Cuvânt și iubire

REVANŞA  UNEI  DIARISTE: RODICA ANCA, JURNA LAMAR

                                                                         Mircea  Gheorghe

Citite cu interes pentru calităţile literare şi partea lor instructivă şi documentară ori cu mefienţă pentru subiectivitatea  care  nu  ezită  să distorsioneze realitatea avantajos în favoarea autorului, jurnalele scritorilor sunt texte dependente de personalitatea celor care le semnează. Cu cât autorul este mai important, cu atât interesul public faţă de ceea ce înseamnă sau a însemnat viaţa lui cotidiană  este  mai  viu. Acesta este primul argument al editorilor şi apoi al cititorilor faţă de interesul suscitat de un text diaristic şi evident că este vorba despre un argument de bun simţ inatacabil. Căci trăim dintotdeauna într-o societate în care argumentul de autoritate le precede pe celelalte. Înainte de a analiza conţinutul ce ni se comunică, mintea noastră  analizează  instantaneu îndreptăţirea persoanei de a ne comunica acel conţinut. Problema se naşte atunci când argumentul de autoritate blochează tot procesul reflexiv şi din instanţă preliminară, se transformă în instanţă finală şi supremă care clasează totul fără să examineze.

Ne putem afla în această situaţie atunci  când  un  diarist  lipsit  de  o dimensiune publică marcantă ,,iese în lume” cu un jurnal ce ar trebui să producă o primire generală extrem de pozitivă,  dar  care  trece,  practic, neobservat. Mesagerul nu pare sã aibă autoritatea necesară pentru a tulbura atenţia noastră concentrată doar asupra protagoniştilor zilei.

Cred că acesta este cazul jurnalului semnat de Rodica Anca, Jurna Lamar,  la Editura Bibliotheca din Târgovişte, lansat în 2011 la târgul de carte Gaudeamus.

Rodica  Anca,  de profesie  designer,  face parte, împreunã cu soţul ei, poetul George Anca, din cohorta nu foarte numeroasa a celor care, pe urma lui Mircea Eliade, au intrat într-un  strâns  contact empatic cu cultura Indiei. Contactul acesta este sugerat şi de anagrama transparentă a titlului. Care titlu poate fi însã şi o deghizare pudică a adevăratului  nume  Jurnal  amar, considerat probabil de autoare prea explicit şi întrucâtva descurajant.

Căci jurnalul ei este, în mare parte, într-adevăr trist şi amar. În majoritatea paginilor temele predilecte sunt sărăcia, discontinuitatea relaţilor de comunicare cu cei apropiaţi, complicaţile bătrâneţi care se instalează inexorabil, demagogia şi prostia politicienilor, depresiile, frustrările, absurdul, lipsă de sens a vieţii cotidiene, -abordate pe un ton care trece prin toate registrele: dezabuzare, tandreţe, ironie şi autoironie, revoltă, sarcasm, cinism. Această  variaţie  conferă jurnalului o autenticitate fără nici o notă falsă, fiindcă vocea diaristei, percepţiile şi reflecţiile ei se modulează conform imprevizibilului realităţii. Nu ne întâlnim, ca în cazul altor autori de jurnale cu aceleaşi stări umorale de la prima până la ultima pagină. Nu ne întâlnim, de asemenea, cu aerul de superioritate atât de cunoscut şi de iritant, în fond, faţă de contemporani, judecaţi pentru cultura, limitele şi frustrările lor precare în raport cu ţinuta etică şi intelectuală exemplare ale diaristului. Dimpotrivã, autoarea din Jurna Lamar  îşi  iubeşte  prietenii, familia, vecinii, păstreazã cu sfinţenie amintirile frumoase despre cei cu care i s-a intersectat la un moment dat viaţa este o dona di casa tot timpul atentă la nevoile domestice ale celor din jurul ei. Este copleşită uneori de oboseală, de gânduri triste, de întrebări fundamentale pentru care nu există, fireşte, răspunsuri satisfăcătoare şi când se încumetă să-şi consemneze reflecţiile o face cu sfială şi cu un fel de modestie demnă. Vocea ei,  voit  frustă,  lipsită  de  orice complezenţă faţă de sine, apare de la primele rânduri: ,,16 septembrie, ora 4. Nu se poate dormi pe tristeţea asta! Încă de dimineaţă, ziua de ieri a început prin a fi de rahat. Mă dureau toate cele, eram ameţită şi-mi mai era şi lene! Nu m-aş fi ridicat din pat. Dar voiam să mă duc să-i cumpăr fetii veiozele alea la care mi-era gândul de aproape un an, de când le-am văzut şi n-am avut bani. Dar acum, că se mută la casa ei, trebuia să le cumpăr repede, până nu se terminau banii. Ce dacă plouă! Până văd cele două  reviste  ale  presei,  Cazan  şi Văcaru, până mă dezmeticesc cu trei ceşti de ness şi opt-zece ţigări, până mai dau două telefoane şi stabilesc cu Lenuş ora 10,35 pentru pornire, se opreşte şi ploaia”.

