Cuvânt și iubire

Adrian Botez completează dosarul său despre Dacia, un caz aparte în istorie și în viața românilor. Un nume care a frământat mințile oamenilor și care a pus probleme marilor puteri, în vechime și acum. Cartea sa Cazul Dacia… (volumul al II-lea). Trei studii hermeneutice asupra Arheilor Sacri Zalmoxieni (CORBUL, BLAJINII, OUL)*, reprezintă o pledoarie pentru corectitudinea în istorie și pentru reconsiderarea rădăcinilor noastre. Cine are trecut are și prezent, pe acestea se poate construi viitorul cu un scop bine stabilit. Autorul ar putea fi acuzat de susținerea unui curent, în viața spirituală a oamenilor, de reconsiderare a tezelor consolidate ale doctrinelor sociale. Își asumă riscul, dosarul său se bazează pe un studiu documentat, cu trimiteri ferme și cu argumente. Pasiunea scriitorului și subiectivitatea sa sunt întrecute de principiile ferme ale cărturarului. Cultura, baza documentară, viziunea pe care și-o asumă, dau măsura unei monografii spirituale care poate convinge. Este cartea unui crez în care s-a inițiat.

Pentru Adrian Botez, traco-dacii reprezintă un neam sacru, a trăit pe acest teritoriu într-o formulă extinsă. Partea spirituală a unui popor contează enorm și asta îl determină pe autor să facă din expunerea sa o pledoarie pentru baza spirituală a societății de azi. Nimic nu s-a pierdut, nimic nu s-a câștigat, totul revine în istorie sub alte cuvinte. Această bază a fost măcinată de interesele economice și de putere ale marilor imperii, începând cu Imperiul Roman și, apoi, cu toate celelalte, care s-au rostogolit pe acest pământ. Cartea este un demers evident patriotic, pentru că rădăcinile românilor probează vechimea și esența unui popor, în fața oglinzilor istoriei.

Citând surse de la Vatican, Adrian Botez, preluând o idee vehiculată în spațiul românesc, consideră că limba română este precursoarea limbii latine, o limbă practicată în fostul mare imperiu dominat de Roma.

Apelând la surse serioase, recunoscute pe plan internațional, el susține că geții au fost un popor înțelept, că au avut o concepție despre viață bazată pe valori spirituale solide. Înaintașii poporul român au stăpânit un teritoriu vast, vatra civilizației europene. Au fost bărbații care au constituit prima civilizație în istorie. Mărturiile în istorie vin de acum mai bine 12.000 ani, asta în contradicție cu mărturiile stabilite de doctrina istoricilor care descriu societatea ca fiind consolidată acum circa 5500 ani înainte de Hristos… Cu alte cuvinte, aveam o limbă, valori spirituale, organizare socială, rădăcini în vreme, iar Dacia a dat împărați curajoși Imperiului Roman, în antichitate.

Autorul se revoltă împotriva îndoctrinării copiilor, latinizarea istoriei este un aspect al victoriei celui care a cucerit fără să poată distruge integral Dacia. Autorul merge mai departe, valorile precreștine, bazate pe mișcarea spirituală a lui Zalmoxis, au anticipat valorile creștine întemeiate de Hristos.

Cartea este o continuare, prin argumente, a mentalului intuitiv al unui neam străvechi, generator de neamuri. Hermeneutica aplicată, practicată de Adrian Botez, are ca scop interpretarea textelor vechi, a altor mărturii, a artefactelor, în stilul teologic-literar consacrat, pentru punerea în valoare a lumii spirituale a Daciei. El pune în evidență semnele și simbolurile care au coagulat cultura dacilor, le interpretează din mai multe puncte de vedere, pentru a demonstra că suntem urmașii unui popor puternic, greu de urnit spiritual din istorie și compatibil cu valorile creștine, care au modelat civilizația Europei, în ansamblu. Prin analiza celor trei arhei – corbul, blajinii, oul – se pune în evidență forța spirituală a esenței fenomenelor în istorie, puterea de a dinamiza triburi, popoare, națiuni… Aceștia au fost puși în evidență de greci, latini, francezi și au format baza explicării devenirii unei societăți și a indivizilor, inclusiv, ca identitate consolidată și recunoscută. Identitatea ne face să fim ceea ce suntem și potențialul pe care îl avem în viitor. Arheii păstrează scânteia divină și rezistă în istorie prin valoarea esenței.

Analizând cele trei metasimboluri, Adrian Botez constată că ARHEUL-CORB apare, în vechime, sub o prezență copleșitoare, uneori pozitivă, alteori negativă, dar, evident, radiind istorie pură și destin. Noe (conform Bibliei) s-a folosit de un corb pentru a verifica starea apelor care au distrus lumea veche, înaintea porumbelului. În toate mitologiile lumii apare corbul sub diferite aspecte: cobitor, afectat de metamorfoza spirituală alb-negru, mistic-ermetic-ocult în alchimie etc. Irlandezii și dacii, însă, păstrează simbolul corbului ca unui solar, „pasărea focului”… Analiza lui Adrian Botez este destul de amănunțită și privește mai multe zone ale lumii, de la India, la Germania. La Zalmoxis, simbolul este preluat de doi corbi, trecut și viitor, ca privire peste vremuri, cu rol sacru și sigiliu.

Analiza BLAJINILOR, ca popor primordial, parte integrantă în Geneză, acceptați de creștinism în unele zone românești, dau măsura unor caractere larg acceptate: bunătate, blândețe, simplitate, credincioșie, înțelepciune, răbdare… Ei leagă umanitatea de parte bună care i-a fost dată la creație. Ei nu apar în Vechiul Testament, dar sunt susținuți de etnografi, de folcloriști, de cei care sunt atenți la tradiție, vin din precreștinism și au fost tolerați. Evident, sunt surse precreștine care au fost preluate în etnografie și, îngăduite în ortodoxie, ca sărbătoare practicată în unele zone ale țării. Adrian Botez merge mai departe, consideră blajinii ca fiind zei dacici. Studiul reflectă opiniile Bisericii Creștin-Ortodoxe Române, ale specialiștilor etnografi și etnologi, susținerile lui Eminescu prin opera sa, bazată pe valorile tradiționale și pe cărțile vechi, ale culturii universale. Autorul are concluziile sale, în care creionează o lume veche, cu valoare de simbol, una care leagă viul și neviul.

Read More »

Eminescu e poetul

 

 

Mai presus de legea firii

Şi de viaţă în cuvânt,

Eminescu e Poetul –

Faimă, vis şi legământ.

