Madrid” . La un alt „spaniol” prin adopție (Alexandru Ciorănescu), n-a fost ales nici anul 1943 când în România era răspătit cu „Meritul Cultural”, nici când în 1955 același erudit primea în Brazilia distincția „Padre Anchieta”, sau măcar anul 1960 în care Al. Ciorănescu a primit două premii franceze („Palmes academiques” si premiul „Gustave Brunat de L- Academie des Inscriptions de Paris), ori anul cu „Ordre National de Merite” (1980. Paris ; vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Slobozia, 1998, ISBN 973-98981-0-6, pp.124-133, carte „făcută dispărută” din cataloagele on-line ale Bibliotecii Naționale și ale Bibliotecii Centrale Universitare, ca toate celelalte cărți semnate de autoare).

După albumul bilingv, singurul an „kairotic” pentru Alexandru Ciorănescu ar fi fost acela în care a început profesoratul la Universitatea din Laguna (1948), al lui Stefan Lupascu odată cu angajarea la C.N. R.S (1940), din biografia lui Celibidache reținându-se tot anul 1945 (care de fapt a fost benefic pentru toți exilații, ceea ce înseamnă că nu reprezintă nimic particular în biografia unuia sau a altuia dintre cei „înfricoșați de eventualitatea represiunilor comuniste”, cum este trecut la exilatul Eliade. Acestuia, în loc să-i fie eventual pozată coperta volumului Myth and Symbol, Studies in Honor of Mircea Eliade (1969, University of Chicago Press) îi este mediatizată (probabil în batjocură) activitatea de editor. Si nici măcar de editor unic, cum s-a întâmplat cu volumele apărute în România interbelică (Nae Ionescu, Roza Vânturilor, 1936 și cele două volume de Scrieri...de B.P. Hașdeu, 1937).

Din cele două poze de cărți care să ilustreze cât de mare a fost Eliade, alături de History of Religion : Essays in Methodology editată în colaborare în 1959, este pozată coperta volumului: M. Eliade, Cosmos and History. The Myth of Eternal Return (ed. I-a 1955 ; 1959), precum și o scrisoare din 1931. Prezentarea rezumativă a istoriei religiilor sub forma unui mic dicționar apărut la Paris în 1990 (vezi Mircea Eliade, Dictionnaire des Religions, Paris, Plon, 1990) este trecută de autorii albumului în contul editorului Culianu care a precizat opțiunea sa pentru „punctul de vedere din Histoire des croyances et des idees religieuses” , operă eliadescă premiată cu Premiul Bordin al Academiei Franceze, informație „omisă” în albumul de la editura bucureșteană „Alexis” (2015).

Tactica micşorării importanţei culturale a „celui mai renumit și mai apreciat istoric al religiilor din secolul XX” s-a putut însă observa în toate prezentările lui Mircea Eliade făcute de fosta Editură Politică. Aici sînt fără greş omise distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor (3), iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele publicate în anul înființării micului Institut de Istoria Religiilor (H.G. nr. 32/09-01-2008) directorul editurii Humanitas, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Mircea Eliade două liste. Una cu   “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (vezi M. Eliade, Intoarcerea din rai, Humanitas, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, 2008). În schimb, la bio-bibliografia lui Andrei Pleșu, autor al câtorva culegeri de articole și eseuri (neieșite din rând),   Editura (instalată din 1990 în sediul ziarului „Scânteia”) trece negreșit întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute de acesta pe criterii politice, fie ca ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat A. Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade , în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 3 (124) și nr.4 (125), 2018; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).

In 1993 Editura Humanitas a publicat traducerea românească a   volumului M. Eliade, Dictionnaire des Religions (Paris, Plon, 1990), ocazie cu care a trecut cu același corp de literă numele lui Eliade și al compilatorului Culianu, îngrijitorul micului dicționar publicat de Plon (vezi Dicționarul religiilor, Ed. Humanitas, București, 1993, traducere din franceză de Cezar Baltag, ediția a doua   în 1996, ulterior re- re -editat de Polirom). Cu ocazia punerii lui pe piața românească, fosta Editură „Politică” a difuzat o serie de minciuni referitoare la parcursul academic al așa -zisului „discipol” trecut pe coperta Dicționarului religiilor în același rând cu Mircea Eliade (1907-1986).