Este intrarea în materia primei zile a jurnalului, care poartă numele –  fiecare zi are un nume – Homo miserabilis.

Urmează  câteva  ore  stresante  de alergătură şi scotocire feminină prin magazine. Scurta listă a cumpărăturilor realizate sau doar dorite este aproape suprarealistă şi anticipează întregul univers al jurnalului: veioze, o perdea de duş cu lebede, carne de viţel sau de porc, pantofi, o faţă de pernă cu cai, o husă de blană pentru scaunul din maşina, o peniþã  kaki.  După  trei  ore  de peregrinare, diarista este epuizată de oboseală, o doare spatele. Pentru ea şi pentru prietena ei, Lenuş, a fost o zi de târguieli fără nimic lejer sau amuzant. Nu o zi de shopping.

Acesta este tonul jurnalului.

Ceva mai departe, cititorul este introdus fără ezitare şi cu naturaleţe în cotidianul diaristei. ,,Toate zilele mele încep la fel: cafeaua rece, făcută de cu seară,  revistele  presei  cu  Cheli  şi Văcărelu, ceva ameţeli şi amorţeli, care trebuie neglijate, planificarea celor ce trebuie făcute în ziua respectivă (a celor care nu pot fi amânate sau ignorate). Apoi începe o lungă perioadă de «încă o ţigarã», «asta-i ultima», «iar mi-a băut G. aproape toată cafeaua, trebuie să-mi mai fac un ibric, că nu mi-am înghiţit gălbenuşu’» «of, vai, au», «ia să mai beau una», «ce viaţă de căcat», «au, mijlocul!», «au, capul!» s.a.m.d. După două ore de lălăială, de olecăială, după ce mai văd o dată revistele presei, încă nu mă simt gata să iau taurul de coarne, aşa că deschid calculatorul şi mă joc nişte joculeţe stupide şi îndobitocitoare, până mi se acreşte. După trei-patru ceşti de ness şi cel puţin zece ţigări, mă simt mai viguroasă şi cu psihicul mai ţanţoş, sun la Popeasca  să  stabilim  traseul  la cumpărături, mă extrag dureros din fotoliu şi mă echipez de piaţă”.

Dar o asemenea zi poate sfârşi frumos. Diarista află că un dicţionar englez-dzongha pe care l-a ilustrat cu mult timp în urmă, când se afla în Bhutan, în ani ‘80, circulă şi este cunoscut printre călugării budişti din Tibet: ,,Gata! Nu mai sunt tristă şi acră pe viaţă! Ce contează nişte treburi minore pe care le avem cu toţii de făcut! Moralul, psihicul, speranţa, au sărit până la cer. Sunt fericită. Ieri a fost o zi de aur”.

Momentele  de  bucurie  care alternează cu cele de amărăciune, fără a prevala asupra acestora, sunt totuşi relativ numeroase. Sunt bucurii mărunte casnice, legate de familie, de prieteni, de un  examen  reuşit  al  fiicei,  de  o aniversare, de o masă festivã de Crăciun, de o revedere a lui G. după o lungă absenţă  şi  altele  de  acelaşi  fel.

 Evenimentele acestea tipice nu s-ar desprinde de pagină dacă n-ar fi spiritul de observaţie mereu ascuţit al diaristei sub lentila căruia totul se măreşte şi devine interesant. O secvenţă memorabilă de umor negru este descrierea unui drum cu peripeţii la Alexandria:

,,Ăstora cu moartea li se stricase maşina. Moarta trebuia dusă la Alexandria, pentru înmormântare. Apelează la Lili să le dea maşina lui Costică. Acesta fiind în delegaţie, cade în sarcina lui Andrei,  fiul  lor,  să  se  ocupe  de împrumutul maşinii. Andrei tocmai se întorsese  de  la  slujbă,  că  lucrase noaptea. Băiatul n-are curaj să dea maşina pe mâna unuia în care nu are încredere: ,,ori te urci tu, mamă, la volan (maică-sa, Lili, nu şofează), ori el, tot aia e!” Aşa că se duce el la Alexandria. După ce mai întâi încarcă oalele cu mâncare şi alte chestii necesare, colivă şi moarta! Care începuse deja să miroasă!  Acesteia  nu  i-au  scos certificatul  de  deces,  poate  din economie, poate pentru a mai scuti din alergatură,  aşa  că  au  proptit-o  pe bancheta  din  spate,  cu  picioarele crăcănate peste oala cu salată orientală, familia s-a înghesuit cumva pe lângă decedată şi au pornit la drum. ,,În viaţa mea nu mai fac salată de-asta, că mi se întoarce stomacul pe dos”, se indignează biata Lili. ,,Cum, au plecat cu coana mare ca şi când ar fi fost vie?” ,,Da, bine că nu i-a oprit poliţia pe drum, poate îl mai şi amenda pe Andrei!” O sunase /pe Lili/ când au ajuns acolo. Unde îi aştepta altă tărăşenie: casa, super-blindată contra hoţilor – care încercaseră mai demult să intre peste babă – cu gratii şi uşă de fier, cu lacăte, yale şi zăvoare. Dar uitaseră să ia cheile!”.

