Cuvânt și iubire

Ajutor dezinteresat

 
Intr-o seara, un tanar se intorcea acasa. Dar, din cauza intunericului ce se lasase, s-a impiedicat de un bolovan si, cazand, s-a lovit destul de tare. Suparat foc, a plecat mai departe, dar un gand nu-i dadea pace. Ce cauta ditamai bolovanul in mijlocul drumului si cum de nu l-a vazut la timp ? Aoleu, dar daca mai trec si alti oameni si patesc la fel ca el ? Chiar in acea clipa, tanarul s-a oprit si, cu toate ca se lovise destul de tare si se grabea sa ajunga acasa, a facut cale intoarsa pana la bolovanul cu pricina pe care l-a impins la marginea drumului. Acolo putea sa stea oricat, ca nimeni nu s-ar mai fi impiedicat de el. De-abia acum, tanarul nostru a plecat linistit si multumit spre casa. Rana pe care i-o pricinuise cazatura il durea parca mai putin acum, cand stia ca i-a scapat, poate, si pe altii de la o suferinta ca a lui.

Sa stii sa te gandesti si la ceilalti, inseamna sa stii sa traiesti. Bucuriile celor de langa noi trebuie sa fie si bucuriile noastre, iar durerile si necazurile lor, trebuie sa ne doara si pe noi. Decat sa ne purtam fiecare de grija, mult mai bine ar fi daca fiecare ar avea grija de ceilalti.

Te-ai intrebat vreodata daca n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe care tanarul a dat la o parte bolovanul ? Fara sa il cunosti, fara sa te cunoasca, fara sa astepte vreo multumire, omul acela ti-a facut un bine.

“Dragostea – radacina si izvorul binelui.”

A doua sansa

Dupa ce a trait o viata plina de egoism, in care nu s-a gandit decat la el, nepasandu-i de cei din jur, un om a ajuns in iad. Cat de mult s-a cait atunci pentru tot ce facuse! Dar era prea tarziu. Chinuindu-se zi si noapte in flacarile iadului, se ruga incontinuu:

– Iarta-ma Doamne, am gresit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajuta-ma Doamne ca m-am schimbat si nu mai am pic de rautate in mine!

In timp ce se ruga el, a aparut deodata un inger, care i-a spus:

– Bucura-te omule! Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea si vrea sa-ti dea o sansa sa vii in rai, dar oare te-ai schimbat cu adevarat ?

– Sigur ca da – zise omul cu nerabdare – sigur ca m-am schimbat!

– Bine! – a mai spus ingerul. Vez firul care coboara acum spre tine ? Daca te vei urca pe el, vei ajunge in rai si vei scapa de chinurile de aici.

Nespus de bucuros, omul a inceput sa se catare pe firul ce atarna deasupra iadului, numai ca, pe masura ce se urca, a bagat de seama ca firul se subtia din ce in ce mai tare. Cand s-a uitat dedesubt, sa nu-si creada ochilor! Multi pacatosi se atarnasera de firul sau, incercand cu disperare sa scape din flacarile iadului.

– Ce faceti ?! – striga omul speriat. Dati-va imediat jos, o sa se rupa firul si o sa cad iarasi. Dati-va jos, n-auziti?! – tipa omul cu disperare si incepu sa-i loveasca cu picioarele . In clipa aceea, firul s-a rupt si au cazut cu totii.

– Of, ingerule, uite ce mi-au facut ceilalti! Spune-i lui Dumnezeu sa-mi trimita alt fir, ca sa scap odata de aici!

– Nu se poate! – i-a raspuns ingerul.

– Cum asa ? Doar n-am nici o vina, firul s-a rupt din cauza lor!
– Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta si a invidiei tale. Firul acela era firul credintei si ar fi putut tine si tot iadul daca ai fi avut incredere in cuvantul lui Dumnezeu si daca nu te-ai fi gandit doar la tine. Ai spus ca te-ai lecuit de egoism si ca acum iti pasa de aproapele tau, dar nu este adevarat. Fiind la fel de pacatos si rau, firul nu te-a tinut; de aceea s-a rupt.

In viata nu va reusi cel rau, cel zgarcit si interesat doar de propria persoana. Poate ca va strange averi, dar in sufletul sau cu ce se va alege ?

Dar cel ce ii ajuta mereu si cu dragoste pe ceilalti, acela strange in inima comori ceresti, devenind om cu adevarat, caci om este doar cel ce traieste pentru oameni.

“Nu fi iubitor de sine si vei fi iubitor de Dumnezeu!

Nu cauta placerea in tine si o vei gasi in ceilalti!””

Cele doua graunte

 

Intr-o zi, un taran iesi pe ogor, la semanat. Un graunte, ramas pe varful unui bulgare de pamant, a inceput sa se laude catre altul, aflat adanc sub brazda:

– Vezi tu, frate, zaci acolo luptandu-te cu frigul pamantului si cu bezna, tanjind dupa o raza de soare, dupa lumina si caldura. Eu, fratioare, o duc mult mai bine, in timp ce tu te chinui.

Dar, in clipa aceea, o cioara a coborat pe neasteptate din vazduh si a inghitit grauntele ramas la vedere. In schimb, fratele sau de sub brazda incolti peste putin timp si, din micul graunte, iesi din pamant un spic frumos si trainic. De-abia acum, lumina si caldura soarelui ii faceau cu adevarat bine. Cu vremea, spicul deveni copt si roada lui multa.

Astfel, speranta si smerenia celui de-al doilea i-au adus adevarata viata, in timp ce mandria l-a costat scump pe primul. Greutatile vietii nu trebuie sa ne sperie si sa ne descurajeze, caci Dumnezeu vede suferinta si credinta noastra si ne va rasplati negresit. Cu speranta si rugaciune, putem trece peste orice obstacol al vietii. Insa cei a caror inima este plina de ei insisi, in care nu mai este loc si pentru Dumnezeu, adica pentru iubire, pentru speranta si incredere, aceia sfarsesc, asemenea primului graunte, in ghearele pasarii negre – diavolul.

“Dumnezeu sta impotriva celor mandri, iar celor smeriti le da har.”

 

Cei doi vecini

Un taran cam rau la suflet a gasit intr-o zi pe pasunea sa vaca vecinului. Manios, omul a luat animalul la bataie, dupa care l-a legat si l-a dus inapoi, spunandu-i vecinului sau:

– Daca mai gasesc o singura data vaca ta la mine-n gradina, sa stii ca o bat si mai rau, ai auzit ?

A doua zi, insa, vecinul cel dintai gasi si el, in batatura sa, doua oi ale celuilalt, ce se strecurasera printr-o spartura a gardului. S-a apucat omul si a reparat gardul, dupa care a luat frumos oile si le-a dus stapanului lor, celui crud, spunandu-i:

– Am gasit la mine-n curte doua dintre oile dumitale. Le-am adapat si ti le-am adus acasa. Daca am sa le mai gasesc si alta data in curtea mea, sa stii ca am sa fac la fel: am sa le port de grija si am sa ti le aduc nevatamate.

– Iti multumesc – i-a raspuns taranul – puteai sa faci la fel ca mine, dar acum imi dau seama ca eu am gresit. Vei vedea ca a doua oara nu se va mai intampla!

Si, intr-adevar, taranul s-a tinut de cuvant.

Cand vrei sa-i arati cuiva ca a gresit, nu trebuie sa o faci cu rautate, ci cu blandete si rabdare si, atunci, cu siguranta, vei reusi.

“Invatatura din constrangere nu e facuta sa ramana, dar cea care patrunde in suflet prin dragoste si bunavointa, aceea ramane acolo pentru totdeauna.”

Cel ce insala

Cu mult timp in urma, a trait un boier tare bun. Intr-o zi, l-a chemat la el pe un taran si i-a spus:

– Uite, omule, fiindca stiu ca familia ta o duce destul de greu, vreau sa te ajut. Iti dau de munca si te platesc foarte bine. Vrei sa lucrezi pentru mine?

– Sigur, boierule – a raspuns omul bucuros – ce trebuie sa fac ?

– Sa-mi construiesti o casa, la marginea padurii.

Taranul a plecat bucuros si, chiar din acea zi, s-a apucat de treaba. Boierul ii dadea bani pentru tot ce trebuia sa cumpere. Insa omul ce si-a spus ? “E, si asa nu ma vede, ce-ar fi sa-l insel ?!”

Si, in loc sa faca totul asa cum ar fi trebuit, a inceput sa cumpere lucruri ieftine si proaste si sa cheltuiasca banii ce ii ramaneau. Cand a terminat, casa arata tare frumos pe dinafara, dar taranul stia ca n-o facuse bine si ca, destul de repede, ea se va strica.

Cand i-a aratat casa boierului, acesta i-a spus:

– Fiindca stiu ca tu si familia ta locuiti intr-o cocioaba mica, iti fac cadou aceasta casa. De-aia te-am lasat pe tine sa o construiesti si ti-am spus acum, la sfarsit, tocmai pentru ca bucuria voastra sa fie mai mare.

Acum si-a dat seama omul de greseala sa. A vrut sa-l insele pe altul si, de fapt, singur s-a inselat. Daca ar fi fost cinstit si si-ar fi vazut de treaba, si-ar fi facut un bine lui si familiei sale. Acum, insa, parerile de rau nu mai puteau indrepta nimic.

In sinea lui, omul s-a jurat sa nu mai insele niciodata pe nimeni.

“Dupa cum ne purtam noi cu aproapele, asa se va purta Dumnezeu cu noi.”

Rasplata

Intr-un sat de munte, era un om vestit pentru harnicia sa. Dar, pe cat de muncitor era omul, pe atat de lenes era fiul sau. Toata ziua ar fi stat degeaba si tot nu s-ar fi plictisit. Numai ca, intr-o dupa-amiaza, se duse la tatal sau si ii spuse:

– Tata, am vazut pe ulita niste baieti incaltati cu ghete noi, foarte frumoase. As vrea si eu asa ghete.