Practica mediatizării de neadevăruri fusese, ca să zicem așa, „implementată” cu un an înainte de Editura Nemira, odată cu prezentarea lui Ioan Petru Culianu de către cumnatul său, Dan Petrescu. Nici enciclopedia Românii în știința și cultura occidentală scoasă în 1992 la Davis de turnătorul Ion Manea Manoliu (n.1925) care scria din SUA note informative despre Eliade (vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, pp. 116-221) nu și-a făcut prea multe scupule cu falsitățile biografice pe care le propaga. Incercarea, din ce în ce mai vizibilă odată cu trecerea anilor, de a-l tot umfla pe Culianu prin minciuni referitoare la cariera sa de istoric al religiilor spre a-l propune în locul lui Mircea Eliade studenților interesați de istoria religiilor este susținută prin desele retipăriri ale unor manuscrise informe alături de scrierile asistentului de la Groningen pentru cele două examene din Franța (1980 și 1987). Absența din cultura românească a OPERELOR COMPLETE ale lui Mircea Eliade favorizează și ea exagerările referitoare la valoarea câtorva lucrări pregătitoare pentru o carieră universitară suprimată în 1991 printr-un asasinat rămas la fel de nepedepsit ca și împușcarea la Toronto în 1986 a eruditului Corneliu Dima-Drăgan (vezi Serban C. Andronescu, A fost I.P. Culianu „discipolul lui Eliade”? on line:https://www.scribd.com/doc/179318724/%C5%9EerbanAndronescuCulianuFalsDiscip ; vezi si : https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2017/02/isabela-vasiliu-scraba-eliade-si-unul.html ).

Până să public eu ( în rev. „Argeș” din Pitești, iunie 2008, pp.24-25 și în rev. „Origini/ Romanian Roots” nr. 6-7-8/ 2008, pp. 113-118, scoasă de regretatul Gabriel Stănescu) primele mele încercări de a ieși din nămolul minciunilor despre cariera de istoric al religiilor a lui Culianu -, de nicăieri cititorul român nu a putut afla că în Olanda I.P. Culianu a predat vreme de doisprezece ani limba română („având 2-3 studenți”, apud. Carmen Georgescu, e-mail din 30 martie 2015). Sorin Alexandrescu îmi precizase printr-un e-mail că „Ioan Petru Culianu a fost doar asistent pentru română a profesorului Noomen de romanistică. Preda adică limba practică și ceva literatură. Inițial am ținut eu acele ore în combinație cu norma de la Amsterdam, apoi am rămas doar în această ultimă Universitate. L-am cunoscut foarte bine atunci pe Culianu. Era un tânăr modest și destul de lingușitor” (Sorin Alexandrescu, 11 martie 2009).

În anul morții lui Mircea Eliade, Culianu a avut an sabatic iar apoi trei ani de zile a luat ajutor de șomaj (apud. Carmen Georgescu). In SUA, primul an (1988-1989) a predat italiana (vezi scrisoarea lui Culianu din 11 aprilie 1988 în care îi scrie lui Lorenzo Renzi că a folosit manualul său de italiană cu studenții săi, în vol. Studii de istorie a filozofiei românești, VIII, Ed. Academiei, București, 2012, p. 354). Asasinarea l-a lipsit de angajarea propriu-zisă la Divinity School unde începuse a preda ca profesor asociat (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propulsarea lui Culianu prin minciuni, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XI, nr. 9/ 118, sept. 2017, p.10). Când Culianu în sfârșit ajunsese (după un an de predare a limbii italiene) să alcătuiască în America un Curriculum vitae (noiembrie 1990) pentru viitoarea sa angajare ca profesor asociat de istoria religiilor la Divinity School, se pare că prelegerile nu i-au prea fost apreciate de corpul profesoral.

Ted Anton îi spusese fostei soții a lui Culianu că   „la Chicago Ioan Petru Culianu era considerat din ce în ce mai jenant de către restul profesorilor si că studentii erau sfătuiți să nu cumva să aibe cursurile lui pe curriculum, dacă vor o slujbă serioasă.” (Carmen Georgescu, e-mail din 30 martie 2015). Cele relatate de Ted Anton pot explica nedumerirea decanului de la Chicago când a sesizat interesul deplasat (pentru Culianu) al celor sosiți din România să-l înregistreze vorbind de Culianu și nu despre Mircea Eliade care făcuse gloria acelei universități americane. În filmul confecționat de televiziunea română spre a-l propulsa pe Culianu se aude limpede părerea decanului după care „Culianu nu există fără Eliade”. De unde să stie decanul american că încercarea de «lichidare» a lui Mircea Eliade prin «atacuri la comandă» cu argumente preluate din Dosarul «Eliade» (1972), contrafăcut în Israel spre blocarea candidaturii sale la Premiul Nobel, este contrabalansată în România cripto-comunistă de gonflarea și mediatizarea lui I.P. Culianu pe toate căile imaginabile?

Pe pagina a doua a Dicționarului religiilor (1993) fosta Editură Politică marchează momentul „martie 1986” ca început al carierei lui Culianu de imaginar profesor „plin” predând la Divinity School pe post de urmaș al lui Eliade (p.2) . Sistematic (cam prea sistematic spre a nu părea înadins!) s-a propagat neadevărul după care I. P. Culianu din 1986 ar fi urmat lui Mircea Eliade la catedră.