Jurnalul  se  încheie  cu  pagini memorialistice pline de tandreţe despre copilărie asociate cu o revelaţie morală care o conciliază cu toate frustrările sale – cea a iubiri dezinteresate care este în sine o valoare şi o şansă de fericire. ,,Azi am recitit tot ce am scris în ultimii cinci ani. Şi mi-am dat seama unde am greşit. Am iubit oameni dar, din orgoliu, am aşteptat să mă iubească şi ei. Nu aşa trebuie. Trebuie să dai totul fără să aştepţi să te răsplătească iubindu-te, la rândul lor. Trebuie să-ţi dăruieşti inima fără niciun fel de condiţii, fără niciun fel de aşteptări, fără nicio rezervă. Să iubeşti pe fiecare aşa cum este, cu bune şi cu rele, să-l sprijini când are nevoie, să simtă că are în tine un prieten. Din orgoliu, am aşteptat ca relaţia să fie reciprocă şi d-aia m-am simţit neajutorată când m-au dezamăgit, când m-au rănit, când m-au părăsit. Acuma ştiu. Bine, descoperirea nu am făcut-o eu prima. Cred că vine din Biblie, de la Domnul Iisus, de la Sfinţi, de la filosofi, de la mari învăţaţi /../ Mă culcasem, aproape că adormisem şi mi-am adus aminte că la ora unu, dl. Marcel Petrişor avea un interviu pe TVR. Mi-a fugit somnul şi m-am aşezat la tv. Îl ştiam din povestirile lui G., nu l-am întâlnit vreodată. La sfârşit, după ce a povestit multe amintiri triste din anii de închisoare (cu amărăciune, cu ruşine şi un soi de vină mi-am reamintit că deşi eram adolescentă prin l951-1956, habar n-aveam despre ce suferinţe şi nelegiuiri se petreceau cu oamenii, de parcă am fi trait în universuri paralele), la sfârşitul emisiuni deci, spune exact acest principiu: să iubeşti oamenii fără să pretinzi să te iubească şi ei la rândul lor”.

S-ar zice un fel de  happy-end  la sfârşitul unui lung şi chinuitor examen interior datorat îndoielilor de sine şi de ceilalţi. Sau o revanşă asupra acestor îndoieli, întărită de o nouă certitudine: scriind cu dragoste despre alţii, despre oamenii care i-au luminat copilăria, diarista s-a transformat în memorialistă şi a descoperit un sens care-i ordonează viaţa către un rost ce trece dincolo de pragul cotidianului: ,,Am întâlnit de-a lungul vieţii mele, câteva femei pe care le păstrez în suflet ca pe nişte icoane sfinte. Nu peste mulţi ani nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de ele. Şi-atunci vor muri pentru a doua oară şi pentru totdeauna. Dacă vor avea un dram de noroc, vor mai trăi un timp prin cartea asta, pe care le-o dedic cu iubire şi respect./../ Şi-apoi, dacă eu nu scriu despre acele locuri, timpuri, oameni, cine să-şi mai amintească despre tot peste zece ani? E ca o datorie faţă de mamă, de Rina, faţă de toţi acei minunaţi ţărani”.

 ____

1.Să ne reamintim că într-unul dintre dialogurile sale din tinereţe , Ion, Platon, îi contesta lui Homer exact această îndreptăţire, autoritatea sa ca sursă de adevăr în raport cu anumite subiecte. Când vorbeşte de cursele de cai, despre pescuit, despre război, despre ceea ce stimulează setea etc. nu Homer, observa Platon, este deţinătorul adevărului, ci cei care prin natura profesiei lor au o legătură directă cu asemenea situaţii: conducătorul de cai, pesacrul, generalul, medical. Discursul poetic despăre aceste subiecte este datorat unei inspiraţii divine, un dar al zeilor, nu semnul unor competenţe specifice, iar valoarea lui nu este adevărul, ci frumuseţea.

(Anul XII, Nr. 11-12 (152-153) noiembrie-decembrie 2012

LITERE . Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni)