Marian Popa: Studii comparatiste
ANCA(2)
3. GENERALITĂŢI. Chiar înainte de familiarizarea cu dodia propriu-zisă, e posibilă definirea ei relaţională, în system binar.
1. Există exprimări care sunt dodii şi altele care nu sunt, fiecare tip fiind acceptat şi definit ca atare;
2. Alte exprimări nu sunt dodii, dar pot fi dodificate:
a. Prin modificări de text;
b. Prin modificări în sau de context a expuneri.
3. Sunt posibile exprimări care sunt dodii sau dodificate, date drept nondodii.
4. Există lucruri care nu sunt dodii, dar pot fi date drept dodii. Sub aspectul uzajului:
5. Un individ se exprimã numai în dodii (fapt lesne relevabil prin confruntare cu contextul).
6. Un individ se exprimă şi în dodii (fapt relevabil prin confruntare cu restul emisiei orale). Distanţa în uz între cele două tipuri de emisii e variabilă: de la prezenţa comună în microcontext, la aceea în zone separate ale existenţei, ilustrând deci o formã sau alta de dedublare (Urmuz, bunăoară, ca scriitor de literatură şi de referate sau de procese verbale).
Dodiile sunt iniţial limitate la limbaj; e de conceput extensia la acţiuni şi situaţii care implică voliţionalul, existenţa unui ţel, acţiuni corporale, instrumentale. În funcţie de cele douã posibilităţi, se conturează trei modalităţi de manifestare:
7. Iniţial se exprimã dodii care genereazã un act dodiesc sau nu;
8. Iniţial se produce un act care determină o exprimare dodiescă;
9. Pe parcursul unui act oarecare se emit exprimări dodieşti;
Sub raport socio-spaţio-temporal:
10. O exprimare poate fi în dodii momentan sau definitiv;
11. Într-un loc anume sau oriunde, planetar luând lucrurile;
12. O exprimare este în dodii într-un anume spaţiu socio-profesional, etnic sau general. În acest sens, dodiile:
a. provin din absenţa pe loc sau de durată a unei explicaţii semantice:
b. sunt datorate celui ce le emite, având un caracter voluntar, involuntar sau, altfel, indiferent faţă de recepţia discursului său;
c. datorate ignoranţei receptorilor, care nu vor sau nu pot să facã efortul înţelegeri a ceea ce receptează;
d. datorate ambilor termeni, dodia nefiind accesibilă ca sens nici celui care-o emite, nici receptorului.
Ilustrările unora din ipostaze este realizabilă de la componentele mentale vizând Absolutul până la cele triviale cotidiene. Crearea iudeo-creştină a Omului e un act dodiesc, prin absenţa sau ocultarea justificări designului divin. Acelaşi act este dodiesc prin formula ,,La început a fost Cuvântul”. Un tip de exprimare dodiescă este propriu Sybilei din Cumae. Păcală şi Tândalã sunt relevanţi pentru materializarea unor solicitări orale în acte dodieşti. În structura satului românesc, tradiţional funcţional prin acte şi exprimări este ,,nebunul satului”. În epoca sovietizată a literaturi române, apar prin prozele unor D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea şi alţii personaje cu ,,bizarerii” sau ,,ciudăţeni”, care sunt pur şi simplu moduri dodieşti de opoziţie blândă faţă de sistemul ideopolitic represiv.
Are aparenţă dodiescã limbajul codificat, pentru cine ignorã codul.
Codificarea poate fi executată:
13. Pentru sine (Eminescu);
14. Pentru alţii, ca mod de comportament aluziv (Hamlet), arogant, provocator, acuzator, salutar (Iisus salvează pe păcătoasa adulterină scrind pe nisip ceva rămas definitive obscur), avertizator-profetic.
În sensul cel mai larg, dodi pot fi considerate orice abateri de la exprimarea denotativă şi de la logica primului silogism. Există, de exemplu opinia că literatura totalizatã comunist a fost una a eseului şi poeziei, salvată de esopism şi ,,vorbitul în dodii” (Adrian Alui Gheorghe, De la ,,sfârşitul istoriei” la sfârşitul ierarhilor, Conta, 7, 2011).
Posibilităţile de existenţă ale dodiilor sunt evidente local şi global; definesc folclorul şi literatura cultă, în genere, microcontextual. Dar construcţia şi identificarea depind chiar şi de nivelul neurovegetativ al individului. Într-o extremă, de altfel inexistentã, ar trebui situate omul ,,normal”, standardizat prin logica practică şi convieţuire socială: pentru un atare individ, dodiile sunt singularităţi extinse între gratuit şi nociv, distractiv şi demenţial. Fără îndoială, un atare individ există doar teoretic. La cealaltã extremă s-ar afla individul filosof pentru care Universul ca totalitate este o dodie sau un ansamblu de dodii.