Albumul din 2015 (Mari români de pretutindeni/ Outstanding Romanian Far and Wild ) îl inserează pe Culianu chiar în dreptul acestui an, 1986 când de fapt doctorandul Culianu a conferențiat atunci doar ca profesor oaspete. In primăvara lui 1986, Eliade i-a aranjat lui Culianu să ţină două conferinţe la Universitatea din Chicago. Dar s-a întâmplat să moară, aşa că doar din lumea celor drepţi să-şi mai fi putut el auzi protejatul cum compara vrăjitoarele din Evul mediu ajunse la ananghie cu evreii prigoniţi de rasiştii din vremea lui Hitler. Expunerea lui Culianu, la început dezlânată prin abordarea cam lungită a unor probleme de metodologie, ţintea spre «demitizarea» opiniei curente că Inchiziţia ar fi fost cea care a ars pe rug vrăjitoarele (conferinţa «Vrăjitoarele la ananghie » a fost inclusă în vol. I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Ed. Nemira, București, 1999, pp 364-386). Solid ancorat în prejudecăţile materialiste ale lumii închinătoare la zeul-ban, conferențiarul a spus că existenţa vrăjitoarelor e probată de faptul că există persoane care cred că pot vrăji: dacă ele îşi închipuie ca există, atunci chiar există. Cu asftel de subiecte, spre ghinionul său, asistentul de română de la Groningen a avut odată neșansa să fie în public (la Chambery) două vrăjitoare adevărate, care i-au spus fără menajamente că vorbeşte de lucruri pe care nu le ştie.

La Chicago, după moartea profesorului Mircea Eliade (din aprilie 1986, „grăbită” probabil de incendierea arhivei sale pe 17 decembrie 1985), nu Culianu a urmat la catedra ce purta deja numele acestuia. La acea dată el nu trecuse doctoratul de Stat. Cum am menționat mai sus, Culianu a fost întâi profesor de italiană în 1988 la Amherst College, M.A și abia mai târziu a predat istoria religiilor la Chicago, în martie 1991 obținând green cardul. In iulie 1991 ar fi urmat să „primească cetățenia, condiție pentru oficializarea poziției sale definitive la Catedra de istoria creștinismului” (Tereza Culianu, în „Obs. Cult.” Nr. 87 din 23 oct. 2001).

Căutând pe internet după „Culianu”, am remarcat că el apare co-autor „with Mircea Eliade and Hillary S. Wiesner la Dictionnaire des Religions, Paris, Plon, 1990. Se pare însă că el a fost obligat a-i promite soției lui Mircea Eliade că numele iubitei sale Hillary nu va fi trecut pe coperta volumului (vezi Studii de istorie a filozofiei românești, vol. VIII, 2012), soție nevoită totuși să accepte (încă din 1987) împărțirea pe din trei a drepturilor de autor (1/3 Eliade, 1/3 Culianu si 1/3 H. Wiesner, vezi scrisoarea lui Culianu în vol. Studii de istorie a filozofiei românești, VIII, Ed. Academiei, București, 2012, pp. 350-351).

Odată cu traducerea românească a micului dicționar au fost prezentați doar doi dintre cei trei „autori”. Pe coperta volumului românesc și apoi pe toate traducerile în vreo 16 limbi plătite din bugetul României, autorul Mircea Eliade apare trecut cu același corp de literă cu „autorul” Culianu. Obscurei absolvente H. S. Wiesner nu i s-a putut descoperi nici în șapte ani (până în 1996, anul celei de-a doua ediții de la Humanitas) vreo carte proprie în domeniul istoriei religiilor, cu toate că, prin galanteria deplasată a lui Culianu, „Eliade devine coautorul logodnicei discipolului cooptată de acesta din urmă” (St. Stoenescu în rev. „Origini/ Romanian Roots”, Eliade după Eliade, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June- July – August, 2008, Norcross, Georgia, SUA, p. 67).

In volumul francez avându-l drept autor pe MIRCEA ELIADE (Dictionnaire des Religions, Paris, Plon, 1990) numele lui Culianu apare trecut cu litere de două ori mai mărunte. Dar falsul discipol Culianu n-a ezitat să folosească numele lui Eliade (ca autor) al micului dicționar spre a face (indirect) reclamă unor autori pe care probabil Eliade nu i-ar fi menționat. Toți cunoscuții lui Culianu sunt trecuți de acesta la bibliografie ca și cum ar fi fost citați de Mircea Eliade în persoană, deși acesta îi sugerase a nu folosi decât opera eliadescă drept sursă bibliografică pentru a face sub formă de dicționar un compendiu al viziunii eliadești asupra istoriei religiilor. Această   dorință neluată în seamă de Culianu mai transpare azi doar din titlul primei ediții americane a dicționarului apărut când încă mai trăia soția lui Mircea Eliade: The Eliade Guide to World Religions (Harper, San Francisco, în 1991).