– Mai baiete, i-a raspuns omul, daca ai munci si tu cat de putin, ti-as da banii, dar asa, pe degeaba, zi si tu, e drept ?

N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat suparat. Tare si-ar fi dorit asemenea ghete, asa ca, a doua zi, iar s-a dus sa-i ceara bani tatalui sau. Dar si de data aceasta parintele l-a refuzat.

Cand a venit si a treia zi sa-i ceara bani, taranul i-a spus:

– Uite, mai baiete -vad ca nu mai scap de tine! Eu am treaba aici, in gradina. Dar, in pod, e o gramada de grau ce trebuie vanturat, ca altfel se umezeste si se strica. Pune mana pe lopata, vantura tu graul si pe urma vino aici si-ti dau bani sa-ti cumperi ghetele.

N-a mai putut baiatul de bucurie. S-a urcat repede in podul casei, dar nu prea il tragea inima la munca. Asa ca s-a culcat pe un brat de fan, a tras un pui de somn, dupa care a alergat in curte, strigand:

– Gata tatuca, am vanturat tot graul. Acum imi dai banii ?

– Nu! – a raspuns omul categoric. Ti-am spus sa vanturi graul, nu sa pierzi vremea. Treci in pod si fa ce ti-am spus!

A plecat iar baiatul, dar nu putea intelege de unde stia tata ca el nu vanturase graul. Probabil ca l-a surprins dormind si nu l-a trezit, ca altfel nu se poate … Asa ca, dupa ce s-a urcat iarasi in podul casei, s-a pus la panda in loc sa aiba grija de grau. A stat el pret de jumatate de ceas, cu ochii atintiti spre tatal sau, care muncea de zor in curte, si, socotind el ca-i de ajuns, se duse iarasi in gradina.

– Tata, am terminat toata treaba, n-a ramas bob de grau neintors. Acum imi dai banii ?

– Mai baiete, dupa ce ca esti lenes, mai esti si un mare mincinos. Nu ti-e rusine ? Sa stii ca, daca nici de data asta nu te duci in pod si nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o gheata. Ai inteles ?

Cand a vazut baiatul ca altfel nu se mai poate, s-a urcat in pod, a pus mana pe lopata si a inceput sa vanture graul. Dar, cum a bagat lopata in gramada, a gasit ascunsa in grau o pereche de ghete noi noute, exact asa cum isi dorea el.

De bucurat, s-a bucurat, cum era si de asteptat, dar, in acelasi timp, ii crapa obrazul de rusine pentru minciunile sale de mai’nainte. Fara sa-l mai puna nimeni, a vanturat tot graul, dupa care s-a dus si in gradina sa isi ajute tatal. Acum simtea, intr-adevar, ca merita ghetele, dar, mai mult decat atat, simtea cat de bine este sa fii alaturi de parinti si sa ii ajuti.

“Cresteti-va copiii in invatatura si intelepciunea Domnului!”

 

Copilul si preotul

Mergand prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urat cu prietenii sai de joaca si injurand. Oprindu-se, l-a intrebat:

– Daca cineva ar vorbi in limba engleza, ce ai crede despre el ?

– Ca este un englez, a raspuns baietelul.

– Dar daca cineva ar vorbi in limba spaniola ?

– Ar fi un spaniol, desigur.

– Nu crezi ca este la fel si cu cel care vorbeste “limba” lui Dumnezeu ? Un crestin spune doar lucruri frumoase si folositoare. De la omul rau, dimpotriva, nu auzi decat vorbe urate, injuraturi si minciuni. Cum este sufletul omului, asa sunt si vorbele sale.

Fii atent ce spui, fiindca, mai devreme sau mai tarziu, vei ajunge intre cei a caror limba o vorbesti! Poti ajunge intre pacatosi si diavoli sau intre ingeri si sfinti.

“Omul este o corabie mica, in care se afla lei si balauri, otrava si rautate, carari bolnave si prapastii fara sfarsit.

Dar, tot acolo este si Dumnezeu, sunt si ingerii, viata si Imparatia Domnului, lumina si Apostolii, cetatile ceresti si comorile de har: acolo, in sufletul omului, sunt toate.”

Pacatul indiferentei

S-au intalnit intr-o dupa-amiaza, pe ulita unui sat, preotul din partea locului si un taran din parohia sa. Cum l-a vazut, parintele l-a intrebat:

– Ieri dimineata am intalnit doi sateni ce se certau dintr-o pricina oarecare si am reusit in cele din urma sa ii impac. Am vazut ca tu ai trecut pe langa ei fara sa-ti pese si ti-ai continuat linistit drumul. Cum este posibil asa ceva ? Crezi ca ai facut bine ?

– Parinte, i-a raspuns omul, eu nu prea cred ca este important ceea ce fac. Dumnezeu este puternic si daca vrea sa ma mantuiasca ma va mantui, iar daca nu vrea sa ma mantuiasca, atunci asa va fi, indiferent de ce-as face eu.

– Vai, fiule, cum poti sa vorbesti asa ?! – i-a raspuns cu blandete preotul. Ia spune-mi, de unde vii tu acuma cu sapa in spinare ?

– Pai, cum de unde, parinte ? De la camp. Muncesc acolo de azi de dimineata. La cat m-am straduit, sper din tot sufletul ca Dumnezeu sa-mi dea o recolta buna.

– Nu crezi ca este la fel, fiule, si cu viata si cu pacatele tale ? De ce te duci sa muncesti la camp ? Daca Dumnezeu vrea sa ai o recolta buna, o sa le gasesti de-a gata pe toate, daca nu vrea, de ce te mai ostenesti ? Ti se pare firesc ?

– Nu, parinte! Daca nu muncesc, cum as putea sa am de-ale gurii ?

– Asa este, fiule, daca muncesti cu drag, Dumnezeu iti ajuta si obtii o recolta buna. E, tot asa, daca traiesti fara pacat, purtandu-ti si tie de grija, dar si celor din jurul tau, atunci Dumnezeu se indura si, chiar daca ai mai gresit in viata, iti iarta pacatul, iar la Judecata vei fi mantuit.

Asa cum buruienile napadesc o gradina neingrijita, tot astfel pacatele pun stapanire pe sufletul omului rau. Dupa cum vei cauta tu ca aceia din jurul tau sa aiba liniste si bucurie, sa aiba credinta si speranta in mantuire, tot astfel va cauta si Dumnezeu ca si tu sa ai parte de toate acestea.

Sa nu mai faci niciodata ca ieri! Daca poti sa ajuti pe cineva, chiar si cu un sfat sau cu o vorba buna, fa-o numaidecat, fiindca trebuie sa fim atenti la tot ce intalnim in viata, caci lumea toata este gradina de care noi toti trebuie sa avem grija.

“Numai cine isi iubeste aproapele, Il iubeste pe Dumnezeu.”

Omul milostiv

 

Intr-o scoala de la tara, la ora de religie, un copil l-a intrebat pe preot, care le vorbea despre mila, ca despre prima virtute pe care trebuie sa o avem neaparat ca sa ne mantuim:

– Parinte, dar eu, care sunt sarac si nu am ce darui, cum sa fac eu milostenie ? Daca as avea si eu mai multi bani, as da cu draga inima, dar asa …

– Fiule, nu asta inseamna mila. Uite, de exemplu, ieri dimineata, plecand cu treburi, am vazut-o peste drum pe mama ta, iesind din curte si ajutand pana acasa o batrana, ce se ostenea cu o legatura de lemne. Mai tarziu, am zarit-o iarasi indrumand un calator ce se ratacise si, chiar daca nu l-a putut ospata, un sfat bun si o cana cu apa rece s-au gasit si pentru el. Cand vecina de alaturi a plecat in targ cu treburi, i-a lasat in grija copilul cel mic. Spre seara, cand doi sateni se certau in drum, a iesit si, cu vorbe frumoase, i-a impacat. Vezi tu, acum, ce este mila ? Chiar daca nu ai bani sa dai si celorlalti, nimic nu te impiedica sa-i ajuti cu atat cat poti. Nu trebuie sa dai din buzunar, ci din suflet.

“Cu un banut daruit, poti cumpara cerul. Nu fiindca cerul ar fi atat de ieftin, ci fiindca Dumnezeu este atat de plin de iubire. Daca n-ai nici macar acel banut, atunci da un pahar cu apa rece!”

 

Viata

Demult, a venit la un calugar, un om tare necajit si l-a intrebat:

– Ce este rau cu mine ? De ce nu imi gasesc linistea ? De ce nu sunt multumit de viata mea ?

Batranul calugar a luat, atunci, o sticla si, dupa ce a umplut-o pe jumatate cu apa, a pus-o in fata omului si l-a intrebat:

– Cum e aceasta sticla ?

– Este pe jumatate goala!

– Vezi, i-a mai spus calugarul – eu o vad pe jumatate plina.

In viata, trebuie sa vezi partea frumoasa a lucrurilor. Nu este greu, mai ales ca in toate exista ceva frumos. Daca vom sti sa privim natura, vom vedea frumusete si bogatie. Daca vom sti sa-l privim pe om, in adancul lui, vom vedea bunatate si dragoste.

Privind astfel viata si oamenii, devenim noi insine mai frumosi, mai bogati si mai buni.

“Fii totdeauna cu Dumnezeu, daca vrei ca Dumnezeu sa fie totdeauna cu tine!”

Facerea lumii

Pe un drum de munte, s-au intalnit doi tarani. Unul dintre ei, mai rautacios, l-a intrebat pe celalalt:

– Am auzit ca mergi des la Biserica si ca te rogi mult. Dar de unde stii tu ca exista Dumnezeu ?

Ca si cand nu l-ar fi auzit, celalalt taran l-a intrebat la randul sau:

– Spune-mi, crezi ca vitele noastre au fost astazi la pasune ?