 

 

 

Răsfoind a vieţii carte,

Scris e peste ani, deplin,

Eminescu e Poetul-

Doină, viaţă şi alin.

 

 

 

Colindând prin constelaţii

Pe al lacrimilor zbor,

Eminescu e Poetul-

Veşnicie, cânt şi dor.

 

 

 

Dăinuind peste milenii

Visul dorului de-un veac,

Eminescu e Poetul-

Crez, duminică şi leac.

 

 

 

Ne-am născut pe-aceste plaiuri

Înfrăţindu-ne-n destin,

Eminescu e Poetul-

Codru, stea şi dulce chin.

 

 

 

Tot urcând înspre înalturi

Cu el facem legământ,

Eminescu e Poetul-

Un Luceafăr dalb şi sfânt.

 

 

 

 

Două culori

 

 

Când pajiştea-i toată-n floare,

Se prind la piept mărţişoare-

Roş-albe, două culori,

Două blânde sărbători.

Albul e seninul zării:

Şi mărgeanu-nminunării,

Iar roşul văpaia este-a

Primăverii ce dă vestea

Că soseşte timpurie,

Pe-o coamă de vânt, zburlie.

Luna martie de- acum

Voioasă-a pornit la drum,

Cu muguri plesniţi şi soare

Şi cu mândre mărţişoare.

 

 

Cântecul privighetorii

 

 

 

Pe un ram cu stropi din soare

Cântă o privighetoare,

Graiul ei mi-i pas de case

Pe întinderi mătăsoase,

Doar cu greieri pornitori

Să se-ntreacă  la viori,

Bune ca însoţitoare

Pe la guri de mândră floare.

 

 

Dimineaţa-n mers de soare,

Iar îmi e ca vrăjitoare,

Vorba ei spre cer porneşte

Prea frumoasă precum este,

Iar din urmă-i vine grâul,

Molcom e-n păşire râul-

Lumea toată-n primenire

Ca în ziua de iubire.

 

 

Sub alint pornit din soare

Cântă-mi, o privighetoare!

Apa din izvor mâ-mbie

Să n-o iau de omenie,

Iar mai jos de casa mea

Mii de flori „Nu mă uita”

Se adună să-mi vorbească

Despre firea românească.

 

 

 

Limba mea maternă

 

 

Limba mea maternă-

Sunete de nai,

Doină şi baladă,

Dulcele meu grai.

 

 

 

Limba mea maternă-

Cântec de vioară,

Crin îngândurat,

Zâmbet de fecioară.

 

 

 

Read More »

3-ZALMOXIS

–        misteriu, în trei acte –

 

LISTA PERSONAJELOR (în ordinea intrării în scenă)

 

Ciobanul I – VASILE

Ciobanul II – ION

Baba

Călugărul I – PARALITICA CRUCE

Călugărul II – TÀNTALOS, ORBUL

Călugărul III – NEBUNUL/VIZIONARUL

Călugărul IV – TÂRÂTORUL FĂRĂ SUFLET/SUFLARE (Fostul LUCIFER)

Bătrânul Mag şi Paznic al Templului Muntelui Ascuns/KOG-A-ION-ul

Făptura Orbitoare

*

Când se petrec  cele figurate de noi, mai jos? Nu ştiu…chiar nu ştiu…cândva. Şi unde? Undeva…nu ştiu exact…acolo unde Muntele Ascuns, KOG-A-IONUL şi Magul KOG-A-ION-ului, mai sunt îngăduiţi – deci , încă, mai sunt întrevăzuţi, de oameni…

Cândva, undeva, deci –  în DACO-VALAHIA!

 

 

ACTUL I

TABLOUL I

SCENA I

(Primăvară în munţi. Se va lăsa, curând, seara…Pe o costişă de munte, doi ciobani, aşezaţi la umbră de brad – ciobani cu turme diferite, dar pe care şi le-au amestecat, acum, ca să stea de vorbă, să le mai treacă de urât…Departe, în zare, s-a iscat un cer precum un fund adânc de ocean: albastru-întunecat – iar în mijlocul împăduritului albastru al zării, se întrezăreşte, ca printr-o uşă întredeschisă, un Munte grozav de înalt…dar e-atât de departe şi aşa de copleşitor de înalt, încât nu i se disting pădurile, de pe poale…Tocmai în vârful Muntelui celui abia zărit, pare că s-a aprins o văpaie înaltă, cât o scară…dinspre cer spre pământ şi dinspre pământ spre cer…).

CIOBANUL I (uitându-se la acea tulburată zare): Măi, Ioane, oare să vină ploaia?

ION (mai desprins de lumea asta, clocindu-şi propriile gânduri…de aceea, pare cam flegmatic, în comparaţie cu Ciobanul I): Di ce să vină ploaia, măi, Vasile? Ai ceva semne şi nu le văd eu?

VASILE (enervat, în sine, de indolenţa lui Ion): Da’ tu nu te uiţi la zarea aceea, din faţa noastră?

ION (tot aşa de flegmatic): Ba, eu mă uit…da’ de ce ţi să pare ţie că stă să plouă?

VASILE (se înflăcărează, ca să compenseze nepăsarea lui Ion): Măi, da’ tu eşti orb? Nu vezi ce s-a întunecat cerul, pe-acolo…în departe…?

ION (bătându-şi, c-o vărguţă de brad, vârful opincii): Nu-s orb eu, tu eşti spărios…dacă-i cerul, colo, în departe, mai întunecat, asta nu-nsamnă că o să plouă şi pe la noi…Ceea ce mă miră pe mine-i altceva: tu-ţi aduci, oare, aminte, ca ieri, când fùrăm cu oile, să fi fost, colo, în departe, namila ceea de munte…şi cu focul ăla, ca Scara Lu’ Dumnezău?

VASILE (ca trezit din somn): Mă, Ioane, măi, să ştii că tu ai dreptate, măi! Nu era ieri! Nu! Pe Sfânta Cruce! Dar…Azi o apărutără…câtumai Muntele…de unde, Doamne mă iartă…şi di ce?

ION (mulţumit că Vasile s-a trezit la lucruri mai serioase, decât o ploaie prezumtivă…oarecum, o face pe firoscosul…): No! Asta-i, acu’, de mirare şi de mare-ntrebare, no…! (Apoi, fără nicio trecere, tresărind, strigă, parcă şi speriat, şi minunat…): Ia, măi Vasile, ia…, iacătă, mă! (se holbează, mirat la culme).