Ca autor propriu-zis, din cele 45 de cuvinte de dicţionar pe care asistentul de română de la Groningen i le propusese într-o scrisoare din 29 aug. 1980, Mircea Eliade nu i-a publicat în Enciclopedia religiilor lui I. P. Culianu decât șapte fişe de dicţionar. Si acelea numai după ce au fost revizuite de un adevărat specialist, și anume indo-europenistul Cicerone Poghirc (Bendis, Dacian Riders, Geto-Dacian Religion, Sabazios, Thracian Religion, Tracian Rider și Zalmoxis). În țara în care ucigașii lui Culianu au rămas nepedepsiți, cele șapte fișe au fost tipărite de Polirom în colecţia ‘Biblioteca Ioan Petru Culianu’ sub titlul Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor, bun prilej de confecționare a unui nou volum.

Dacă la mijloc n-ar fi fost evidenta tendință de manipulare în direcția „gonflării” lui Culianu, asemenea carte ar fi putut fi încadrată de directorul Editurii Polirom în colecția ‘Biblioteca Cicerone Poghirc’, fișele de dicționar fiind publicate și sub semnătura lui Poghirc. Dubla semnătură este un indiciu că în opinia lui Eliade (redactor șef al Enciclopediei religiilor în 16 volume, Macmillan, Londra, 1987, premiată în 1988), profesorul Cicerone Poghirc era mai în temă cu istoria religiilor decât asistentul de română de la Groningen. Față de savantul Cicerone Poghirc (1928 – 2009), profesor emerit din 1980 la Ruhr-Univ. Bochum, (conferențiind la universitățile din Athena, Duesseldorf, Freiburg, Heidelberg, Paris, Roma, Tuebingen) tânărul Culianu a fost în realitate doar o promisiune retezată în mod brutal, înainte de a-și da măsura capacităților cu care fusese înzestrat.

In campania, să-i spunem “românească”, de înlocuire a lui Mircea Eliade, acuzat fără nici o bază că, vezi Doamne, s-ar fi „compromis”, cu Ioan Petru Culianu – pe care compromisurile politice l-au costat viaţa (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu si o nouă ipoteză privitoare la asasinatul de la Chicago, sau http://www.scribd.com/doc/153859486/Era-minciunilor-legate-de-cariera-lui-I-P-Culianu-%C5%9Fi-o-nou%C4%83-ipotez%C4%83-a-lui-Ezio-Albrile-privitoare-la-asasinatul-politic-de-la-Chicago ) și umilirea din momentul executării sale în WC-ul universității care urma să-l angajeze -, când nu se afirmă direct minciuna gogonată după care urmaşul lui Eliade ar fi fost Culianu, neadevărul este insinuat indirect, prin formulări fanteziste în care se invocă “impresionanta carieră ştiinţifică [a lui Culianu], de la Milano la Groningen, până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa (…) lui Mircea Eliade” (vezi Leon Volovici, în Revista „22” din 16 iulie 2007).

Prin astfel de formulări referitoare la o închipuită carieră universitară în domeniul istoriei religiilor se trece sub tăcere că la Milano bursierul Culianu era student, rămânănd în preajma lui Ugo Bianchi doar puțină vreme după absolvire, că în Olanda el a predat 12 ani limba română și că în SUA în 1988 a început prin a preda italiana și a sfârșit înainte de angajarea propriu-zisă la Chicago pe post de profesor asociat de istoria religiilor. Dar, mai ales, se neglijează faptul că nici unul din volumele de istoria religiilor scrise de Ioan P. Culianu nu a fost premiat de vreun for academic, nici din Italia lui Ugo Bianchi, nici în America lui Hans Jonas, și nici din Franța lui Daniel Dubuisson. De acest lucru nu a ţinut seamă fostul ministru Andrei Pleșu care a botezat cu numele lui Culianu una din cele două săli (aceea aflată mai la vedere) a micuțului «Institut de istoria religiilor» înființat în cadrul Secției de istorie a Academiei în 2008, a doua sală primind numele marelui Eliade.

In manipularea post-decembristă s-a abandonat de mult dreapta măsură a unui minim bun simț: pe coperta Dicţionarului religiilor numele editorului Culianu apare alături de numele lui Eliade ale cărui idei au fost reproduse în majoritatea articolelor acestui dicționar (vezi I.P. Culianu, Notă bibliografică…, în Dicționarul religiilor, București, 1993, p. 14), iar la   prezentarea lor s-au alocat spaţii perfect egale. Ceea ce a însemnat, fireşte, ciuntirea operei marelui istoric al religiilor (membru a numeroase academii, prețuit în cele mai alese medii universitare occidentale care i-au decernat prestigioase premii) până a rămas din ea mai puţin de un sfert.

La Mircea Eliade, din 40 de volume științifice, se menționează doar 11, înghesuind trei volume sub un singur titlu: Histoire des croyances . Si nici aşa opera științifică a celui despre care s-a spus ca a inițiat în domeniul istoriei religiilor „era Mircea Eliade” nu a putut fi adusă la o dimensiune comparabilă cu opera lui Culianu formată din 9 titluri (dintre care două romane) un titlu fiind chiar Dictionnaire des religions (Paris, Plaon, 1990) care în mod corect ar fi trebuit să fie trecut la Eliade. Numărul scrierilor lui I.P. Culianu a fost artificial umflat prin enumărarea volumului Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi (Messina, 1981) alături de Experiences de l’extase (Payot, 1984) în care apare înglobat, „dublată” fiind însăși lucrarea de «troisième cycle» (Experiences de l’extase ) o dată trecută în franceză și a doua oară în engleză.