– Da, cu siguranta, priveste pamantul moale, este plin de urmele lor!

– E, acum priveste si tu soarele ce tocmai a rasarit peste dealuri, priveste padurea inverzita din fata noastra, priveste-te pe tine si pe oamenii din jurul tau! Toate acestea sunt urmele mainilor lui Dumnezeu Atotputernicul si Atotstiitorul. Cum sa fi fost facute toate acestea, daca nu din iubirea lui Dumnezeu, si pentru ce sa le fi facut El asa cum sunt daca nu tot pentru iubire ? Mai incape indoiala ?

“Unicul adevar este iubirea.

Iubirea este aceea care da viata si caldura, care inspira si calauzeste.

Iubirea este sigiliul pus creatiei, semnatura Creatorului.

Iubirea explica lucrul mainilor Sale.”

Sabia si coroana

Demult, un mare imparat a vrut sa incerce intelepciunea copilului sau, mostenitorul tronului, si a asezat pe o masa coroana si sabia lui. Chemandu-si fiul, i-a cerut sa se gandeasca bine si sa aleaga ce ii este mai de folos in viata. Baiatul a ales sabia.

– De ce tocmai sabia, l-a intrebat regele ?

– Pentru ca prin sabie, pot castiga si pastra coroana.

– Asa este, fiul meu, ai facut o alegere buna. Insa, tine minte: la fel este si calea pe care trebuie sa o urmeze fiecare om, fie el rege sau taran de rand: Calea Crucii, a jertfei, a daruirii de sine. Crucea este singura arma pe care o poti folosi in viata, in razboiul de toata vremea, razboiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputinta si cu tine insuti. Credinta inseamna lupta. Tu ai sabia prin care poti cuceri si pastra coroana, insa Crucea o avem cu totii si numai prin ea putem primi si pastra Cerul in sufletele noastre. Sa nu uiti asta, fiul meu!

“Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi.

Nimeni nu s-a urcat vreodata la cer prin comoditate.”

Cei patru ucenici

 

Odata, patru ucenici au vrut sa se intreaca. Zis si facut. S-au asezat toti intr-o incapere si au decis ca, timp de trei zile, nici unul sa nu spuna o vorba, ca astfel sa-si incerce rabdarea si puterea de concentrare. Dar, spre seara, cand a inceput sa se intunece, unul nu s-a mai putut abtine si a zis:

– Sa aprinda cineva lumina!

– Ce faci, nu trebuia sa tacem ? – l-a intrebat nedumerit al doilea.

– Prostilor, de ce ati vorbit ? – se repezi al treilea sa-i dojeneasca.

– Ehe, doar eu am tacut! – se lauda cu ingamfare cel de-al patrulea.
Fiecare ucenic a cazut prada cate unei ispite: graba, neincrederea, mania si mandria – cele patru ispite care incearca pe oameni in tot ceasul. De aceea, rabdarea este cel mai bun tovaras de drum in viata, fie ca muncesti, ca inveti sau ca te rogi.

“Unde nu este rabdare, nu este nici iubire.”

Incredere

 

Un om calatorea pe un drum de tara, impreuna cu sotia sa. Obositi de atata mers si vazand ca ii prinde noaptea pe drum, cei doi calatori au vrut sa traga la un han. Dar hangiul, om rau, a refuzat sa-i primeasca, spunandu-le ca nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a aratat nemultumita.

– Ei, lasa, femeie – a incercat sa o linisteasca omul – lasa, ca stie Dumnezeu ce e mai bine!

– Mai, omule – zise atunci femeia sa – da’ ce poate fi bine cand – uite! – nu avem unde sta peste noapte ?!

In sfarsit, au plecat mai departe si, spre bucuria lor, au intalnit un taran, om sarac, dar bun la suflet. Vazand ca i-a prins noaptea pe drum, taranul i-a primit cu drag in casuta lui.

Dar a doua zi dimineata, cand au vrut sa plece mai departe, taranul le-a dat o veste uluitoare celor doi calatori: peste noapte, hanul fusese atacat de hoti, care ii jefuisera pe toti calatorii.

– Vezi, i-a mai spus omul femeii – trebuie sa avem incredere in felul in care Dumnezeu le randuieste pe toate. Tii minte ce ti-am spus aseara ? “Lasa, stie Dumnezeu ce e mai bine.”

“Fara nici o indoiala ca Dumnezeu randuieste faptele noastre mai bine decat am putea-o face noi insine.”

Harnicul si lenesul

 

Intr-o dimineata, un baiat s-a dus la bunicul sau si l-a intrebat:

– Bunicule, mereu spui ca trebuie sa fugim de pacate, dar cum sa ma feresc eu de ispite ?

– E, nepoate, ia spune-mi tu mie, daca un om ar vrea sa vaneze o pasare si ar vedea chiar deasupra sa una zburand, iar ceva mai incolo, o alta stand pe creanga unui pom, in care din ele crezi ca ar trage cu pusca ?

– Bineinteles, bunicule ca vanatorul si-ar indrepta arma spre pasarea ce sta pe creanga. Sunt mai multe sanse sa o nimereasca pe cea care sta, decat pe cea care trece ca sageata prin aer.

– Pai, vezi, baiatul meu …! Tot asa sunt si oamenii, asemenea pasarilor. Cand esti muncitor si harnic, cand esti mereu preocupat sa faci cat mai mult si mai bine, atunci diavolul nu poate sa te atinga cu ispitele sale. Dar pe omul lenes si delasator, diavolul cu usurinta il ispiteste, iar el cade imediat in pacat.

Omul nu a fost facut de Dumnezeu ca sa stea si sa piarda timpul, la voia intamplarii, ci sa caute mereu sa munceasca cu spor si cu tragere de inima, fiindca doar asa va afla liniste si bucurie in viata.

“Mainile la munca, mintea si inima la Dumnezeu!”

Darul lacrimilor

Un frate l-a intrebat pe un batran oarecare, zicand: Spune-mi mie, parinte, ce voi face, ca doreste sufletul meu lacrimi si nu am, ca-mi este inima foarte impietrita pentru umilinta, macar ca citesc vietile Sfintilor Parinti sau le aud; si nicidecum nu-mi pot umili inima, si foarte scarbit e sufletul meu de aceasta. Batranul i-a raspuns: Fiii lui Israil dupa 40 de ani au intrat in Pamantul Fagaduintei, in care, daca au intrat, nu s-au mai temut de razboaie. Asa si noua ne-a poruncit Dumnezeu, sa ne mahnim si sa ne scarbim pentru mantuirea noastra. Caci scris este : cu multe scarbe ni se cade sa intram intru Imparatia Cerului, iar fara de scarbe, nu vom putea intra in Pamantul Fagaduintei.

Asculta, fiule, sa-ti spun o istorie a unui tanar. Era un tanar care, dorind viata calugareasca, a mers la Muntele Nitriei si acolo s-a facut calugar. Si era chilia lui aproape de chilia unui frate, pe care il auzea in toate zilele plangandu-si cu mare tanguire si lacrimi pacatele sale, iar inima lui era impietrita si nu-i venea umilinta, nici lacrimi ca sa poata plange. Deci se intristra pe sine, zicand: Nu vrei, ticaloase, sa plangi si sa versi lacrimi pentru pacatele tale acum, pana ai vreme, si esti fara de simtire si nebagator de seama ! Sa stii ca daca nu vrei sa plangi, eu te voi face si te voi invata sa plangi!

Si avea el o funie tare, impletita; si luand acea funie, se dezbraca de haine si se batea cu funia peste spatele gol, pana cand i se ranea foarte trupul lui si nu mai putea suferi, si atunci incepea sa planga. Iar acel frate, care era aproape de dansul cu chilia, luand seama ce face si vazandu-l de multe ori facand asa, batandu-se si insusi muncindu-se, se minuna foarte. Si a inceput a se ruga lui Dumnezeu ca sa-i arate daca este placut lui Dumnezeu lucrul acelui frate, care se bate el insusi si se munceste asa. Si i-a aratat lui Dumnezeu. Intr-o noapte, in vis, l-a vazut fiind in ceata mucenicilor, purtand cununa muceniceasca pe cap si il arata lui cineva cu degetul, zicand: Vezi, iata mucenicul cel bun, care rabda pentru Hristos! Acesta, impreuna cu mucenicii fiind primit, s-a incununat.

Asa si tu, fiule, sileste-te pentru Hristos sa patimesti si sa rabzi toate scarbele ce ti se vor intampla, si asa nu numai umilinta si lacrimile pe care le doresti ti le va da Dumnezeu, ci si cu cununa muceniceasca te va incununa.

                                                              (Prelucrare dupa Patericul egiptean)

O mana de ajutor

In timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei cai ferate distruse de bombardament. Cativa soldati, desi se straduiau, nu puteau clinti un stalp greu, cazut peste sine. Alaturi, caporalul striga la ei, ocarandu-i pentru neputinta lor. Trecand pe acolo, un om l-a intrebat:

– De ce nu-i ajuti si dumneata ?

– Eu sunt caporal, eu supraveghez si comand. Ei trebuie sa munceasca!

Strainul nu a mai spus nimic, dar si-a scos haina si a inceput sa traga si el cot la cot cu soldatii de un capat al stalpului. Dupa scurt timp, au reusit sa elibereze sinele. Incantati de reusita, soldatii i-au multumit strainului care, luandu-si haina sa plece, i-a mai spus caporalului:

– Daca va mai fi nevoie, sa ma chemati si altadata!

– Da ?! – zise in batjocura caporalul. Dar cine esti dumneata ?

– Sunt generalul acestei divizii …

“Nu trebuie sa ne ingrijim de ale noastre, ci de ale altora.”

Ecoul vietii

Aflandu-se in excursie pe munte, o tanara familie a poposit intr-o cabana de la marginea unei vai. Baiatul cel mic, suparat pe fratele sau, s-a dus in spatele cabanei si a strigat de ciuda: “Te urasc!” Dar, imediat, un glas puternic i-a raspuns: “Te urasc, te urasc …!”.