SCENA II

(Pe scara de văpaie, din departe, pare că se pogoară o văpaie încă şi mai luminoasă şi, totdeodată, şi îmbeznată, de-a mirare…parcă ar fi un Uriaş, care se pogoară din ceruri, pe ţuguiul de munte, înalt ca în poveşti…)

VASILE (impacientat): Ce-i, mă? Ce vezi tu, mă?

ION (enervat oleacă): Da’ tu ce faci, măi, tu nu te uiţi? Tu nu vezi că o beznă, cu mare lumină într-însa, se pogoară pe scara aceea, de văpaie, din culmea Muntelui…Muntelui ce nu-l văzurăm noi, ieri?

ION (privind, cu luare-aminte, deodată, se holbează de uimire mare): Da, măi…ai direptate…parcă-i un urieş, de cei din poveştile baciului nostru, de la stână…Mare minune, breee…(rămâne încremenit, privind, cu ochi mari, Pogorământul Uriaşului Luminii şi Întunericului…)

SCENA III

(Din stânga scenei, apare, târâindu-şi picioarele, o biată Babă zdrenţăroasă, gâfâind de drumul înalt şi întortocheat al Muntelui, unde stau cei doi ciobani. Baba se apropie de cei doi).

BABA (cu glas tremurat şi cântat…, dar glasu-i e mult mai tânăr şi mai cristalin, decât fiinţa-i deşirată şi mizeră…apropiată de ultima-i descompunere): Feţi-Frumoşilor, dragii babei, face-ţi-vă milă şi pomană, c-o biată neputincioasă…daţi-i un ban bun babei…(stă cu mâna dreaptă,-ntinsă şi tremurătoare, precum frunza plopului).

VASILE (către Ion): Auzi ce zice baba…(întors spre Babă): De unde bani, bre, în munţii ăştia sâlhui? Hă? Nu eşti zdravănă la cap, babo?

(Baba dă din cap, a neîncredere, şi numai tremură, din toate mădularele-i…a mare slăbănogeală).

ION (împăciuitor): Lasă, babo, aşteaptă până mâne…uite că disară facem, cu baciul, caşii…şi mâne îţi dăm şi ţie…un caş întreg, fa…nu, aşa…resturi…ori jintiţă…(baba numai stă şi tremură, apoi o porneşte, către dreapta scenei…).

SCENA IV

(Baba se pierde printre brazi…iar apare şi iar piere…Deodată, cei doi ciobani scoaseră un strigăt uşor, fără să vrea: straiele, zdrenţuite, de pe bătrână, când ajunse ea depărtişor, se aprinseră, dintr-odată, în flăcări, vesele şi ghiduşe, fără nicio fumegare…parcă bucuroasă că “feţii-frumoşi” n-o împovăraseră cu vreun ban…Ion apucă a striga).

ION (smulgându-se de sub brad, de jos – disperat, speriat, neînţelegător…): Sări, mă, Vasile, că arde baba…sări, s-o stingem…mă…

(…Dar, chiar în timp ce Ion striga, ca la foc, deh…din văpăile flăcărilor, în care izbucniseră straiele Babei, se aleseră două aripi uriaşe, de Foc…cu care Baba, care nu se mai desluşea, acum, ca trup, ci doar ca o sferă zburătoare şi străfulgerătoare, de lumini şi bezne mistice, se înălţa, repede, prin luminile şi beznele zării, pe muntele cel incredibil de înalt, din zare…).

ION (cu vocea răguşită de uinire mare, la văzul unei minuni împlinite sub ochii săi nevrednici…): Văzuşi, măi…? (…şi se înecă de emoţie, tăcând brusc!).

VASILE (la fel de emoţionat, cu glasul la fel de pierit): Văzui, măi…văzui…Doamne, Dumnezăul meu, apăi, ce-o fi fiind şi asta…ce-o fi însemnând tătă…(deodată, vocea i se întări şi sui în mare strigăt, de înaltă uimire): Ia, măi, Ioane…ia, baba a şi ajuns, aşa, înfocată cum e, la scara de Foc! Lucru de minunăţie nemaivăzută…

(Focul învăpăiat, care se arătase ciobanilor sub chipul babei, dispăru…ca prin farmec, unindu-se cu Focul cel mare, din piscul Muntelui Incredibil de Înalt…şi Nevăzut într-un ieri al lumii şi-al oamenilor…Pe Cer, înaltă şi blândă, răsare, în acest timp al minunii – Luna).

ION (uitându-se, încremenit, pe cer): Iaca, măi, Vasile…a ieşit Luna pe Cer…parcă baba ‘ceea s-ar fi făcut Lună…haida, hai, de-acum, să despărţim şi să mânăm turmele, la stână şi la dalba mulsoare…

(Cei doi se ridică, cu freutatea minunării în şale…şi pornesc spre turmele cele amestecate…Din când în când, şi tot mai des, scutură, amândoi, din cap, a neînţelegere…de parcă simt că nu mai pot să se mai încreadă în simţurile lor, pentru aşa arătări de mare mirare…).

*

TABLOUL II

SCENA V

(O peşteră întunecat-tulbure, precum înăuntrul unui mormânt sau al unui pântece de mamă. Patru călugări zalmoxieni, tăcuţi ca moartea, de parc-ar sta sub jurământul tăcerii,  stau în jurul unui foc…şi, din când în când, câte unul şi grăieşte…

Toţi patru sunt îmbrăcaţi în nişte straie, lungi şi largi, amintind de rasele călugăreşti creştine – dar, acestea purtate de călugării zalmoxieni, sunt  albe, precum nişte giulgii funebre. Pe măsură ce ei desfăşoară cuvintele – peştera se luminează, tainic – într-o evanescenţă sacră…la fel şi straiele albe-giulgii, încât străfulgeră şi fac uitat până şi în întunericul uterin al peşterii…).

CĂLUGĂRUL I (murmură o întrebare, cât către ceilalţi trei, cât pentru sine…): Cum am ajuns noi, aici, la Mag? Mai ştie, oare, cineva? Îşi mai aminteşte…?

CĂLUGĂRUL II (tot cu un murmur surd): Nu noi am ajuns la Mag…ci Magul ne-a adus la sine…

CĂLUGĂRUL I (tot cu capul plecat, neprivind pe nimeni dintre fraţii săi călugări): Cum? Cum şi pentru ce ne-a adus? Mai ştie, oare…?

CĂLUGĂRUL II (nu aşteaptă sfârşitul întrebării Călugărului I): Pe mine m-a adus prin Crima mea…eu sunt TÀNTALOS…eu L-am RĂSTIGNIT…!