Bursa din primăvara anului 1975 pe care profesorul Mircea Eliade a obținut-o pentru studentul Culianu apare sub formă de „cursuri post-doctorale”, când protejatul nu-și trecuse încă licența cu Bianchi. Pentru că în italiană licenţa se spune «dottorato», la biografia lui Culianu stă scris că la Universitatea Catolică din Milano şi-a luat «doctoratul», spre a putea fi înghesuită următoarea minciună, anume că în 1980 Culianu a susţinut, vezi Doamne, un «nou» doctorat la Sorbona cu acea lucrare despre experienţele extatice. A treia minciună e chiar și mai gogonată fiindcă îl saltă pe cel care a fost zece ani asistent de română (1976-1986) în postul de „profesor de romanistică”, adăugând din burtă un profesorat inexistent de istoria religiilor pe care Culianu l-ar fi desfășurat la Groningen (vezi Dicționarul religiilor, București, 1993, p. 2). Doctoratul de stat din 1987 este trecut sub tăcere, desi teza este enumărată: Les gnoses dualiste d’ Occudent (Plon, Paris, 1990), fiind ultima sa scriere de istoria religiilor.

Cartea englezească apărută la Leiden în 1983 cu titlul Psychanodia (enumerată de Moshe Idel alături de Experiențe ale extazului, de ca și cum ar fi altă lucrare) reprezintă   varianta englezească a doctoratului de «troisième cycle» (Experienţe ale extazului) de care Eliade se mira pe 14 nov. 1980 că Vermaseren ține să fie tradusă în englezește. Dar probabil I.P. Culianu ținea la acest lucru, și nu Vermaseren.

Apogeul minciunilor rămâne însă afirmația că „după moartea lui Mircea Eliade” i-ar fi urmat acestuia la catedră, la Universitatea din Chicago, la vremea când Culianu încă nici nu-si trecuse doctoratul de stat. Aceasta este de fapt marea gogoașă cu imensă priză la public, reluată și repetată cu orice prilej mai bine de două decenii, cu precădere în mediul universitar. Avansând ideea că Ioan Petru Culianu (prin cele scrise pentru un examen sau altul şi publicate cu sprijinul lui Eliade) l-ar fi depăşit, vezi Doamne, pe „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, autor al unei impresionante opere ştiinţifice premiate de cele mai selecte medii academice occidentale, un fost fizician făcea eroarea să creadă că ascensiunea sufletului şi gnosticismul ar fi diferite una de alta, când (după Mircea Eliade) ascensiunea sufletului reprezintă doctrina centrală a gnozei.

Fără a reține acest lucru pe care Eliade îl scrisese într-una din cele două scurte prefeţe la cărţile lui Culianu din 1984, H. R. Patapievici subliniază cât poate el de apăsat că originalitatea celor scrise de Culianu despre ascensiunea la cer a sufletului si modul genial de a pune problema gnosticismului au reprezentat două contribuţii majore ale lui Ioan P. Culianu ca istoric al religiilor. Prin aceste „inovatoare” două contribuţii el l-ar fi lăsat cu mult în urmă pe “idolul lui din adolescenţă” (Leon Volovici). Bucuros de o asemenea găselniță, fără alte argumentări, Patapievici scrie că cele două contribuţii „geniale” ale lui Culianu, ar depăşi cu mult demersul eliadesc.

Față de asemenea păreri (manipulatoare prin obsesiva lor repetare), ivite din tot soiul de neputințe, un simplu comentariu pe site-ul Amazon aduce lucrurile pe făgașul normal, oferind indirect impresia unei lumi necopleșită pe de-a-ntregul de minciună. Iată ce scria „Alex” în marginea ediției de buzunar a dicționarului (Mircea Eliade, Dictionnaire des religions, Poche, 2000; 2003), unde apare trecut cu litere mari numele lui Mircea Eliade și cu litere mai mărunte numele compilatorului care a îngrijit volumul: „Mircea Eliade nous gratifie, comme à son habitude d’un chef d’oeuvre de recherche, de comparaisons, d’analyses qui permettent d’entrer dans l’intimité de nombreuses religions méconnues, ainsi que d’avoir le regard on ne peut plus objectif d’un expert en toutes religions sur les grandes religions du livre, avec lesquelles il est bien plus difficile de prendre du recul. Si certaines analyses sont parfois un peu courtes, ce dictionnaire est pour moi une mine d’informations et un chef d’oeuvre de précision” (17 iulie 2002).