Speriat, copilul a alergat in casa si i-a povestit tatalui toata patania, spunandu-i ca, afara, cineva striga la el ca-l uraste. Au mers impreuna la locul cu pricina, unde tatal i-a spus fiului sau:

– Aici erai cand ai auzit ca cineva te uraste ?

– Da!

– Ia spune-i ca-l iubesti!

– Te iubesc! – a strigat copilul si, de indata, vaile i-au raspuns: “Te iubesc, te iubesc! …”

– Tine minte, i-a mai zis tatal, asa este si in viata: daca esti om rau, numai rautate vei intalni, dar daca esti om bun si te porti frumos cu ceilalti, atunci doar dragoste vei gasi, la tot pasul. Si, chiar daca nu vei fi iubit totdeauna de catre oameni, in schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Sa nu uiti asta!

“Cand un strain bate, caritatea ii deschide usa ospitalitatii; odata intrat, il intampina bucuria;

odata primit, il gazduieste omenia. Pe cel flamand, il hraneste bunatatea; pe cel deznadajduit, il calauzeste credinta, iar pe cel tulburat, dragostea.”

Dragostea calugarului

Pe un drum, un caine a sarit la un om si a inceput sa-l latre. Omul, insa, a pus imediat mana pe o piatra si a aruncat dupa animal. Cainele s-a ferit si, ce sa vezi ?!, a sarit mai tare la om, gata-gata sa-l muste. Speriat rau, omul a mai apucat doar sa intre intr-o curte si sa tranteasca poarta. Acum statea acolo, in timp ce cainele urla de mama focului dincolo de gard.

Chiar in acel timp, a trecut pe strada si un calugar. Vazandu-l, cainele a sarit la parinte, latrand si aratandu-si coltii. Linistit, calugarul a scos o bucata de paine din traista si i-a intins-o catelului. Imediat, acesta a incetat sa latre, s-a apropiat usor-usor si, dandu-si seama de bunatatea omului, a luat bucatica de paine chiar din mana acestuia si a inceput sa o manance de zor. Apoi s-a asezat langa calugar, dand din coada.

– Vezi, omule – i-a spus parintele celui din spatele gardului – bunatatea naste totdeauna bunatate. Daca tu ai fost rau cu cainele, cum ai fi vrut sa fie el cu tine. Hai, vino si mangaie-l!

Sa nu mai faci niciodata un rau, acolo unde poti face bine. Si crede-ma, oriunde si oricand poti face numai bine. De tine depinde!

“Dragostea este bucuria de a face altora bucurii.”

 

Timpul schimbarii

La un batran calugar, a venit intr-o zi un tanar pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorba in vorba, tanarul ii spuse:

– Parinte, sunt destul de rau. As vrea sa ma schimb, dar nu pot. Imi pierd usor rabdarea. Atunci cand ma enervez, vorbesc urat si multe altele. Am incercat sa ma schimb, dar nu am putut. Totusi, eu sper ca dupa ce voi mai creste, voi putea sa ma schimb, nu-i asa ?

– Nu – i-a raspuns batranul. Vino cu mine!

L-a dus pe tanar in spatele chiliei, unde incepea padurea, si i-a spus:

– Vezi acest vlastar, stii ce este ?

– Da, parinte, un puiet de brad.

– Smulge-l!

Tanarul a scos bradutul imediat. Mergand mai departe, calugarul s-a oprit langa un bradut ceva mai inalt, aproape cat un om.

– Acum, scoate-l pe acesta.

S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pana la urma sa-l scoata. Aratandu-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a mai spus:

– Smulge-l acum pe acela.

– Dar e destul de mare, nu pot singur.

– Du-te si mai cheama pe cineva.

Intorcandu-se tanarul cu inca doi flacai, au tras ce-au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, in sfarsit, sa-l scoata.

– Acum scoateti bradul falnic de acolo.

– Parinte, dar acela este un copac mare si batran. Nu am putea niciodata sa-l smulgem din radacini, chiar de-am fi si o suta de oameni.

– Acum vezi, fiule ? Ai inteles ca si relele apucaturi din suflet sunt la fel ? Orice viciu sau orice neputinta pare, la inceput, inofensiva si fara mare importanta, dar , cu timpul, ea prinde radacini, creste si pune stapanire din ce in ce mai mult pe sufletul tau. Cat este inca mica, o poti scoate si singur. Mai tarziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adanc in suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata. Nu amana niciodata sa-ti faci curatenie in suflet si in viata, caci mai tarziu, va fi cu mult mai greu.

 

“Degeaba taiem crengile pacatului in afara noastra, daca in noi raman radacinile care vor creste din nou.”

Pacatul cel mai mare

Odata, un calugar a fost intrebat:

– Parinte, care este cel mai mare pacat ?

– Sinuciderea este, fara indoiala, cel mai groaznic pacat. Nimeni nu are dreptul sa isi ia viata pe care Dumnezeu, din bunatate, i-a dat-o. Chiar daca, in viata, ne incearca mari greutati sau deznadejdi, Dumnezeu ne-a dat si puterea de a trece peste ele, iar prin rugaciune si cainta, toate vor parea mai usoare.

Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus si de invatatura Sa. Treptat, inima lui s-a indepartat de Dumnezeu si locul dragostei si al vointei a fost luat de nechibzuinta. Increderea data de credinta a disparut. Mai intai, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a tradat, pentru ca, in final, sa isi ia viata, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorat din deznadejde, ci din ura. Si, de aceea, sinuciderea este cel mai mare pacat.

Inima ta trebuie sa traiasca in speranta indreptarii, a mantuirii, nu sa fie omorata. Chiar si cel mai pacatos om nu trebuie sa cada prada deznadejdii, ci sa aiba incredere in mila si bunatatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapa de necazuri, ci se condamna singur la neputinta, nemeritandu-si astfel mantuirea. A-ti lua viata nu este eroism, ci lasitate.

Voi l-ati lauda pe capitanul care, de teama furtunii, ar vrea sa-si scufunde singur corabia, inecand tot ce este pe ea ? Furtuni de pacate ne incearca si pe noi. Sa renuntam la lupta ? Sa renuntam la viata ? Sa inecam singuri tot ce e mai bun in noi: speranta, iubirea, dorinta de viata ? In nici un caz. Cu atat mai mare este meritul celui ce reuseste in viata, trecand peste obstacole si greutati!

“Cine nu crede ca va invia si ca va da socoteala, ci gandeste ca toata fiinta sa se margineste la viata aceasta, aceluia nu-i va pasa prea mult de faptele bune. Credinta in Inviere este adevarata mangaiere in suferinti, in lupta cu ostenelile si cu greutatile vietii. Nici un om nu trebuie sa deznadajduiasca.”

Sfanta treime

Un om simplu calatorea pe un drum de tara, in tovarasia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul si-a aratat o nedumerire:

– Cuvioase parinte, nu pot intelege cum de in Sfanta Treime sunt trei Persoane care formeaza Una singura. Cum de Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt trei persoane unite, nedespartite, dar fara a se amesteca una cu cealalta ?

– Fiul meu, ii raspunse cu rabdare preotul, sunt si lucruri mai presus de gandirea noastra pacatoasa. Insa, ceea ce spui nu este atat de greu de priceput. Sa privim, de exemplu, soarele! Sa zicem ca sfera de foc, ce dainuieste acolo de veacuri, este Tatal. Apoi, sa spunem ca lumina care ne vine de la soare este Fiul, Iisus Hristos, Ce a venit sa ne lumineze viata si sa ne scape de pacate. Apoi, caldura, care vine tot de la soare pentru a ne incalzi, sa zicem ca ar fi Sfantul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne incalzeste mereu sufletele inghetate de rautate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina si cu caldura lui nu sunt unul si acelasi lucru si, cu toate acestea, cele trei raman diferite cand vorbim despre fiecare? La fel si in Sfanta Treime, Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt Unul si Acelasi Dumnezeu, Caruia noi, credinciosii, ne inchinam.

Omul, ca si toate celelalte vietati si lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa infinita. Dar omul este doar o creatura si intelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului. Insa, oamenii mandri pacatuiesc indraznind sa creada ca nimic nu este mai presus de ei si ca toate, mai devreme sau mai tarziu, le sunt accesibile. Omul credincios stie, insa, ca nu mintea si nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.

“Nadejdea mea este Tatal,

Scaparea mea este Fiul,

Acoperamantul meu este Duhul Sfant.

Treime Sfanta, marire Tie!””

Suflet intunecat

Intr-o iarna grea, un calugar a plecat din manastire spre satul de la poalele muntelui, sa vada de sanatatea unui copil pe care boala il tintuise la pat. La marginea padurii, a gasit, cazut in zapada, un cerb mort de foame si frig, dar si-a continuat drumul. Ajuns in casa baiatului, l-a chemat pe tatal acestuia si i-a spus:

– Am gasit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul si foamea l-au rapus. Haide sa il iei si veti avea hrana pentru o vreme!

Bucuros, omul i-a multumit calugarului si l-a urmat la locul cu pricina. Langa cerbul mort, insa, zacea acum un lup, care, gasind intre timp animalul, il devorase. Nestiind sa se opreasca la timp, manat doar de o lacomie exagerata, lupul mancase mult mai mult decat i-ar fi trebuit si decat ar fi avut nevoie. Acum zacea mort, ucis de propria lui lacomie.