CĂLUGĂRUL III (angajat, parcă, pe post de ecou şi de traducător): …”Dinţosul”…zis şi BEITHY-KELAS…

CĂLUGĂRUL I (ca într-o litanie epopeică): …Frate Geamăn cu Pytha-Goras…

CĂLUGĂRUL III (…la fel de conştiincios, ca ecou şi translator – dar tot smerit şi capul în jos): “Fiara Cea Mare”…de la răsărit de Akes-Samenos…Grădinile Sfinte…

CĂLUGĂRUL II (monoton, dar, se simte că, pe dinăuntru, îşi arde, cu o durere cumplită, amintirile…): Eu sunt Primul care L-am auzit pe Magul-Zalmoxe, când vorbea cu sine, spre mântuirea noastră…El, Magul-Zalmoxe…

CĂLUGĂRUL III (la fel): …Adică, Apollon-Lumina din Veci…Stăpânul Tărâmului de VECI!

CĂLUGĂRUL II (nu aude nimic din ce murmură “ecoul traducător”, Călugărul III, ci rosteşte mai departe): “Helis, Helis, Almus Aba Tani”…

CĂLUGĂRUL III (la fel): “Doamne, Doamne, mărire Ţie!”…

CĂLUGĂRUL II (ridică vocea, cu disperarea din urmă): Şi nu mi-a fost milă, şi nu m-am îndurat să lepăd de la mine SĂGEATA CEA OTRĂVITĂ…şi L-AM RĂSTIGNIT, CU EA, PE STEJARUL SACRU! EU, EU L-AM RĂSTIGNIT!!! Doamne… (geme surd…cumplit de îndurerat). ORB am fost, şi tu AI ÎNVIAT…şi M-ai Înviat, şi pe mine, întru VEDERE…şi m-ai adus, aici, la Tine…nesfârşit şi nedomolit e OCEANUL ÎNDURĂRII TALE!!! “KIA NOS DIADIS”…

(Se prăbuşeşte-n genunchi, în hohote de plâns…).

CĂLUGĂRUL III (în mod automat, fără să privească la cel prăbuşit…): ““ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL TESTAMENT”!!!”…

CĂLUGĂRUL II (cu voce surdă, înăbuşită de faptul că îşi bate capul de pulberea de piatră de jos, din peştera,  acum, din plin luminată, precum un nou palat al zeilor):…Iertare…iertare…îndurare…orb…orb…orb…! …ohhhh…ooo…ooo…! (prăbuşit, fără suflare…apoi, ca după o grea boală, se ridică, încet…întâi ca o nevertebrată…apoi, treptat, se vertebralizează…apoi, se smulge din ţărână, şi strigă, ÎNVIAT): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT, DE MINELE MEU UCIGAŞ! SUNT LIBER DE NEVEDERE…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!

CĂLUGĂRUL I (…vorbeşte ca în somn…): El ne-a iertat, încă înainte ca noi să-L răstignim…dar aici, în peşteră, ne-a dăruit conştiinţa-giulgiu, a pământenilor…pe care, acum, treptat, ne-o înlătură, luminând şi absorbind pulberea fiinţei noastre, spre tăriile Cerului…ce absorbire dureroasă şi dulce…dulce…văd…o, Doamne, Te văd…îmi văd făptura mea de sărbătoare…! (…se prăbuşeşte, apoi, deodată, se smulge ţărânii şi ÎNVIE… se smulge de jos, saltă şi strigă): LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT! SUNT LIBER DE CRĂCILE ÎNCREMENITE ALE PIERZANIEI! SUNT LIBER SĂ UMBLU PRIN GRĂDINILE LUI SFINTE…SUNT ÎNSĂŞI CRUCEA SUIŞULUI MÂNTUITOR, SUIŞULUI REDESCOPERIRII DE SINE… SUNT CRUCEA CĂTRE CERURI ÎNĂLŢATĂ, SCARĂ SPRE LUMINA DIN VECI…LEGĂTURĂ VEŞNICĂ, ÎMPĂCARE VEŞNICĂ, ÎNTRE PĂMÂNT ŞI CER, ÎNTRE OM ŞI ZALMOXIS-HRISTOS…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!

CĂLUGĂRUL I (…neluându-i în seamă nici pe Călugărul I, nici pe Călugărul II…parcă recită un poem vechi, pipăindu-şi amintirile): Eu am fost PARALITICA CRUCE, cu rostul culcat, a STEJARULUI…şi, prin SFÂNTUL SĂU SÂNGE …şi prin RĂNILE SALE SFINTE, ale Căderii în Mormântul Învierii…LEDERA-TE…, CHAR-NABUTAS…

CĂLUGĂRUL III (îşi continuă “canonul”) ”Domnul Nevăzut”…

 

CĂLUGĂRUL I (se ridică de jos şi-şi ridică ochii spre tavanul peşterii, ca-ntr-o viziune extatică):…Mi-a dezlegat mădularele…şi m-a înălţat, CRUCE şi PUNTE… între Cer şi Pământ…între OM şi ZEUL ASCUNS…şi n-am mai fost PARALITIC DE ROST, ci m-a adus aici, înălţându-mă spre ROST şi PURUREA VEGHERE……CRUCE DE ROST, de VEGHERE şi de APĂRARE DE SINE, ÎNTRU MÂNTUIRE…şi-am văzut, în drumul de la Înţepenire la Înviere, Grădinile Cele Sfinte…

CĂLUGĂRUL III (…la fel de monoton, ca “ecou traducător”…dar, pe măsură ce-şi va spune propria poveste,  vocea lui se va înviora şi învârtoşa): “AKES-SAMENOS”…aşa se înţelege…da…Dar eu am auzit, demult am auzit…şi ştiam…de mult ştiam…, că TÀNTALOS, zis “Dinţosul”, zis şi BEITHY-KELAS…a fost biruit…şi, cu el, biruitul, MOARTEA a fost înfrântă şi pusă în cui de os…în cui de foc…în cui de fag…pentru că aşa este MAREA LEGE A COSMOSULUI…dacă asculţi, cu ochii închişi, stelele proroace, nu poţi să n-auzi BUNA VESTIRE:

“SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS”…adică: “Prea Curata, MUMA MUMELOR DIN VECI, MUMA MARIA, la scos din pământ, l-a smuls din pământ, şi L-a Înviat pe Cel Pribeag”…zis şi CHAR-NABUTAS-APOLLO, “Domnul Luminii Mistice, Nevăzute de ochii cei ORBI”!…şi tot universul cânta şi descânta BIRUINŢA asupra VRĂJMAŞULUI NEBUN…VRĂJMAŞULUI SCOS DIN MINŢI DE MĂTRĂGUNA INVIDIEI…dragă frate (…şi priveşte, cu înţelegere, spre Călugărul II…):

“…Şi muma purta,

În traistă ducea,

Apă-nvietoare,           

Flori lecuitoare

Şi mi-L oblojea

Şi mi-L descânta,

DE MI-L ÎNVIA…”

…Şi, de aceea, mie mi s-a spus NEBUNUL…când eu încercam, cu tot sângele sufletului meu, să fiu VIZIONARUL…

…”IMNIO IONPAY LASYN VIATTAY LOY SYROY YPO AIASKO” …- adică: ”Făt Frumosul din CĂDERE şi din MOARTE a ÎNVIAT…Sora lui, DUREREA RĂNILOR, i-a lecuit-o”…precum şi: “OR-PHEOS VAKKANKOS”…adică: “CEL JELIT A ÎNVIAT”…! Adică, “MAGUL VREDNIC, VITEAZUL ŞI UNICUL ZEU: ZALMOXIS”!

(…şi el se prăbuşeşte în moartea jeluirii şi disperării…apoi, se smulge, înspre ÎNVIERE): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT,  DE MINELE MEU FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ ADEVĂRATĂ ŞI VIE! SUNT LIBER DE PĂMÂNTUL DEŞERTAT DE CUVÂNT! SUNT ÎNGER AL PARASHABDEI, AL ZBORULUI CUVÂNTULUI  CELUI  ÎNTEMEIETOR DE LUMI…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!!

CĂLUGĂRUL IV (care stătuse, până atunci, în genunchi, ghemuit, şi se rugase…sau ascultase smerit ce spuneau şi cum se mărturiseau, unul altuia, ceilalţi trei Călugări…): Eu am fost, mereu, de când mă ştiu pe pământ…TÂRÂTORUL…Cel fără de Suflet…FĂRĂ DE SUFLARE, CI NUMAI ŞUIERÂND VÂNTUL ALTORA, PRIN LIMBA-MI DESPICATĂ…, mă târam, mă târam, mă târam…fără să ştiu, fără să vreau…fără să văd…dar, acolo, la IZVOR, am zărit-o, pentru o clipă, pe AL-MYRIS…

CĂLUGĂRUL III (revenit în genunchi, pe post de “ecou-traducător”…): “Cea Curată”…CALLI-RHOE”…”Cea Frumoasă”…ARTEMIS–CEA-ROŞIE, adică, pre limba noastră de azi, asurzită şi orbită, din nou…: CHIPUL VĂZUT AL MUMEI MUMELOR…MARIA…

(Călugărul I şi Călugărul III îi urmează exemplul, ca lucrare mistică, dumnezeiască…).

CĂLUGĂRUL IV (la fel de surd şi-ndurerat la ecou, cum fusese şi Călugărul II): Eu mă târam pe pământ, şi-mi ziceam că sunt…CHER-SONES…CHAR-ISTOS…dar nu eram, încă, decât un biet făcător de Tulbure, Tulburată de Orgolii Lumină…”LUCIFER” mi se zicea…

CĂLUGĂRUL III (tot monoton, smerit…): “Fiul Cerului”…El va fi, în ultima rostogolire şi arătare, de FOC, a Duhului Lumii…El se va numi…HRISTOS!… – …dar, sub vorbele graiului său, sub lumina chipului său, va arde tot… CHAR-NABUTAS…”Domnul Nevăzut”…MAGUL-ZALMOXE, Cel cu DOUĂ CHIPURI: APOLLON-Cel ALB…SOARELE NOSTRU! –  …şi ARTEMIS-Cea ROŞIE…LUNA NOASTRĂ! … – …şi, din vecie pentru vecie, MUMA COSMICĂ, MUMA FLORILOR CERULUI…MUMA MARIA…: “DOMNA PLACI DA VALME XIVOTUM”…

CĂLUGĂRUL III (acelaşi joc, mereu): “Doamnelor le place să se ascundă în flori”…

CĂLUGĂRUL II (frenezie extatică): FLOAREA LUMII, TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STELELOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGINĂ!…MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte şi, apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem mistic, la faţă…”Făt-Frumos”).

CĂLUGĂRUL IV (continuă, tot surd la ce se grăieşte ori aude în exteriorul său…): Voi aţi avut ICHOYS…

CĂLUGĂRUL III (la fel): …”Prevestirea”…adică…

Read More »

În cădere

 

 

Nu am timp

să-mi transcriu

poeziile

Poeziile stau pe frunze

oftează la mine

cât de leneş vreau să fiu

cât de indiferent la povestea lor

intactă ca o moarte

venită cu multe cadouri

Nu ştiu care moarte

merită mai mult să trăiască

Între real şi imaginar

pendulează boaba de rouă

izbindu-se de frunze

în cădere

 

*

 

adriana

eşti o muză perfectă

cu poezii închiriată

plutire de galaxii-

în arca unui bob de rouă

nu pot privi

( doar muri)

balansa doar

ipoteze

o altă gravitaţie

nevrând să se spargă

învelişul fragil

rugătoare la cer arcă

punte de răsărit

întuneric fără sfârşit

amurgul unui fulg de nea

din care curg

frunzele poeziilor

 

 

Căderea Umbrei

 

 

A rămas cu sentimentul

că toţi se ştergeau pe picioare de visul ei

de scara strâmtă în care trăia în acel turn

întortocheat

care se înfunda

neprecizat

într-o fereastră

într-un copac

unde cele trei timpuri

nu puteau sta-

nici măcar

prezentul cu viitorul

care o părăsise

de când era mică-

nici măcar

prezentul cu trecutul

care rar o mai

vizita şi-i trebuia

mult curaj prin

ultima fereastră

să se caţere

pentru a-şi

aminti de

cele trei timpuri

când erau împreună

în aceeaşi privire tainică

şi plină de fericire

care torcea întunericul

în jurul lor şi-i învelea

iar ea era în centrul atenţiei-

A rămas cu sentimentul

că în doi nu se mai poate

că el abia mai venea

tot mai speriat

şi n-o mai privea

ferindu-se ca de-o umbră

se ştergea de lucrurile

acelea în echilibru-

ultima oară a auzit

de preşul de jos vântul

şi a ştiut că a murit

şi ultima milă

din acel loc fantomatic

de sus se înveli

într-o neagră broboadă

de frig şi durere

apoi se aruncă

în acel gol

pentru a-l umple

cu amintiri pe care

nu le mai putea înţelege-

acelui înger copil

ce-i va îmbrăca umbra

——————————-

Vlada ADALVA

7 iunie , 2018

 

 

Bucuria

 

Bucuria zboară, chipul îți rotește
Ca un voal măiastru țesut din mătase
Înconjoară fața , ochii ți-i clipeşte
Țâșnind din orbite, unde luminoase.