Doar în spațiul fostei terori polițienești și ideologice comuniste, spațiu al perseverentei manipulări întru săltarea lui Culianu deasupra lui Eliade, gogomănia lui Patapievici de a separa gnosticismul de ascensiunea sufletului pentru a le considera două “catene tematice” diferite o găsim preluată de E. Iricinschi în postfaţa scrisă de el pentru volumul Experienţe ale extazului (Nemira, București, 1998).

Note și considerații marginale:

1. vezi dr. Andrei Pandrea, 1940: Romania sfârtecată, în rev. „Cuvântul Românesc” (Canada), aprilie 1991, pg.13.
2. Din cauza terorii dezlănţuite din primele zile ale lunii septembrie 1940 de guvernul maghiar de ocupaţie, 150 000 de români s-au refugiat din Transilvania de Nord. Mulţi dintre cei rămaşi au fost aruncaţi în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte mai lentă, măcelărirea copiilor, femeilor si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19 040 de atrocităţi în judeţele Bihor (3 598), Ciuc (538), Cluj (6 256), Maramureş (284), Mureş (2 534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1 216), Sălaj (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Ed. Politică, București, 1985 si Almanahul Steaua, Cluj-Napoca, 1985).
3. Editura Humanitas nu menționează distincțiile academice care i-au fost oferite lui Mircea Eliade: «Sewell L. Avery Distinguished Service Professor » (1964); Membru al «American Academy of Arts and Science» (11 mai 1966); Doctor Honoris Causa al Universității din Yale (iunie 1966); «Christian Culture Award Gold Medal for 1968», Univ. Windsor (Canada); Doctor Honoris Causa la Universitatea Națională din La Plata (Argentina), 1969 ; “Professor Extraordinario de la Escuela de Estudios Orientales, 1969 (Univ. San Salvador); Doctor Honoris Causa in Sacred Theology, Ripon College, 1969; Doctor Honoris Causa of Humane Letters, Loyola University (Chicago); Membru al Academiei Britanice (8 iulie 1970); Doctor Honoris Causa in Science of Religion, Boston College (iunie 1971); Doctor Honoris Causa of Law, La Satte College, Philadelphia (17 mai 1972); Doctor Honoris Causa of Humane Letters, Oberlin College (21 mai 1972); Membru al Academiei Austriece de Stiință, Viena (23 mai 1973); Doctor Honoris Causa of Letters, Univ. of Lancaster (16 aug. 1975); Membru coresp. al Academiei Regale Belgiene (sept 1975); Doctor Honoris Causa al Univ. Sorbone (Paris, 14 febr.1976); Membru al Acad. de Limbă si literatură franceză, Bruxelles (15 febr.1977); Membru al Academiei Regale Belgiene (18 febr. 1977); Premiat de Academia franceză pentru « Istoria credințelor și ideilor religioase », iunie 1977; Legiunea de onoare, Paris, 11 sept.1978, etc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste, două variante mai scurte au apărut pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VIII, nr. 11 (84), noiembrie 2014, p.12 si p.22 și în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12; URL https://www.academia.edu/33591941/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mircea_Eliade_%C8%99i_bra%C8%9Bul_lung_al_Inchizi%C8%9Biei_comuniste .

Repere bibliografice:

1-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie   în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ; sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .

2-Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat A. Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://www.scribd.com/document/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu sau https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .

3-Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm .

4- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .

5-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010; https://fr.scribd.com/doc/226206379/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCuliBeletristica.

6-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; on-line în revista canadiană: http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html ; sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

7-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm

8-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, fragmentar pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; on-line în revista americană: http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ; sau, o variantă mai elaborată din site-ul personal: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ .

9- Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/ ; sau: https://www.academia.edu/34577080/Isabela_Vasiliu-Scraba_Ceva_despre_%C8%98coala_tr%C4%83irist%C4%83_inaugurat%C4%83_de_Nae_Ionescu .

10-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm , sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri, http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/

11-Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Mircea Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr. 84, dec. 2008, p.3956, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/rabdareaEliade8.htm /

12-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George ; sau   http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm

13- Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21, sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .

14- Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/; sau http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade .

15- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm sau online în Revista „Agero” din Stuttgart, https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu .

16- Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .

17- Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17, fragmente de articol ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ .

18- Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67), 2013, pp.16- 17; https://www.cadranpolitic.ro/scoala-paltinis-ii/ ; fragmentar: https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/08/isabela-vasiliu-scraba-himera-discipolatului-de-la-paltinis/ .

19- Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica; pe hârtie în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22; https://www.cadranpolitic.ro/misterul-needitarii-operelor-complete-ale-filozofului-noica-2/ ; sau on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ .

20- Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ .

21- Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; https://philpapers.org/rec/VASMLN ; a se vedea șI http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439 .

22- Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; on-line în rev. „Clipa”, California, SUA, dec. 2014 http://www.clipa.com/a12740-ORICE-MARE-INTELIGENTA-BASCULEAZA-206-NTRE-RELIGIE-SI-FILOZOFIE-Petre-Tutea.aspx ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ .

23- Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor.Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-05-6; https://philpapers.org/archive/VASILR.pdf   .