Vazand toate acestea, calugarul ii spuse taranului:

– Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, rapusi de griji si nevoi, de lipsuri si greutati. Sufletul lor se intuneca si “ingheata” in atatea necazuri. Acestia uita de Dumnezeu si de cele sfinte, furati de viata grea pe care o traiesc, cand doar credinta le-ar mai putea incalzi sufletul. Numai dragostea si mila lui Dumnezeu ii pot intari; nu trebuie decat sa le caute. Insa, altii – vai de aceia! – sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decat le-ar trebui si, cu toate acestea, sunt si ei morti sufleteste. Traiesc doar pentru ei, cand ar putea sa dea si altora. Sufletul lor este “inghetat” de egoism, intunecat de lacomie. Vai de ei, caci pacatul lor este cu atat mai mare! Sa fii coplesit de greutati este o neputinta, insa sa fii doborat de placeri este o rusine! La Judecata ce va veni curand, va fi rau de sufletul ingenunchiat de greutati, dar va fi vai si amar de sufletul ingenunchiat de placeri.

“Ispitele sunt de doua feluri: sau stramtorile vietii incearca inimile, vadind rabdarea lor, sau belsugul vietii devine iarasi chip de ispita. E la fel de greu, atat sa-ti pastrezi sufletul neinjosit de greutati, cat si sa nu ti-l jignesti in situatii inalte.”

Trupul si sufletul

Doi oameni stateau de vorba. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinta. Era mereu preocupat sa nu-i lipseasca nimic lui si familiei sale. De aceea, prietenul sau l-a intrebat:

– Spune-mi, daca ai avea doi copii, dar l-ai hrani doar pe unul, pe celalalt chinuindu-l foamea, ar fi drept ?

– Bineinteles ca nu, a raspuns bogatasul.

– Dar daca l-ai imbraca tot pe acela, in timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi ?

– Ar fi, desigur, o nedreptate.

– Si atunci, daca tu singur spui ca asa ceva este o nedreptate, de ce procedezi in felul acesta ?

– Cum ? – se indigna omul. Pe copiii mei ii tratez la fel, le arat aceeasi dragoste. De ce spui asa ceva ?

– Nu m-am referit la copiii tai, ci la alti doi frati buni, de care tu ar fi trebuit sa ai grija de-a lungul intregii vieti: sufletul si trupul tau. Iar tu nu esti drept cu acesti frati. Te ocupi doar de unul, neglijandu-l cu totul pe celalalt.

Aveti haine frumoase si sunteti bine hraniti, tu si ai tai, dar sufletul de ce are nevoie, nu va intrebati ? El nu poate purta decat haina credintei, de care tu nu te-ai ingrijit si nu se poate hrani decat cu dumnezeiasca invatatura, cu dragoste si mila. Deci, nu uita de celalalt frate, fiindca trupul si sufletul sunt ca doi frati buni, de nedespartit. Unul nu poate trai fara celalalt. Ingrijeste-i pe amandoi si atunci vei fi, cu adevarat, drept si fericit. Fereste-te sa fii asemenea pacatosului care traieste doar cu trupul in timp ce sufletul ii este mort.

“Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu si nimic mai mic ca omul fara Dumnezeu.”

Omul ipocrit

Dupa ce a muncit cateva ceasuri pe camp, un taran s-a asezat la umbra unui pom sa se odihneasca. Deodata, langa el a venit in zbor o rata salbatica si s-a oprit chiar alaturi, sa ciuguleasca boabele cazute pe ogor. Usor, taranul si-a scos caciula si – zdup! – a prins pasarea.

– Ce noroc pe capul meu, si-a zis. O sa fac un foc de vreascuri si o sa prajesc rata asta. Sa vezi ce buna o sa fie!

Dar in timp ce incerca sa scoata pasarea de sub caciula, aceasta se strecura repede pe langa mana omului si, ridicandu-se imediat in zbor, dusa a fost. Privind cu necaz dupa ea, taranul a mai zis:

– O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu sa vada cum m-am indurat de pasarea aceasta, dandu-i drumul, si sa ma rasplateasca pentru binele pe care l-am facut!

Oare ce rasplata ar fi meritat un asemenea om ? Cel ce incearca sa ascunda un pacat cu alt pacat, o minciuna cu alta minciuna, un rau cu alt rau, acela singur se pacaleste. Asa cum intunericul se alunga doar cu lumina, tot astfel raul nu poate fi alungat decat cu bine.

“Pacatul este nedreptate. Cine pacatuieste fie se nedreptateste pe sine, fie nedreptateste pe altul.”

Copilul si preotul

Mergand prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urat cu prietenii sai de joaca si injurand. Oprindu-se, l-a intrebat:

– Daca cineva ar vorbi in limba engleza, ce ai crede despre el ?

– Ca este un englez, a raspuns baietelul.

– Dar daca cineva ar vorbi in limba spaniola ?

– Ar fi un spaniol, desigur.

– Nu crezi ca este la fel si cu cel care vorbeste “limba” lui Dumnezeu ? Un crestin spune doar lucruri frumoase si folositoare. De la omul rau, dimpotriva, nu auzi decat vorbe urate, injuraturi si minciuni. Cum este sufletul omului, asa sunt si vorbele sale.

Fii atent ce spui, fiindca, mai devreme sau mai tarziu, vei ajunge intre cei a caror limba o vorbesti! Poti ajunge intre pacatosi si diavoli sau intre ingeri si sfinti.

“Omul este o corabie mica, in care se afla lei si balauri, otrava si rautate, carari bolnave si prapastii fara sfarsit. Dar, tot acolo este si Dumnezeu, sunt si ingerii, viata si Imparatia Domnului, lumina si Apostolii, cetatile ceresti si comorile de har: acolo, in sufletul omului, sunt toate.”

Greseala

In timp ce mergea pe drum, un calator a vazut intr-o gradina un pom frumos, de crengile caruia atarnau niste mere mari si rosii de-ti lasa gura apa. Vazand omul ca nu-i nimeni prin preajma, ce s-a gandit ? Bine ar fi daca ar gusta si el cateva, asa, de pofta!

Dar cum sa faca ? Pana la pom trebuia sa treaca de un gard inalt si de o mare baltoaca. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a invarit, dar, nemaiavand rabdare, si-a zis: “Fie ce-o fi!” si a-nceput sa se catare pe gard. Cu greu, a reusit sa ajunga in curte, dar suparat nevoie mare, fiindca intr-un ghimpe din gard isi agatase haina si o rupsese. Acu, ce sa mai faca!

Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grabindu-se, a uitat de baltoaca plina cu noroi si s-a afundat in mal.

Cand, in sfarsit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat cateva mere, dar, uitandu-se la ele cum arata, si-a spus:

– E drept ca am obtinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare ? Haina mea cea buna e rupta, incaltarile si pantalonii murdari …

Cum statea el asa si isi plangea singur de mila, apare in curte stapanul casei. Cand l-a vazut pe calator cum arata, i-a spus:

– Bine, omule, trebuia sa te muncesti atata pentru cateva mere ? Uite ce-ai patit! Ca sa nu mai spun ca nu

inteleg de ce-ai incercat sa le iei pe furis ? Daca bateai la mine in poarta si mi-ai fi cerut cateva mere, eu ti-as fi dat cu drag. Acum, haide in casa sa te speli si sa te odihnesti si apoi iti vei vedea de drum!

Tare bucuros si multumit a fost calatorul, vazand bunatatea gazdei sale, dar, in acelasi timp, si-a promis siesi ca altadata nu va mai fi atat de nesabuit.

In viata, nu este important doar sa obtii, ci si cum obtii! Sunt oameni care vor sa aiba mai mult si, atunci muncesc fara tihna. Altii, insa, fura, gandindu-se mereu cum sa fuga de munca si sa insele. Acestia, pacatosii, singuri se insala, fiindca nu este totul sa ai un lucru; conteaza si cum l-ai obtinut!

“In cele trecatoare, nu poti deveni bogat decat saracind pe altul.

In cele duhovnicesti, nu poti deveni bogat decat imbogatind pe altul.”

Bogatii si saracii

Demult, cu sute de ani in urma, a trait un rege puternic si intelept. Intr-o zi, plimbandu-se prin curtea palatului sau, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plangea. A dat imediat porunca sa fie deschise portile si a iesit sa vada ce se intamplase. Nu-si putea crede ochilor … Daca in palatul sau, toti oamenii erau multumiti si aveau de toate, acum vedea, insa, ca la porti erau adunati oameni nevoiasi, ce intindeau mana pentru o bucata de paine. Chiar langa zid, era un copil ce plangea. Cand regele l-a intrebat ce i s-a intamplat, copilul i-a raspuns ca parintii sai sunt bolnavi si el nu are bani nici de hrana si nici de doctorii. In timpul acesta, in jurul regelui s-a strans o multime de oameni nevoiasi, unul mai amarat decat celalalt, fiecare incercand sa-si spuna pasul. Maniat de aceasta situatie pe care sfetnicii i-o ascunsesera, regele s-a intors in palat si i-a chemat pe toti bogatasii la el. Cand acestia s-au adunat in sala tronului, le-a spus:

– Voi sunteti cei mai bogati oameni din regatul meu. Aveti atata avere incat ati putea sa va construiti fiecare cate o casa numai din aur. Dar daca v-ati uita si in jurul vostru, ati vedea ca sunt oameni care mor de foame, care o duc rau, fiindca voi nu va ingrijiti de treburile cetatii. Afara este plin de oameni ce vor sa munceasca pentru o paine, dar voi ii refuzati. Doar de voi insiva depinde ca acesti oameni sa o duca mai bine. Puteti sa ii ajutati si va poruncesc sa o faceti!

Dupa cateva zile, regele a vazut ca nimic nu se schimbase. Chemandu-i iarasi la el pe cei mai bogati dintre supusii sai, le-a spus:

– Vad ca nu aveti suflet! Cum de nu va e mila de cei ce se lupta cu greutatile, zi de zi ?! Daca nu o faceti voi, atunci o s-o fac eu! Iata ce poruncesc: de azi inainte, pentru fiecare sarac mort de foame, in regatul meu, va fi omorat si un bogatas! De maine, ne vom intalni in fiecare seara si, daca aflu ca, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sortii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru ca voi insiva va faceti vinovati de moartea acelui om, caci l-ati fi putut ajuta, dar n-ati facut-o. Ne vedem maine seara!