 

Bucuria-n suflet , ți-adună bărbia
Ochii scânteiază , măreț cihlimbar
Îți aşază-n suflet mândră temelia
Și în inimioară, bulgăre de jar.

 

Chipul fetei tale poți să-l scrii oval
Pleoape inundate dintre noi izvoare
Licăriri de ape, fără niciun mal
Iar lumina feței tot mai lucitoare.

 

Ea îti reaşază părul de pe țeastă
Freza cârd de păsări rebele prin nori
Sau ca o mușcată veselă în glastră
Ca un nai ce cântă doina din fiori.

 

Te desprinde iute din timp ruginit
Și parcă te-nalță pe nespuse perne
Bucuria poate sa te treacă-n mit
Și cu tine vesel , peste vieți perene.

——————————————

Emma POENARIU SERAFIN

6 iunie, 2018

Zbucium

 

Plutesc în derivă, de stânci mă lovesc,
Pe-o mare cu apă-nspumată,
M-opresc, dau din rame, doar, doar, reușesc
La țărm să ajung eu odată…

 

Curentul năpraznic m-aruncă în larg,
În juru-mi, întindere-albastră,
De vasul de plută, mari valuri se sparg,
Aievea, te văd la fereastră…

 

Zăresc luminițe departe;-o fi sat?!
Găsi-voi un loc de-acostare?!
Va fi oare-acolo un suflet curat,
Să nu mai m-alunge pe mare?!

——————————————–

Iulian TĂTARU

Larnaca, Cipru

3 iunie, 2018

O lucrare monumentală apărută recent de sub tipar la Editura Anamarol din București, coordonator și editor Rodica Elena Lupu, aceasta fiind o dedicație adevărată întru cinstirea neamului românesc – Centenarul Unirii. Este vorba de documentarul istoric „Unire în cuget și-n simțiri”, cu subtitlul „Apulum-Bălgrad-Alba Iulia – 1 Decembrie 1918-1 Decembrie 2018 – 100”, cu un cuprins de 296 pagini, prin intermediul căruia ne reîntâlnim cu renumiți istorici, academicieni și scriitori români clasici și contemporani: Ioan Aurel Pop (președintele Academiei Române), Ana Blandiana, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Coșbuc, Octavian Goga, Vasile Alecsandri, Alexei Mateevici, Ștefan Octavian Iosif, Radu Brateș, Vasile Militaru, Andrei Mureșanu, Ioan S.Nenițescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Dan Bodea, Ion Brad, Elena Armenescu, Cristian Petru Bălan, Ion Dodu Bălan, Florica Bud, Ionuț Caragea, Carmen Aldea Vlad, Adrian Botez, Radu Cârneci, George Corbu, Evelyne Maria Croitoru, Nicolae Dabija, Rodica Elena Lupu, Galina Martea, Nicolae Dragoș, Sergiu Găbureac, George Roca, Gheorghița Durlan, Alexandra Gălușcă, Radu Gyr, Gabriela Hale, Ion Horea, Iustin Ilieșiu, Niculina Merceanu, Isabela Bianca Neagu, Lucia Olaru Nenati, Octavian Paler, Maria Petrescu, Paula Romanescu, Alina-Maria Stârcea, Mariana Popa, Iuliana Paloda-Popescu, Marin Pungă, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Marinela Stănescu, Silvio Sticea, Maria Ileana Tănase, Andrei Teodor Stârcea, Dona Tudor, George Țărnea.

Cu o deschidere impunătoare, începutul acestei cărți își face prezența cu o prefață cât se poate de interesantă, realizată de distinsa, neobosita și talentata scriitoare Rodica Elena Lupu (poetă de o virtute aparte, prozatoare, jurnalist, editor, academician, Doctor Honoris Causa, etc), astfel, Domnia Sa relatându-ne: „…Cuvântul entuziast şi răspicat al celor 100 000 de oameni adunaţi pe „Câmpul lui Horia” de la Alba Iulia, consfinţea şi din punct de vedere politic o unitate de viaţă, de limbă şi de cultură, care dăinuia de peste două mii de ani.

Timp de secole, cele trei ţări româneşti, Moldova, Muntenia, Transilvania, deşi despărţite politic, au cunoscut o dezvoltare în multe privinţe analogă, iar legăturile dintre ele, economice, religioase, culturale, erau dintre cele mai strânse, încât nimic nu le despărţea, afară de interesele puterilor dominante.

Era inevitabil ca aceste interese să cedeze o dată şi o dată în faţa luptei maselor şi a conducătorilor luminaţi.

Prima biruinţă pe calea unităţii naţionale se câştigă la 24 ianuarie 1859, când Ţara Românească şi Moldova devin Principatele Unite pentru ca doi ani mai târziu să se numească România şi în 1877 să-şi proclame independenţa de stat.

În aceste condiţii, devenea cu atât mai nefirească şi cu atât mai odioasă menţinerea unei însemnate părţi a poporului român sub stăpânirea chezaro – crăiască.

Numeroase semne nu mai lăsau nicio îndoială asupra faptului că, în condiţiile prielnice, românii ardeleni, reprezentând majoritatea populaţiei ţinuturilor intracarpatice, îşi vor manifesta cu fermitate hotărârea de a se uni cu fraţii lor de dincolo de munţi, realizând pe veci unirea prefigurată a lui Mihai Viteazul.

Clipa Unirii a sosit la sfârşitul primului război mondial.

Învinsă de contradicţiile care o măcinau din interior şi de loviturile din afară, monarhia austro-ungară s-a destrămat, iar masele populare n-au întârziat să-şi spună răspicat cuvântul. Venind din toate colţurile ţinuturilor româneşti din lăuntrul arcului Carpaţilor, la Alba Iulia, s-a pecetluit pe „Câmpul lui Horia”, din preajma Cetăţii pătimirii şi a triumfului românimii, actul solemn al voinţei nestrămutate şi unanime a tuturora, care glăsuia şi a glăsuit mereu peste veacuri:

„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Românească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie stil vechi, 1 decembrie, stil nou, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii în România…”. Visul de veacuri s-a împlinit. Ideea cea milenară a devenit o realitate.

Măreţul act, cu putere de lege şi plebiscit, de la Alba Iulia, fără seamăn în analele istoriei, este democratic prin formă şi fond.

Ziua de 1 Decembrie a devenit Ziua Naţională a României …” (Fragment din prefața cărții, Rodica Elena Lupu).