24-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VI, nr. 2 (52), febr. 2012, p.19; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ .

25- Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica – între fantasmă si luciditate, Slobozia, 1992; https://philpapers.org/rec/VASFLC .

26-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42), aprilie 2011, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/   .

27- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse wikipedii, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, nr.269/ 2013, p.12 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .

28- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, pe hârtie

în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.333/ 2016, pp.19-20 și nr.334/ 2016, p. 25; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .

29- Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, Anul V, nr.34,ianuarie 2010, p.4; http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm .

30- Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, București, 2000, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.295/ 2014, pp.19-20; în rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx .

31- Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.282/2014, pp.23-25 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/.

32- Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri cu Eliade întrerupte printr-o colaborare ratată de Culianu, în „Poesis”, Satu Mare, Anul XXI, Nr. 228-229-230, ianuarie-martie, 2010, pp.74-78; https://www.scribd.com/document/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica .

33-Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXV, iunie 2015; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx   .

34- Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 6 (103), iunie 2016, p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/ .

35- Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai Profesorului Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu șI Mircea Eliade, pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.342/ 2016, p.10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/ .

36- Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 10 (107), octombrie 2016, p.13; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ .

37- Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Mircea Eliade și cu Nae Ionescu, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul XI, nr 6 (115), iunie 2017 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din wikipedia informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care scriitoarea le-a publicat în post-comunism: https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Chiar și vandalizată, fișa Isabelei Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA.ro este deseori cenzurată (adică intenționat ocolită) de câteva motoare de căutare.

 

Cuvinte cheie: Mircea Eliade, filozofie, cultură, istorie literară, totalitarism comunist, detenție politică; Securitate, manipulare, Wikipedia.ro confiscată, Isabela Vasiliu-Scraba.

Sursa:https: https://isabelavs2.wordpress.com/micsorat-eliade-gonflat-secuculi/

Adam Soch, un cunoscut regizor romano-american, este prezent, cu filmul documentar Reza Abdoh: Theater Visionary, la Muzeul de Arta Moderna (MoMA PS1) din New York. Celebrul muzeu american a organizat prima mare retrospectiva dedicata regizorului de teatru avangardist Reza Abdoh. In cadrul acestei expozitii, se proiecteaza si materialele video ale lui Adam Soch despre Reza, pe care acesta le-a inclus in documentarul Reza Abdoh: Theater Visionary, prezent deja in multe festivaluri internationale de film.

Expozitia a fost deschisa duminica, 3 iunie 2018, la MoMA PS1, la New York, si va putea fi vazuta pana in data de 3 septembrie 2018. Dupa care, aceasta expozitie va fi prezentata, in perioada 2 februarie – 29 aprilie 2019, la KW Institute for Contemporary Art din Berlin.

“Am colaborat Reza, unul dintre cei mai bine cotati artisti ai anilor ’90, din Los Angeles, New York si Europa inca de la inceputul carierei sale. Am vazut ceva deosebit in abilitatea si felul lui de a percepe nu numai teatrul, dar si lumea din jurul sau. Am devenit nu doar foarte buni colaboratori, dar si prieteni. Am continuat sa fiu admiratorul creativității, îndrăznelei și imaginației sale. Avea încredere în mine foarte mare permitandu-mi să filmez orice vreau, oricând. S-a dovedit a fi o binecuvântare uimitoare. Am fost atat de incantat incat produceam cu Reza ceea ce regiza. In plus, filmam si procesul de repetitii cu actorii. La un moment dat Reza a devenit foarte bine cotat in lumea teatrului american si european. Am continuat sa colaboram, eu facand si design pentru piesele sale de teatru, care deveneau din ce in ce mai de success. Insa filmam si piesele sale. Astfel ca am devenit arhivarul lui oficial. In 1995, cand Reza a decedat in New York la o varsta frageda – 32 de ani, am ramas in posesia unui vast material video si printat. Reza a lasat in testamentul sau sa nu se mai prezinte cele opt piese de teatru scrise de el, dar nu a mentinut nimic de materialul video pe care l-am filmat. Asa ca, dupa 18 ani de la moartea lui, am primit drepturile din partea familiei sale de a face un documentar. A fost enorm de greu, dar a meritat”, a declarat regizirul Adam Soch.

 

Reza Abdoh – Theater Visionary (2015) prezinta impactul muncii explozive a regizorului de teatru Reza Abdoh, scos la iveală, la douăzeci de ani de la moartea sa, cu imagini din spectacolele sale și interviuri exclusive cu cei apropiați lui: familie, prieteni, actori, critici de arta, regizori. “Îl întâlnești pe Reza Abdoh o dată în viață”, declara cunoscutul regizor de opera, teatru si film Peter Sellars.