Se spune ca, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame in regatul acela!

“Nu invidia gloria celui pacatos, caci nu stii care va fi sfarsitul lui. (…)

Judecata este fara mila pentru cel ce n-a facut mila.”

Casa Domnului

Intr-o seara de iarna, o tanara familie statea in jurul mesei. Tatal era trist si apasat de griji, iar mama plangea, tinandu-si fata in palme. Fetita lor cea mica, mirata de aceasta situatie, se apropie incet si intreba:

– Mama, de ce plangi ?

– Fata mea, sunt zile grele, nu mai avem bani si pentru a putea trai am vandut si casa aceasta frumoasa. Maine va trebui sa ne mutam intr-o casa mult mai mica. De aceea plang, fiindca ne este greu sa plecam din aceast loc minunat, unde am trait in liniste atatia ani, si sa ne mutam intr-o casa saracacioasa si ca vai de ea …

– Dar, mama, nu locuieste Dumnezeu si in casa aceea saraca in care ne vom muta ?

Mirati de credinta copilei si de adevarul spus de aceasta, parintii au inteles ca, in viata, greutatile si necazurile de orice fel incoltesc sufletul omului, dar credinta si speranta nu trebuie niciodata uitate, fiindca doar cu ele in suflet drumul spinos al vietii e stabatut mai usor.

“Precum mesterul arunca aurul in topitorie si-l lasa a se cerne si a se curati prin foc pana ce vede ca straluceste, tot asa si Dumnezeu lasa sufletele omenesti sa fie cercetate de necazuri, pana ce se curata si se lamuresc. De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.”

 

Ceasul mantuirii

Intr-o manastire aflata la poalele unui munte inalt, acoperit de paduri, traia, odata, un calugar batran, caruia i se dusese vestea pentru intelepciunea sa. Intr-o dimineata, a venit la el un tanar si l-a intrebat:

– Sfintia Ta, am auzit ca, pentru a ne mantui, trebuie sa ne caim, sa ne para rau de toate pacatele ce le-am savarsit de-a lungul vietii. Dar, parinte, cat trebuie noi sa ne caim ?

– Fiule, este de ajuns daca te caiesti o singura clipa, inaintea mortii.

– Atat de putin, parinte ?

– Da, fiul meu!

– Dar, de unde sa stiu eu cand se apropie ceasul acela ?

– Moartea poate veni oricand, asa ca asteapt-o pregatit, in orice moment sa te poata gasi cu smerenie si cainta in suflet.

Dumnezeu este bun si iertator. Cine regreta din suflet pentru greselile sale si cauta sa nu mai pacatuiasca, acela are parte de o viata frumoasa si de linistea sufletului. Dar, mai mult decat orice, doar acela poate spera la mantuire, la viata vesnica.

“Nestiind locul si vremea in care ne asteapta moartea, o vom astepta noi oriunde si oricand.”

 

Greutatea pacatelor

 

Trecand prin sat, un preot s-a intalnit cu un taran care nu prea venea la biserica. Oprindu-l, i-a spus:

– Fiule, de ce nu ai venit ieri la slujba ? Ai avut vreun necaz, pot sa te ajut cu ceva ?

– Parinte, nu am avut vreme, m-am luat cu una, cu alta si …

– Vai, fiule, nu se poate sa nu-ti faci timp sa vii in biserica, sa aprinzi o lumanare si sa spui o rugaciune …! Daca tu nu te gandesti la Dumnezeu si nu cauti ajutorul Sau, cum ai vrea sa-ti poarte El de grija ? Orice probleme ai avea, chiar daca nu le poti rezolva singur, chiar daca nimeni nu ar fi in stare sa te ajute, Dumnezeu poate. El iti da sanatate, liniste si spor in casa. Daca iti faci pacate, insa, mai meriti tu ajutorul Sau ?

– Dar, parinte, ce pacate am eu ? – zise omul cu nedumerire. Nu am decat pacate mici. Sunt acestea atat de grave ?

– Fiule – i-a mai spus preotul – orice pacat este grav, fiindca pacatul, oricat de mic, iti strecoara in suflet rautate. Poate nu par pacatele tale prea mari, dar … ia adu-ti aminte, ieri a plouat ?

– Da, parinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.

– Si azi, de ce ai putut sa iesi din casa ?

– E, parinte, pentru ca de dimineata a iesit soarele si pamantul s-a uscat repede.

– Pai, vezi, fiule ? Anul trecut tii minte cand au fost inundatiile ? A plouat trei zile in sir. Am mai putut noi sa iesim atunci din case ?

Pacatul, fiule, este la fel ca picatura de apa. Asa mica, ai impresia ca nici nu-ti poate face rau. Daca ai ceva pacate, dar cauti sa le indrepti prin cainta si bunatate, prin rugaciune in Sfanta Biserica, atunci imediat apare dragostea Domnului, care aduce iar liniste sufletului, la fel ca si caldura si lumina soarelui, dupa o zi cu ploaie. Dar, atunci cand ploile se aduna si curg unele dupa altele, cand mii si mii de picaturi, ce par fara putere, se strang laolalta , atunci nimic nu le mai poate sta in cale. Tot astfel, daca se aduna pacate peste pacate in sufletele noastre, nu le mai putem sta in cale si devenim tot mai rai si mai egoisti.

Intra in Biserica, fiule, cat mai des. Roaga-te si inchina-te in fata icoanelor si, atunci, sufletul tau nu va fi chinuit de greutatea pacatelor si viata ta va fi un exemplu pentru cei din jur.

“Nu se poate ca Dumnezeu sa nu asculte rugaciunile omului, daca omul asculta poruncile Domnului.”

Cainta pacatosului

La marginea unui rau, un taran rau vroia cu orice chip sa scape de cainele sau, desi acesta era un animal bun si recunoscator. Luandu-l in brate, l-a aruncat in apa, crezand ca animalul se va ineca si astfel va scapa de el. Insa, bietul caine a inotat cu greu pana la mal, dupa care s-a asezat cuminte la picioarele stapanului sau. Acesta, suparat ca nu reusise, l-a impins inapoi in apa, dar cainele a iesit iar. De-a dreptul furios, taranul a ridicat din nou animalul in brate, dar vrand sa-l arunce cat mai departe, a alunecat pe malul noroios si s-a pravalit cu tot cu caine in apa. Nestiind sa inoate, a inceput sa tipe si sa se zbata. Cand sa se duca cu totul la fund, a simtit cum cineva il apuca de gulerul hainei si il trage incet spre mal. Scos din apa mai mult mort decat viu, ud tot si speriat, omul a inteles ca i-a scapat viata tocmai cainele pe care incercase sa il omoare. Rusinea i-a cuprins sufletul. I-a multumit lui Dumnezeu ca au scapat amandoi cu viata, dupa care si-a mangaiat cu recunostinta cainele atat de credincios si au plecat impreuna spre sat. In sinea sa, omul a jurat sa nu mai doreasca niciodata raul vreunui suflet.

“Faptele savarsite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire si mai presus de fire. Fireasca este pacea, impotriva firii este dusmania si mai presus de fire, sunt iertarea si binele dezinteresat.”

 

Taina Sfantului Botez

Intr-o zi, un sectant, om ratacit de la dreapta credinta, a vrut sa-l contrazica pe un preot, spunandu-i:

– Chiar daca in Biblie Mantuitorul spune sa ne botezam, eu nu cred ca e bine sa-i botezam pe copii, ci doar pe oamenii mari. Trebuie sa astepti ca cei mici sa creasca si de-abia atunci sa ii intrebi daca vor sau nu sa fie botezati. Doar asa, ca oameni in toata firea, pot hotari cu adevarat. Cum puteti voi, ortodocsii, sa-i botezati pe copii ?

– Spune-mi, ii zise preotul, dupa ce il asculta cu rabdare, stiu ca dumneata ai copii; cand erau mici, i-ai dus la doctor sa ii vaccineze ?

– Da, ii raspunse omul.

– De ce nu ai asteptat sa creasca si sa-i intrebi mai intai daca vor sau nu sa fie vaccinati ? – il mai intreba preotul pe om.

– Fiindca nu vroiam sa se imbolnaveasca si stiam ca e bine pentru ei.

– E, vezi, tot asa si noi stim ca Sfantul Botez este bun pentru copii si nu avem de ce astepta. Asa cum vaccinezi un copil micut, ca sa nu se imbolnaveasca trupul lui fragil, tot asa il si botezi, pentru a nu se “imbolnavi” sufletul lui tanar. Prin puterea Duhului Sfant, prin harul Sau, coborat astfel peste prunc, acesta e un om nou, pregatit pentru o viata noua si luminoasa: viata crestineasca.

Sectantul pleca ochii rusinat si se indeparta, gandindu-se la cele spuse de preot.

Desi sunt unii care nu cunosc dreapta credinta, sau stiu prea putine, preotul ii poate invata, ii poate calauzi prin desisul acestei vieti incarcate de greutati si pacate, scotandu-i la limanul mantuirii. Omul trebuie sa isi asculte preotul, duhovnicul si sa se gandeasca la cele spuse de acesta.

“Turma lui Hristos se pastoreste cu fluierasul, nu cu batul, adica cu blandete, nu cu asprime.

Se pastoreste mai mult cu exemplul vietii preotului, nu numai cu predica de la amvon.”

 

Gradina sufletului

Un crestin l-a intrebat pe duhovnicul sau:

– Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important ?

– O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti sa creasca ? Asa, fara sa faci nimic, or sa rasara ele ?

– Nu, parinte, trebuie sa le ud …

– Dar daca le uzi si atat, vor creaste ele mari si frumoase ?

– Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni …
– Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca ?

– In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu vor creste niciodata.

