NEVOIA DE A SFIDA TĂCEREA – POEME
Întâmpinare
Este cel puţin ciudată osârdia lirică a naţiei într-o vreme care acuză, zgomotos, dificultăţile tranziţiei.Iată, binomul tranziţie-pozie, în pofida contextului depresiv, a lamentaţiilor nesfârşite încurajează – observăm – elanul liric; chiar pană într-acolo încât densificarea poeţilor (ceea ce nu înseamnă, automat, înmulţirea vârfurilor) produce – cum zicea un critic acid – poezia fiecăruia. Adică, pentru sine şi, eventual, dacă se vor îndemna la efortul lecturii, cercul de amici. Dar azi, în plină tiranie a audiovizualului, în societatea spectacolului, sub narcoza divertismentului mai avem nevoie de poezie? Se pare că da.
Cu Mariana Gurza lucrurile stau însă altfel. Sertaristă convinsă, poeta noastră publică, se adună într-o carte sub presiunea apropiaţilor. Nu este o industrioasă.Ea îşi ascunde vulnerabilitatea acuzând răceala „stropului de lume „; se revanşează prin poezie, turnând în pagină preaplinul afectiv şi încearcă, într-o epocă ce condamnă la dezvrăjirea lumii, aruncându-ne într-o nouă glaciaţiune (lirică) să ne oblige să gustăm re-romantizarea ei. Mariana Gurza îşi scrie “cu fâşii de lumină “ gândurile. Ne face părtaşi la neliniştile care o împresoară, cheamă – cu ochii în gol, privind dincolo de suflet – cuvintele magice, îmblânzite de o inimă cântătoare. Locuieşte într-o aşteptare “chinuită de gând”. Dar bucovineanca (făcându-şi din obârşie blazon) ştie că astfel de chemări tainice nu pot opri timpul. “Clepsidra curge” – ne avertizează cu delicateţe şi durând punţi între semeni risipeşte căldura, se dăruieşte, vrea să-şi înfrângă neputinţa. Oglinzile efemere, lacrimile şi chemările, bucuria renaşterii rezonează pentru cei împovăraţi. Mesajul poetei nu întâlneşte un câmp sterp, nu se izbeşte de zidul indiferenţei; mai mult, vrea să detoneze egoismul din jur. Cu această credinţă, Mariana Gurza, refuzând poezia care decapitează afectul (cinică şi gureşă, făcând reţetă) ori cea clonată, fără identitate, îmbracând uniforma generaţiei vrea să depună mărturie. Ea se încrdinţează paginii din “nevoia de a sfida tăcerea”. Răul adulmecă, teama prăbuşirii o încearcă şi, din perspectivă globalistă, poeta trage un semnal de alarmă. Dar Mariana Gurza e mai aproape de poezie cand exploatează filonul erotic. E un spirit neliniştit care suferă de prea multă iubire! Şi tot poeta ştie prea bine că “e cumplit cand suferinţa te îndepărtează“. Prin scris, protejand “lacrima iubirii” ea se livrează fără rest şi se iluzionează că într-o lume rea, plină de ură, care – prin unele voci (precum cea a semnatarei volumului) – “îşi plange dorul” şi visează, poezia ne luminează şi ne apropie.
Este, poate fi şi un leac împotriva tristeţii ? Prin versurile sale, Mariana Gurza, “culegând vis după vis” ne obligă să sperăm să să credem că poezia vindecă răul acestei lumi, o lume (vezi Speranţa) plină de erori. Să-i mulţumim pentru acest mesaj paradoxal tonic, sfidând “labirinturile fumegânde”.
ADRIAN DINU RACHIERU
(Mariana Gurza – Nevoia de a sfida tăcerea, Editura “AUGUSTA”, Timişoara, 2000)
“…Aşadar cine este Mariana Gurza ? Deşi s-a născut în oraşul bănăţean Oţelul Roşu, este bucovineancă prin părinţii săi, avînd o vocaţie nativă pentru poezie… Pentru Mariana Gurza poezia este un mod de a trăi – a suferi, a râde, a plânge, a sfida uitarea, tăcerea…Autoarea trăieşte în poezie cele mai variate sentimente, speră şi visează, suferă şi radiază ca orice spirit profund şi vulnerabil. Poezia este o trăire totală, un univers antinomic – între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între veghe şi somn, între tăcere şi strigăt…Imboldul creaţiei e veşnic, sufletul e mereu deschis spre lume, iar cuvântul trebuie cu asiduitate căutat…Mariana Gurza ne promite astfel că tăcerea nu-i va putea zăgăzui sufletul…
Eleonora SCHIPOR
(Plai Românesc-Decembrie 1999 , Cernăuţi)
Noi, în prag de mileniu
Clepsidra curge sfidând anotimpul
nu ştiu mâine de am să mă trezesc,
lumea chinuită şi tot răul
m-adulmecă,
m-ameninţă,
deşi eu vreau ca să trăiesc.