În continuare, cu un capitol de început, Ioan Aurel Pop (Președintele Academiei Române, prof.univ., dr., renumit istoric, publicist, scriitor), vine în paginile acestuli volum cu un mesaj concret despre Unirea Transilvaniei cu România și anume: despre „Istoria Transilvaniei”, în acest context afirmând „… Prin urmare, Transilvania este parte integrantă a României, iar acesta este un dat care nu mai suportă discuții”. Aceeași idee este prezentă printr-un alt comunicat semnificativ despre „Istoria Transilvaniei, cuvânt preliminar”, aici Domnia Sa concretizând: „Istoria aceasta este o propunere de tratare a trecutului transilvan, din perspectiva tuturor comunităţilor etnice şi confesionale care au alcătuit Transilva-nia. Este şi o pledoarie de conservare – atât cât se mai poate – spirituale dintr-o regiune fascinantă, azi parte a României şi a unei lumi globalizate şi grăbite, atente mai mult la aparenţe decât la esenţe. Această istorie îndeamnă la cunoaştere în locul ignoranţei, la preţuire în locul urii sau indiferenţei şi mai ales la convieţuire egală în locul confruntării şi discriminării, într-o lume în care toţi trebuie să avem un loc demn”. Afirmații extraordinare despre spațiul românesc, care, la rândul lor, sunt mărturii autentice, cu suport documentar-istoric realizat în timp.

Cu un loc aparte, în această lucrare colectivă sau, mai bine zis, în această antologie istorică sunt prezenți marii scriitori români clasici (Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Coșbuc, Octavian Goga, Vasile Alecsandri, Alexei Mateevici, Ștefan Octavian Iosif, Radu Brateș, Vasile Militaru, Andrei Mureșanu, Ioan S.Nenițescu)  care, cu toții, au scris și au venerat prin lucrări literare tradițiile, istoria, viața românilor și, nu în ultimul timp, sentimentul de dragoste față de pământul natal-românesc și față de întreaga națiune română. Printre paginile respective ne reîntâlnim cu opera literară a poetului, dramaturgului, folcloristului, omului politic, ministru și diplomat, Vasile Alecsandri care, la rândul lui, a onorat cu multă demnitate întreg neamul românesc prin poemul HORA UNIRII, astfel exclamând: „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inimă română,/ Să-nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României!…”, respectiv, cu aceeași noblețe, prin poemul ODĂ OSTAŞILOR ROMÂNI: „Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!/ Dragii mei vultani de câmpuri, dragii mei şoimani de munte!/ Am cântat în tinereţe strămoşească vitejie,/ Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie/ Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume/ Dus pe Dunărea în Marea şi din Marea dus în lume!…”. Cu o mândrie deosebită, recitim în această lucrare și versurile distinsului scriitor, poet, jurnalist,  Mihai Eminescu, dedicate țării românești: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;/ Căci rămâne stânca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc” (CE-ŢI DORESC EU ŢIE DULCE ROMÂNIE). Trecând la versurile lui Lucian Blaga ne regăsim prin sentimentul sacru față de cei dragi sufletelor noastre – părinți, bunei,  străbunei: „Coboară-n lut părinţii, rând pe rând,/ În timp ce-n noi mai cresc grădinile./ Ei vor să fie rădăcinile,/ prin cari ne prelungim pe sub pământ” (PĂRINŢII). Este prezent în lucrare și Octavian Goga, fiind considerat întâiul mare poet al generației Unirii de la 1918. Pe când Alexei Mateevici, în istoria literaturii române a rămas ca un mare poet basarabean prin realizarea poeziei Limba noastră, care, în timp, a dobândit o adevărată valoare de simbol: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată” (LIMBA NOASTRĂ). Însă Ioan S.Nenițescu este autorul versurilor cunoscutului cântec patriotic „Pui de lei”, muzica fiind compusă de Ionel G.Brătianu, precum și al poeziei „Țara mea”, adusă în conștiința publicului român postbelic și contemporan prin intermediul cântărețului Tudor Gheorghe: „Eroi au fost, eroi sunt încă/ Şi-or fi în neamul românesc!/ Căci rupţi sunt ca din tare stâncă/ Românii ori şi unde cresc” (PUI DE LEI). Iar George Coșbuc, cu multă demnitate pentru țărâna natală, scrie: „Patria ne-a fost pământul/ Unde ne-au trăit strămoşii,” (PATRIA ROMÂNĂ). La fel, Radu Brateș își exprimă stările sufletești prin aspirația de reîntregire a neamului românesc, cu Basarabia, bucata de pământ ruptă de la patria-mamă România: „Lângă apa Prutului,/ Cale nu-i, cărare nu-i,/ Numai mlaştină şi stuf,/ Numai trudă şi năduf./ Vânturi vin din răsărit/ Să dărâme ce-am clădit./ Vin arşiţe şi furtuni/ Peste anii noştri buni” (LÂNGĂ APA PRUTULUI).