– Acum ai inteles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in care sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpatarea, omenia … Noi, insa, trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete.
Ce trebuie sa facem pentru toate acestea ? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi, fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-l mai scoti. Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului ? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea.

Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare a dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica ?!
E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.
Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple de fericire.

“Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua si noi acestora.”

Rasplata bunatatii

 

Un om, trecand pe o strada, a vazut in fata unei biserici un batran sarman, un cersetor, ce traia din milostenia credinciosilor. De batran, s-a apropiat o fetita care i-a intins cativa banuti. Impresionat de gestul ei, trecatorul a intrebat-o pe copila:

– Spune-mi, de ce i-ai dat batranului banutii tai ?

– Stiti, domnule, tatal meu a murit, iar mama, desi munceste mult, nu prea are bani, asa ca o ducem destul de greu. Dar aseara mama mi-a spus ca, atunci cand faci un bine, Dumnezeu te rasplateste negresit. Asa ca azi, am luat banutii acestia pe care eu i-am strans si i-am dat batranului din fata bisericii. El are, cu siguranta, mai multa nevoie de ei. Iar Dumnezeu, fiindca am facut un bine, se va indura si de mine.

Cucerit de bunatatea fetei, omul a intrebat-o ce isi doreste ea cel mai mult.

– O, a spus fata, as vrea un cojocel, ca vine iarna si va fi foarte frig. Anul trecut am racit rau de tot, fiindca nu am umblat bine imbracata, dar Dumnezeu mi-a ajutat si m-a insanatosit. Mama a vrut sa-mi cumpere un cojocel, dar e tare scump si nu se poate.

– E, uite ca se poate, i-a mai spus omul. Vino cu mine!

Ajunsi in fata unui magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumparat fetei un cojocel calduros si tare frumos. Fetita nu stia cum sa-i mai multumeasca strainului ce se indurase de ea.

– Vezi, i-a mai spus omul, mama ta a avut dreptate. Dumnezeu totdeauna te rasplateste pentru binele facut. Tu l-ai ajutat pe batran, iar Domnul mi-a dat mie ocazia sa te intalnesc tocmai in acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe tine, si, fii sigura, Dumnezeu imi va ajuta si mie mai tarziu, fiindca atunci cand ne ajutam unii pe ceilalti, si Dumnezeu ne ajuta pe noi.

Cu cat suntem mai buni si avem mai multa grija unul de altul, cu atat Dumnezeu ne vede credinta si ne fereste de rele.

“Fiecare din noi e ajutat de celalalt in mod providential.”

Caldura focului

 

In timpul Sfintei Spovedanii, un tanar l-a intrebat pe duhovnicul sau:

– Parinte, imi simt sufletul greu de pacate. Cum pot sa fiu iarasi linistit, cand stiu ca am gresit ?

– Fiule, omul nu trebuie sa-si piarda niciodata speranta. Chiar daca am pacatuit, Dumnezeu ne va ierta greselile, dar cu o conditie: sa ne caim. Sa ne caim cu sinceritate, din suflet. O sa-ti dau un exemplu. Afara este iarna grea, gerul este mare. Du-te si adu-mi un turture de gheata.

Cand tanarul s-a intors tinand bucata de gheata in mana, parintele a luat-o si a aruncat-o in soba, unde turturele a inceput imediat sa se topeasca la caldura focului.

– Ai vazut gheata pe care ai luat-o de afara ?! Era asa de la inceputul iernii si tot asa ar mai fi ramas, oricat ar fi stat in frig. Dar acum, ca ai adus-o inauntru, vezi cum a inceput sa se topeasca ? Devine iarasi apa curata si folositoare. Cat era inghetata nu era buna de nimic.

La fel este si sufletul, atunci cand ingheata de atatea pacate. Dar daca te caiesti sincer, caldura rugaciunii tale si harul Domnului topesc tot ce-i rau si-ti aduc viata si liniste in suflet.

– Priveste pomii de afara, i-a mai spus parintele. Sunt inghetati de ger, dar, la primavara, soarele ii va incalzi si iarasi se vor trezi la viata.

La fel sa ai si tu rabdare si incredere in bunatatea si mila lui Dumnezeu si sa te caiesti din suflet, fiindca asa cum caldura focului topeste gheata, la fel cainta sincera vindeca sufletul bolnav de pacate.

“Marturisirea faptelor rele este inceputul faptelor bune.”

 

Cerul, pamantul si luna

Intr-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viata sa curata, a fost intrebat de un vecin:

– Cum faci tu de esti totdeauna atat de multumit ? Niciodata nu te-am vazut suparat.

– Foarte simplu – a raspuns celalalt. In fiecare dimineata, cand ma trezesc, privesc intai cerul. Asa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de mila si de bunatate. Apoi privesc pamantul. Astfel imi amintesc de moarte si de Judecata de Apoi. In cele din urma, privesc in jurul meu, lumea intreaga ce se trezeste in fiecare dimineata la viata. Asa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care sufera de boli sau neputinte, de cei ce au o viata mai grea decat a mea si pe care i-as putea ajuta. In felul acesta ma bucur pentru ceea ce sunt si pentru ceea ce pot face.

Bunatatea izvorata din dragoste aduce totdeauna liniste si multumire, atat in sufletul celui care primeste cu recunostinta, cat si in sufletul celui care daruieste cu drag.

“Cine este bun mai bun sa se faca si cine a biruit ispita sa se roage pentru cel care e inca in ispite.”

Dragostea Domnului

Se spune ca odata, un om mergea printr-un desert. Nu mai putea de oboseala; nu mancase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic il topea cu razele sale de foc. In afara de intinderea nesfarsita de nisip dogoritor, nu se vedeau decat urmele omului, urmele pasilor sai.

Deodata, insa, omul a observat ca alaturi de el au aparut si alte urme, ca si cand mai era cineva, o persoana ce mergea odata cu el si ale carei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:

– De ce sunt patru urme in nisip, cand eu sunt singur ? Cine esti si de ce nu te vad ?

Dar o voce i-a raspuns:

– Sunt Dumnezeu! Nu esti singur, fiindca Eu merg alaturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rau si vei ajunge cu bine la capat!

Omul a cazut in genunchi si i-a multumit Domnului ca S-a indurat de el, dupa care si-a continuat drumul, convins ca acum va reusi. Si a mers, a mers, pana cand intr-un final a simtit ca nu mai poate face un pas macar. Cazut in genunchi, a privit in spate si … ce i-a fost dat sa vada ? Pe nisip, nu se vedeau decat urmele pasilor sai.

– Doamne – a spus omul indurerat – de ce m-ai parasit, de ce nu sunt decat doua urme in nisip ?!

Dar, aceeasi voce i-a raspuns cu blandete:

– Pentru ca, pana acum, Eu te-am dus in brate.

Deodata, omul nostru a simtit ceva rece, rece, si a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseala, incins de lumina soarelui, cazuse in nisip, ajuns la capatul puterilor. Dar, in timpul somnului, fusese gasit de o caravana. Cativa negustori il ridicasera si il stropisera cu apa. Atunci cand a simtit apa rece pe fata s-a trezit, amintindu-si de visul sau.

– Binecuvantat sa fie Domnul! – a strigat omul. Cum de m-ati gasit ?

– Am vazut niste urme in nisip si ne-am dat seama ca cineva s-a ratacit. Erau, intr-adevar, urmele tale.

– Voi credeti ca urmele mele v-au adus aici ? Nu, Dumnezeu, Care S-a indurat de suferinta mea, El v-a calauzit pasii spre mine, altfel as fi murit.

Sunt unii oameni care nu vad ca Dumnezeu se ingrijeste de ei. Nu vad ca Domnul, din iubire, cauta mereu sa ii ajute. Ei uita de cele sfinte si de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uita niciodata de ei. Ferice de aceia care vad ca toate – sanatatea, puterea de munca, fericirea – tin de Dumnezeu si ca doar prin puterea Lui putem fi mantuiti. Ferice de aceia care au mereu incredere in ajutorul Domnului.

“Chiar daca noi ne indepartam uneori de Dumnezeu,

Dumnezeu ramane mereu aproape de noi.”

 

Pentru un milion

In timpul unui razboi, un colonel a fost ranit grav si dus de urgenta la cel mai apropiat spital, unde a fost ingrijit cat se poate de bine. Dar, dupa un timp, acesta observa ca la celalalt capat al salonului, se aflau doua paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici macar vreun doctor. O singura calugarita statea mereu cu ei si ii ingrijea cu multa dragoste, cautand sa nu le lipseasca nimic si rugandu-se neincetat. Intreband de ce sunt bolnavii de la capatul salonului atat de izolati, colonelul a ramas mut de uimire, afland ca oamenii aceia sufera de o boala fara leac si ca in scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teama sa nu se molipseasca.

– Bine – a mai intrebat colonelul – dar calugarita care sta mereu impreuna cu ei si ii ingrijeste ?

– Desigur ca era sanatoasa – i-a raspuns un doctor, dar acum s-ar putea sa se fi imbolnavit si ea. Noi n-am lasat-o sa se apropie, dar ea a insistat spunand ca cineva trebuie sa-i ingrijeasca si pe oamenii aceia.

– Doamne, a mai exclamat colonelul, n-as face asa ceva nici pentru un milion de dolari.

Din celalalt capat al salonului, calugarita l-a auzit si, intorcandu-se spre colonel, i-a raspuns linistita si cu zambetul pe buze:

– Nici eu n-as face acest lucru pentru un milion de dolari. Il fac insa pentru o rasplata mult mai mare. Pentru multumirea pe care o citesc in ochii acestor oameni sarmani pe care pot sa ii ajut si pentru rasplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecaruia dintre noi, dupa meritul nostru.

“Esti desavarsit atunci cand, in locul tau, il preferi pe aproapele.”