Pentru oricare dintre tipurile date, intereseazã sistemul de evaluare a faptului sau a faptelor-dodii.
Dodiile sunt relaţii, deci structuri situaţionale sau factuale identificate de individ în el, dincolo de el sau în raportul Eu-Noneu, prelucrabile şi evaluabile interior, orice text, prin producător sau receptor fiind validabil ca produs al vieţii interioare. Dodiile diversioneazã sau interzic comunicarea, în măsura în care deja funcţia conativă a limbajului este anulată, iar celelalte relativ compatibilizate într-o comunicare. Aceasta, evident, în cazul în care, dacă existã doi locutori, numai unul uzează de dodii, pentru că dacă ambii ar dodia simultan, atunci posibilitatea de evaluare a textului ar fi nulă.
Factorii vieţii interioare utili pentru evaluările de mai sus au fost cândva prezentaţi de Friedrich Schlegel în Psychologia Universalis. Viaţa interioarã este decisă de Verstand, Wille, Vernunft şi Phantasie, la care trebuie angajată informaţia, în măsura în care este determinantă pentru Verstand şi Vernunft, termeni nu foarte dificil de diferenţiat în româneşte; toate se află în conflict, fiecare şi cu sine. Vernunft/Raţiunea există într-o infinită evoluţie, cogitaţie de labirint ce conduce exclusiv la irezolubile contradicţi. Verstand/Înţelegerea prezintă variate grade şi trepte, se împarte în multe sfere şi speci, generând multe înţelegeri care nu se mai înţeleg deloc, deşi fiecare în felul ei absolute este corectã, şi înţelegere de înţeles şi care înţelege corect. Chiar şi în cazul aceluiaşi individ, ceea ce el înţelege cu adevărat sunt cel mai adesea numai combinaţii de fragmente şi de piese unice, care nici nu concordă cu adevărat şi care aproape niciodată sau foarte rar se lasă strânse într-o armonie deplină. Perspectivele subiective şi închipuirile, înşelările de sine, meteori iute modificaţi şi fantomele fără valoare ale pasiunii umane, în tot ceea ce aparţine fanteziei, sunt în genere cunoscute şi de la sine luminate. Dualitatea interioară, aşa de profundă, e moral multiplicată, şi duce la multiplicarea, dar şi la sfâşierea celor patru operatori. Important nu e raportul dintre Eu şi Non-Eu, ci ramurile sau părţile şi formele, speciile şi sferele conştiinţei în spirit şi suflet, înţelegere şi voinţă, înmiite discordii, dualităţi ale conştiinţei şi existenţei interioare. E o eroare a filosofiei şi logici sã omologheze doar ceea ce-i logic practic sau stereotip sistematizabil. Cine se rătăceşte nu-i tot una cu cine rătăceşte, cu conştiinţa a ceea ce face, crede şi ştie. Unitatea originară este echivalabilă sau determinabilă cu armonia; dar autentica armonie sau cel puţin unica originară e haosul. ,,Nimic nu este mai original ca haosul”, conclude Schlegel.
O idee ce trebuie de acum subliniatã: europeanul e definit de dualităţi, antiteze, contradicţii simple, cu care se pot produce dodii simple, absurdităţi. Anca este unul care depăşeşte dualul prin trăire de tip hindus.
Acestea find zise, nu sunt lipsite de importanţă unele precizări asupra ,,înţelegerii”, care defineşte raportul dintre producătorul de text şi cititorul lui. Michel Foucault a introdus în anii 70 termenul discours, pentru a tipiza un text fără autor, al vorbiri publice, ca rutinã instituţională; Wolfgang Iser a susţinut în Der implizite Leser (1972) existenţa prin text a unei complicităţi intime între autor şi un cititor ipotetic, prezumţie definindu-l şi pe Umberto Eco, din Lector in fabula (1979): ce afirmă Iser şi Eco trebuie însă variat, alături de complicitatea empatică fiind posibile inversiuni şi variaţii, autorul fiind şi el dispus să creeze aversiunea, contrarietatea, furia etc. unui cititor de programat. În sfârşit, Peter Sloterdijk completează tabloul relaţionărilor cu cea a cititorului nonimplicat: a celui care pur şi simplu nu citeşte textul. Un cititor real sau virtual pe care un autor se poate baza, bunăoară, pentru a plagia. (cf. Doktor Wenn und Doktor Aber, Der Spiegel, nr. 49/ 2011). Dar Anca vrea o artă a scrisului în temeiul unicităţii textului haosului pentru un cititor unicat. ,,Nu statuie după om/carte nu după monom/nici binom nici astronom/ că ne potopi sodom/tu pe cine eu pe gnom/ fără de nici un income” (Om). ,,scriu în româneşte pentru un singur român pro-hibit/ în englezeşte pentru acelaşi nimeni mai liber”. (lupi traduşi după Dumitru, Dodii. 18-58).