Reza Abdoh (1963-1995) este cunoscut, respectat si apreciat pentru lucrarile sale experimentale de mari dimensiuni, deseori desfășurate în afara mediului teatral tradițional. Create împreună cu compania sa, Dar A Luz, piesele lui au fost jucate – la inceputul anilor ’90 – în mansarde, hoteluri, pe străzile din New York, Los Angeles și Europa. Imaginația expresivă a lui Abdoh a fost inspirată din tot ceea ce se înscrie în literatura clasică, prin prisma experienței sale de viata, la emisiunile de televiziune, la subiecte variind de la amintiri personale, la problemele rasiale, violența în America, represiunea sexuală, cruzimea și moartea în contextul peisajului politic american din anii 1990.

Filmul documentar Reza Abdoh – Theater Visionary, regizat de Adam Soch a fost prezentat in multiple festivaluri internationale de film din intreaga lume:  USA, Brazilia, Portugalia, Grecia, Armenia, Slovenia. Insa o mare recunoastere a filmului este faptul ca acesta este prezentat la MoMA, in cadrul marii retrospective dedicata celebrului regizor de teatru Reza Adboh, folosindu-se de arhiva video pe care Adam Soch a creat-o si cultivat-o ani de-a randul.

“Am primit laude si premii pentru film, dar faptul ca Muzeul de Arta Moderna din New York a vazut valoare in arta lui REZA ABDOH, prin prizma filmului meu, pot sa spun pe ardeleneste: “Na, așe da!” Este cea mai mare onoare primita vreo data, si nu numai, pentru ca acum marele artist Reza va fi cunoscut si recunoascut de artistii prezenti si viitori din intreaga lume”, ne-a declarant regizorul Adam Soch.

De asemenea, acesta isi doreste sa prezinte acest film si in Romania.

Despre Adam Soch

Regizorul Adam Soch a plecat din Romania, înainte de 1989, in cautarea libertatii de creație si exprimare, în Statele Unite ale Americii. A fost lăudat de către mass-media americana pentru imagini uimitoare: „Proiecțiile video ale lui Adam Soch sunt – așa cum ar trebui – remarcabile si convingatoare.” (Los Angeles Times) “Imaginile sale sunt un semn distinctiv al filmelor și producțiilor teatrale pe care le-a filmat, remarcandu-se si prin stilul său unic de editare”.

Cu regizorul de teatru Reza Abdoh, Adam Soch a creat si proiectat video-uri pentru piesele: “Hip-Hop Waltz of Eurydice”, “Bogeyman”, “The Law of Remains”, “Tight Right White”, “Quotations from a Ruined City”. De asemenea, Adam Soch a produs “The Blind Owl”, primul si singurul film regizat de Reza Abdoh.

Mai mult, Muzeul de Artă Contemporană in Los Angeles (MOCA) detine in colectia sa permanenta imagini create de Adam Soch, pentru cei care doresc sa studieze.

Regizorul Adam Soch este unul dintre cele patru initiatori ai postului de televiziune de arta american: Classic Arts Showcase (CAS), un program tv difuzat la nivel national 24/24, oferind spectacole inregistrate sau difuzate in direct de muzică clasica, balet, operă, teatru, filme documentare, animatii, muzica corala, folk, filme clasice și dans contemporan. Pentru acest post de televiziune non-profit, Adam Soch a filmat cu celebritati precum: Angela Gheorhgiu, Joshua Bell, Vittorio Grigolo, Placido Domingo, Jonas Kauffman, Diana Damrau, Leonardo DiCaprio, James Cameron, Dustin Hoffman, Kirk Douglas, Larry King si multi altii.

Adam Soch este fondator al CULTURESonFILM.org, o organizatie non-profit din SUA al cărei scop este de a utiliza filmul ca mijloc de comunicare pentru promovarea diverselor culturi din lume, într-o manieră non-politică și nepărtinitoare.

A regizat si editat The Return, documentar produs de Vanessa Redgrave, un film despre soarta artistilor dupa razboiul din Kosovo. În ultimii ani, Adam Soch a editat si montat cinci filme artistice si documentare ale regizorului Christopher N. Rowley. In 1999 Adam Soch a obținut premiul „L.A. Weekly Theatre Award”, din partea importantului saptamanal american Los Angeles Weekly.

Afilieri personale și implicari in comunitate:

Adam Soch este membru in consiliul consultativ al South East European Film Festival, din Los Angeles; consultant video/media pentru Opera din Los Angeles. A fost voluntar pentru Global Green USA și “Operation Smile” SUA.

 

 

Fotografie Germain Droogenbroodt, Pognana, Lacul Como

 

Tablou celest

Pe fondul albastrei bolți
norii încondeiază
alb peste alb
efemere tablouri

Oare să fie semne
sau poate-i vorba doar
de-un simplu răsfăț vizual?

Germain Droogenbroodt

La Cava, Pognana, Lacul Como, 7. mai 2018

Traducere Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg
***

HEMELBEELD // Tegen het blauwe hemelgewelf / schilderen de wolken / wit boven wit
hun efemere beelden // Zouden het tekens zijn / – of niets méér / dan alleen maar /
verrukking voor het oog?