    Dintr-un context în altul revenim pe parcurs la scriitorii români contemporani care, cu același har scriitoricesc, au proslăvit și proslăvesc ținuturile natale, limba română, victoriile și obiceiurile prin intermediul cărora există poporul român. Astfel, Adrian Păunescu prin versurile sale redă sentimentul de încredere deplină pentru reîntregirea țării românești, vibrând real prin sunetul de clopot care ar putea  aduce pacea și bucuria unui neam într-un viitor apropiat: „Din om în om se-aude un clopot departe,/ De dincolo de viaţă, de dincolo de moarte,/ Îl duc pe umeri Moţii din Apuseni încoace,/ Miroase-a vârf de munte și a ștergar de pace,/ Un clopot care poartă un semn divin în sine,/ Că știe să vorbească și știe să suspine,/ Un clopot ce arată şi morţii, dar şi mirii,/ Că-i clopotul nădejdii şi al reîntregirii,” (CLOPOTUL REÎNTREGIRII). Iar Grigore Vieru prin poemul Scrisoare din Basarabia deplânge vremurile negre din trecut și, în același timp, își deschide sufletul fraților de peste Prut, spunându-le cât de mult îi iubește, necătând la faptul că vorbește o limbă română deformată: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită/ Eu ştiu că te-am rănit, spunând/ Că mi-ai luat şi grai, şi pită,/ Şi-ai năvălit pe-al meu pamânt./ În vremea putredă şi goală/ Pe mine, frate, cum să-ţi spun,/ Pe mine m-au minţit la şcoală/ Că-mi eşti duşman, nu frate bun./ Din Basarabia vă scriu,/ Dulci fraţi de dincolo de Prut./ Vă scriu cum pot şi prea târziu,/ Mi-e dor de voi şi vă sărut.” (SCRISOARE DIN BASARABIA). La rândul lui, Ion Dodu Bălan ne vorbește despre marea unire/ adunarea națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918: „La Alba-Iulia-n Cetate/ Cernea zăpada pe păcate,/ În negre secole-ngropate,/ Pe umbre-n moarte, deşteptate, / În ziua sfântă de dreptate,/ Pe file de luciri de soare,/ Când brav Mihai suia călare,/ Visând o Românie Mare,/ Cerneau zăpezile din zare.” (LA 1 DECEMBRIE 1918). Sub același ton scrie și George Țărnea: „Întregul desfăcut în trei/ Prin vămi vremelnice de soartă/ Îl ţine strâns sub tâmpla ei,/ La Alba-Iulia, o poartă./ Şi dacă trupul său de lemn/ Veşminte-mpărăteşti nu are/ Păstrează-n carne primul semn/ Din prima noastră întrupare” (ALBA IULIA), dar și Dan Bodea care spune: „La Alba românii s-adună/ Întru gloria Cuvântului,/ Întru tăria Verbului,/ Întru neasfinţirea veacului./ La Alba românii/ Se urcă-n icoane-făptuire,/ Căci aici răsare Mircea cel Bătrân/ Sub cruce, la Rovine./ Gaci aici trâmbiţe de chemare face Mihai,/ Şi sub spadă românii,/ De la Nistru la Tisa/ Dau slavă Stâncii,/ Căci tăria dezvăluie iubirea.” (CANTICO). Pe când, Ion Brad cântă în versuri Ziua Națională a României: „Singur, în casa părinţilor…/ Jur-împrejur, numai icoane şi umbre…/ În fruntea lor – Brad Teodor, bunicul,/ Soldatul chezaro-crăiesc abia întors,” (DE ZIUA NAŢIONALĂ). Ulterior, prin vibrații de bucurie, Adrian Botez descrie hora bucovineană printr-o imagine clară a prezentului: „Bucovineana Horă plânge/ departe e – şi iar se strânge/ e cântec vechi – din regi uitaţi/ odat’ cu grâul semănaţi” (HORA BUCOVINEI). Însă admirabila poetă Rodica Elena Lupu ne vorbește despre viață, credință, omenie, durere umană, într-un final, toate centrându-se pe speranță, fenomen care menține existența omului în univers, nemijlocit, pe pământul natal: „Viaţă/ din viaţă,/ vis/ din visul omului,/ ţăndări/ de credinţă strămoşească,/ omenie/ din omenia românească,/ durere/ din durerea noastră milenară,/ speranţă/ din speranţă/ şi lumină/ din lumină,” (ŢARA MEA). Cu o durere,  sensibilitate și responsabilitate aparte pentru poporul român din Basarabia, Nicolae Dabija, renumitul scriitor din Moldova și întreg ținutul românesc, prin poezia de stil clasic prezintă tabloul cumplit al deportărilor, care în anii 1941-1953 au dus sute de mii de români basarabeni și bucovineni în Siberia și Kazahstan: „În Taimâr, cu-o sanie cu reni/ – colo pân’ şi vara viscoleşte/ – dat-am de un sat de moldoveni/ ce uitaseră – săracii! – româneşte” (COŞMAR). Cu același sentiment de tristețe pentru propriul popor, Galina Martea reprezintă chipul Basarabiei printr-un veșmânt al durerii tricolore: „Prin haina în culori ce ard tristeţea,/ de secole-ţi sacrifici existenţa/ și anii de copil, cu tinereţea,/ parcă n-au fost, precum adolescenţa.” (BASARABIA – HAINĂ ÎN DURERE TRICOLORĂ). Continuând discursul literar despre ținutul românesc, Florica Bud se prezintă cu un fragment de proză ce are tangență cu problemele cotidiane ale societății române, în mod aparte, despre conjunctura politică/ socială existentă în cadrul țării: „Porniţi să răstoarne universul într-o rână, fie în cea stângă, fie în cea dreaptă fără să se risipească de prisos, membrii iubiţi si neiubiţi ai Parlamentului s-au grupat şi regrupat, respectând cu sfinţenie formula Combinări de N luate câte K. Propun o mică incursiune în acest labirint modern care ne garantează democraţia.” (FECIOARELE DIN PARLAMENT). Trecând prin calea trăirilor sentimentale, Ionuț Caragea își exprimă versul liric astfel: „trăiesc durerea unei patrii/ ca într-un sacru legămînt;/ printre ventricule şi atrii/ îmi curge-acelaşi sînge sfînt.” (O PATRIE ŞI UN MORMÂNT). Iar George Corbu vine cu un poem care elogiază fenomenul de apartenență: „Eu sunt Român cum clipa este vreme/ Şi nu-s dator cu taină şi cu trudă/ Tărâmului ce-ar vrea să mă includă,/ Oricine-ar sta supunerea să-mi cheme.” (APARTENENŢĂ). De asemenea, Cristian Petru Bălan oferă în versuri o atitudine firească/ umană pentru ținutul natal, considerând că cel mai drag loc în acest univers este România: „Monument de munţi albaştri,/ sfânt podiş scăldat în soare,/ Leagăn drag al românimii,/ Transilvanie străbună,/ Iată-aud din întuneric/ un vacarm de voci avare/ Care cer să fii iar smulsă/ din tulpina străromână…” (TRANSILVANIA-I ROMÂNEASCĂ!). Și, nu în ultimul rând, Alexandra Gălușcă își exprimă gândul poetic prin forma autentică a iubirii de patrie: „România, țara mea frumoasă/ Binecuvântată țară mănoasă,/ Un rai de viță strămoşească/ Duşmanii tăi să te ocolească!” (ROMÂNIE, TE IUBESC!).

    Cu un conținut distins, volumul „Unire în cuget și-n simțiri”, cu subtitlul „Apulum-Bălgrad-Alba Iulia – 1 Decembrie 1918-1 Decembrie 2018 – 100”, se prezintă ca un adevărat documentar istoric prin intermediul căruia scriitorul român relatează discursul literar pentru a elucida niște adevăruri care ne reprezintă atât identitatea fiecăruia dintre noi, cât și identitatea/ personalitatea națiunii române. Un lucru extraordinar de frumos și demn, acesta reprezentând în esență fondul de idei și caracteristici al scriitorului român, totodată, acesta întruchipând conținutul cetățeanului român de pretutindeni și, nu în ultimul timp, conținutul societății române.

————————————-

Galina MARTEA

Olanda

7 iunie, 2018