***
ANCA
Alte extrase pot releva faptul că Anca îşi extinde perspectiva de comunicare a textului chiar şi asupra a ceea ce ar trebui să fie informaţiile asupra artei sale poetice, şi ea redusă la stilul general de redactare.
,,Pârâie spaţiul sub hârtie, dacã mai cresc copaci, de s-ar scrie pe frunză. Câte case jefuite. La toamnă, voi vorbi iar de literaturã. Cum a fost distrus Eminescu pe eşafodul sufletelor neaoşe. Psihologia se regenerează, vorba lui Culianu. Interdicţie patriei şi patrioţilor. Fluture la vale, râpa crapă, n-ai unde te mai duce, eşti pus în situaţia de a pierde. Oricând îţi dispare căpăstrul. Spurcă lumea cap de peşte. La Stângăceaua, baba îi cântă din fifă lui babu”. (Swedenborges). ,,N-am curaj să delirez din temă în temă. Aştern orice. Nu învăţ verbe italieneşti înaintea călătoriei mele. Povestesc în viu grai din Bucureşti prieteniei noastre şi o Alexandrie cu bărăgana primăvăratice…” (Sfinţi în Nirvana). ,,De-o viaţă vânez o poetică din care mă cârmeşte fitecine… .Ocult pe după proletcult, dicţie cosmică românească, imperialism-ghetto în biblioteci ca o ortografie-ortodoxie” (la gioia).
,,Muşcând nori, nu sunt lucruri mari şi mici, nu e viaţă, nu e moarte, alegerea incinerării, libertatea de cuvinte, neînchiderea în logică, surpriza de a scrie pur şi simplu, nimic, precum vorbim nimic, mai mereu, cu o intimitate mai din tinereţe, cu atracţii şi – şi, dar profunzimile pânã la ocean şi-n josul lui, măcar fizice, mă poartă chiar acum ca altădatã spre Bombay, cu sensibilitatea săracului, atentă fără să vrea, nerepetitiv, cât că repetiţia se arată istoric şi academic, doar am cochetat şi-n părţi, spre a rămâne alegeri dintâi, pe modă veche, nedărăpănată de teorile ce tocmai m-au respins”. (Buddha şi Colonelul). ,,încrucişări cromozomiale /şi mă târâi hazard/în bafta haosului/când va cleveti clavecin”. (încrucişări, partea nimănui). ,,cetăţean de Focşani/de Grădina Icoanei/scriu în mers dus/pe roţile gratuite/ca şi versurile/pe muzica luptei de clasă” (mortuarişti, partea nimãnui). ,,Vă fac literatură, dreptul de a-mi arăta recunoştinţa curiozităţii”. (Ibsenienii, 2005). ,,Scriu într-o limbă care nu se mai aude nici la ea în gură şi ce tora.. (Ibsenieni, 2005). .o identificare la hazard. (idem). ,,plăcerea egoului şi ce mai rămâne/la prima spaimă fără discuţie/asta e treaba mea scrisul nimicului” (mai mult pe mine nu mă interesează, Sonete thailandeze).,,n-am răbdare să psihologizez, să produc studiu, să mă exprim, nu-mi dau libertatea exprimării, ar însemna să-mi dictez şi expresiile, cum fac propagandiştii respectivei, numai ei debitându-se a se libera” (idem). ,,n-am epic nu suspans flori de aşteptare”. (Rechinuri). ,,sfârşitul sau începutul lumi/ nu mai am umilinţa scritorului/rămân la exil unde oi fi scos/din literatură de gardienii globali” (calmatu-m-am New York Ramayana). ,,Sfinţenia şi perfecţiunea literară se întâlnesc la Grigorie de Nazianz, Ioan al Crucii.Religiosul e dedus din literatură. Dante, un păcătos, a ajuns la perfecţiune prin geniul literar. Dumnezeu este un subiect infinit”. (Ibsenieni, 2005). ,,ce se va alege de poezia mea/din Argentina dar din România/din India s-a cam cules”.
Câte-o idee, o tezã sunt de extras din asemenea formulări: dar sunt ele decisive?
(Anul XII, Nr. 11-12 (152-153) . noiembrie-decembrie 2012
LITERE . Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni)