Paşii sunt tot mai incomozi
teama prăbuşirii e aproape,
pe străzi se plimbă mulţi nerozi
dorind ca lumea s-o îngroape.
Cei ce vor globul să-l urnească
prin uneltiri,
şi alte înşelăciuni
nu au credinţă, ştiu doar să urască
nu au teamă nici de marile minuni.
Mileniul se apropie plin de sine
cugetătorii ambundă-n frenezie
sfârşitul îl prevăd din vise
şi nimeni nu mai crede -n nemurire.
Globalizarea ne pândeşte
mi-e teamă pentru Neamul Românesc
curând vom fi o filă de poveste
în almanahul pământesc.
2000
Ne-am pierdut cu firea
Ne-am pierdut cu firea,
acum
când apele sunt otrăvite
nu de cianură
ci de o otravă mult mai puternică
numită: “ură”.
Ne-am pierdut în mulţime
pentru a ne regăsi prietenii
care ne-au fost alături odată, dar
ne-am ascuns după scuze barbare
numai pentru a mai salva
un orgoliu.
Nu mai este timp pentru nimic
poate pentru o cacialma
dacă este rentabilă şi colorată.
Ne-am pierdut şi ne pierdem
uitând să preţuim
omul de lângă noi
de dragul unui algoritm…
2000
Paşi incerţi
Fulguieşte încet, zăpada se topeşte,
frigul din nou se cuibăreşte,
în casele triste, pline de amărăciune.
Nici tomberoanele nu mai sunt aşa pline,
au grijă nevoiaşii
să facă treaba altora
adunând pâinea cea de toate zilele.
Ce putem face împotriva tristeţii,
când ştim că totul merge pe dos
şi ne simţim tot mai neputincioşi
de avalanşa jucăuşă a ordonanţelor
scoase din jobenul scamatorilor noştrii.
Am intrat în delir,
plângem şi râdem
la fiecare ridicare de baghetă…
2000
Şomerul singuratic
E frig în casă, în trupu-i ger,
golit de vise şi speranţe,
pierdut
se plimbă un şomer
cu lacrimile îngheţate.
E greu să meargă mai departe,
când buzunarul îi lipseşte
urzeşte iar minciuni frumose
gândindu-se la ce-o să pună iar pe masă
copiilor neînţelegători.
Şi iar privind cerul rugător
cerşind din mila cea creştină
ar vrea un trai mai bun, un ban cinstit
nu să mai cerşească în bisericile pline.
Iar nu i-a venit şomajul,
vârsta nu-i permite să muncească,
căci vezi doamne,
dacă nu eşti tânăr
nu mai ai azi nici o şansă.
Din când în când un trecător
la fel de trist
îi pune un bănuţ în mână
Sărac şomer, umil începi să plângi
şi fugi speriat s-aprinzi o lumânare;
căci Doamne, bine-i printre sfinţi
când doar lor poţi să le spui ce doare!
2000
Nevoia de a sfida tăcerea
E cumplit acum cănd suferinţa te îndepărtează
Fără putinţa de a face ceva,
Pentru cei trişti şi împovăraţi,
Pentru cei însetaţi.
Neputinţa mă înverşunează
Doar cuvântul mă descătuşează
Când singură
Cu ochii în gol
Privesc dincolo de suflet
Sperând să pot dezmorţi un orgoliu,
s-aduc lumină şi speranţă
în ţara mea azi zguduită
de politică
şi umilinţă.
2000
Speranţa
Spre infinit m-aş duce
cu un cântec de dor păgân,
şi-n lacrimi tremurânde,
aş semăna iubiri;
m-aş prinde printre stele
cu mâinile de flori,
şi-aş îngenunchia o lume,
o lume plină de erori.
*