Comori adunate

Intr-un oras, traia odata un om tare zgarcit. Toata viata n-a facut altceva decat sa stranga si sa stranga tot mai multa avere. Niciodata nu i-a fost mila de cineva sarman. Nu dadea ceva de pomana, nici in ruptul capului. O singura data, intr-o duminica, trecand prin fata unei biserici, i-a aruncat unui cersetor doi banuti. In rest, toata viata lui nu a dat nimic. Cand preotul il intalnea si il apostrofa, el raspundea mereu:

– Parinte, in lumea asta totul poate fi cumparat. Cu siguranta ca si in lumea cealalta este la fel. Cu cate bogatii am strans eu, nu se poate sa nu ajung in rai!

Oricate sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia sa asculte. Azi asa, maine asa, pana cand, intr-o noapte, a avut un vis ingrozitor. Se facea ca murise si ajunsese la poarta Raiului, cand, la intrare, Sfantul Petru l-a intrebat:

– Bine, omule, ce-i cu tine aici ?

– Sfinte Petre, as vrea si eu sa intru in rai.

– Da’ crezi tu ca poti ?

– Sfinte Petre, daca trebuie, eu platesc. Am comori nenumarate …

– Pai de ce n-ai spus asa, omule, daca ai comori stranse nu-i nici o problema. Ia sa vedem cata avere ai la tine.

N-a mai putut omul de bucurie cand a auzit ca poate plati. Doar toata viata nu facuse altceva decat sa stranga si sa stranga. A inceput sa se scotoceasca prin toate buzunarele, dar, sa vezi si sa nu crezi, nu mai gasea nici un ban. Vazandu-l atat de incurcat, Sfantul Petru i-a spus:

– Mai cauta, mai cauta, poate vei gasi totusi ceva!

Si, intr-adevar, omul a gasit pe fundul unui buzunar doi banuti.

– Aoleu, dar de ce n-am decat atat ?! Pe pamant aveam de mii de ori mai multi. Aici de ce am ajuns doar cu doi banuti ?

– E, omule, i-a raspuns Sfantul Petru, cand ajungi aici ai doar ceea ce ai daruit in viata. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strange in cer. Cu ele poti, intr-adevar, sa intri in rai, dar crezi ca doi banuti sunt de ajuns ?! In toata viata, n-ai daruit decat acesti bani unui sarman om ce astepta ajutorul tau in poarta unei biserici. Daca, in timpul vietii, ai fi strans mai multe comori ceresti, poate ai fi intrat in Rai, dar asa …

Tocmai in acea clipa, omul nostru s-a trezit din vis, speriat tot. Din acea zi, nu a mai fost la fel. Din acea zi, a cautat sa adune comori doar in cer. Erau atatia saraci ce aveau nevoie de ajutorul sau …!

“Bogatii vor ajunge in cer, cand ii vor introduce acolo saracii.”

 

Minunea Nasterii Domnului

In seara de Craciun, un tanar l-a intrebat pe tatal sau:

– Tata, nu inteleg cum de L-a nascut Maica Domnului pe Mantuitor fara stricaciune, fara durere ? Duminica, la predica, parintele a spus ca trupul Maicii Domnului a ramas neatins de pacat, in mod miraculos, atat inainte de Nastere, cat si in timpul Nasterii si dupa aceea.

– Baiete – i-a raspuns tatal – pentru Dumnezeu totul este cu putinta. Nasterea Mantuitorului este ceva miraculos, o minune unica. Mintea omului nu poate cuprinde totul, dar ceea ce spui nu-i greu de crezut. Uita-te la lumina soarelui, care ajunge la noi prin fereastra inchisa. Lumina trece prin geam, dar strica ea geamul cu ceva ? Tot asa, Domnul Iisus, Lumina Vietii, S-a intrupat pentru noi, trecand prin trupul sfant al Nascatoarei de Dumnezeu, fara stricaciune. Iar noi, la randul nostru, Il putem primi pe Iisus, in sufletele noastre. Chiar daca puterile trupului omenesc nu sunt prea mari, chiar daca ascutimea mintii noastre nu este nici ea infinita, in schimb dragostea din sufletele noastre poate cuprinde totul. Poate, chiar, schimba totul.

“Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvantul lui Dumnezeu in trup, daca nu ar fi primit mai intai Cuvantul lui Dumnezeu in inima.”

 

Cei trei prieteni

Se povesteste ca un om a fost acuzat, odata, de o fapta pe care n-o facuse. Pentru a scapa de pedeapsa, cineva trebuia sa depuna marturie ca omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care ii avea si i-a rugat ca, a doua zi, sa mearga impreuna cu el la judecator si sa-l scape astfel de pedeapsa. A doua zi, primul prieten s-a scuzat ca nu mai poate veni. Al doilea l-a urmat pana la usa tribunalului, insa acolo s-a razgandit si a facut cale intoarsa. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai putin, a intrat, a depus marturie pentru el si l-a salvat, redandu-i astfel libertatea.

La fel se intampla cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care ii avem in viata si care ar putea vorbi despre noi, asa cum suntem cu adevarat, sunt averea noastra, rudele noastre si toate faptele bune pe care le-am facut. Insa, cand murim, realizarile noastre, fie ele cat de mari, raman aici, fara sa ne ajute cu ceva. Rudele ne urmeaza pana la groapa, dar raman si ele tot aici, in lumea aceasta. Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmeaza si dincolo de moarte, aratandu-I lui Dumnezeu adevarul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este data de faptele bune pe care le-a facut.

“Ceea ce are omul dumnezeiesc in el este putinta de a face bine.”

Vinovatul dovedit

Demult, traia intr-un sat un brutar renumit pentru painea sa. Dar, intr-o zi, brutarului i se paru ca sunt cam usoare bucatile de unt pe care tocmai le cumparase de la un taran si le aseza pe cantar. Cand colo, ce sa vezi ?! In loc de 1 kg, cat trebuia sa aiba o bucata, fiecare cantarea doar 800 de grame. Suparat foc, omul s-a dus degraba la judecatorie, spunand ca taranul insala lumea si cerand, bineinteles, pedepsirea acestuia.

N-au trecut nici doua ceasuri si taranul a fost adus in fata judecatorului, care l-a amenintat:

– Daca este adevarat ce spune brutarul, ca ii inseli pe oameni la cantar, te bag imediat la inchisoare.

– Sa-mi fie iertat – zise taranul – dar sunt nevinovat.

– Cum indraznesti sa minti ? – sari brutarul. Chiar astazi am cumparat aceste bucati de unt de la tine. Domnule judecator, trebuie sa-l inchideti pe acest sarlatan, care a incercat sa ma pacaleasca!

– Asa este, omule ? – spuse atunci judecatorul. Este untul acesta al tau ?

– Al meu este, insa, vedeti dumneavoasta, eu nu am prea multi bani. Mi-am cumparat un cantar, dar nu am mai avut bani si pentru greutati, asa ca pun unt pe un brat al cantarului, iar pe celalalt pun o paine de-a brutarului, care – zice el – are 1 kg. Acum, daca painea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vina am ?

Auzind una ca asta, judecatorul a cantarit imediat o paine si, intr-adevar, aceasta nu avea decat 800 de g. In locul taranului, la inchisoare a ajuns adevaratul vinovat, brutarul, care nu doar ca insela oamenii, dar mai dorea si sa fie aspru pedepsit cel care ar fi facut exact ca el.

Cel ce vrea sa insele, singur se insala. Chiar daca nu vede nici un om greseala sa, Dumnezeu ii vede pacatul; iar atunci cand il mai descopera si oamenii, rusinea este cu atat mai mare.

“Cu nimic nu-L manii pe Dumnezeu atat de mult ca atunci cand nedreptatesti pe cineva.”

Taina Sfintei Cununii

 

O femeie necajita a venit la un preot sa-i ceara sfat:

– Va rog, parinte, ajutati-ma cu un sfat. N-am intelegere in casa. Barbatul meu cheltuieste mai mult decat castigam. Uneori bea, alteori ne certam. Datoriile cresc, iar noi si copiii traim tot mai rau.

– Lasa femeie, o sa vorbesc eu cu el.

Dupa cateva zile, preotul se intalneste pe drum cu barbatul femeii si il intreaba:

– Cum o mai duci, fiule ?

– Destul de greu, parinte.

– Dar, din cate stiu eu, femeia ta este harnica, nu ?

– Asa e, parinte, slava Domnului, mi-a dat femeie buna, nu ma pot plange.

– Atunci, care este problema ?

Incurcat, omul nu a mai stiut ce sa raspunda, dar preotul i-a spus:

– Vezi pasarea ce zboara chiar acum pe deasupra casei tale ?

– Da, parinte.

– Casatoria este si ea, fiule, tot ca o pasare, iar barbatul si femeia sunt cele doua aripi. Daca nu bat amandoua odata aerul, pasarea nu poate zbura. Oricat s-ar stradui una, fara ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Cauta sa iti ajuti nevasta si copiii, caci doar asa te poti numi om. Multumirea ta depinde de multumirea familiei tale.

Recunoscator pentru sfat, barbatul a plecat mai departe, iar, in gand, ii staruiau cele spuse de preot.

“E usor a te insura, dar greu a face o familie.”

Cei doi calugari

Se spune ca odata, doi calugari au vrut sa treaca peste un rau nu prea adanc, dar peste care nu se afla nici un pod. Pe mal, o tanara fata nu indraznea sa se incumete in lupta cu apa. Vazand-o, unul dintre calugari a luat-o in brate, a trecut-o pe celalalt mal, apoi si-a vazut mai departe de drum.

Cel de-al doilea calugar nu i-a spus nimic, dar spre seara, cand au ajuns, in sfarsit, intre zidurile manastirii, a rabufnit:

– Cum este posibil sa ridici in brate o fata, cand noi, calugarii, nu avem voie nici macar sa le privim ?

Linistit, celalalt i-a raspuns:

– Eu am lasat fata acolo, tu, insa, o mai porti si acum cu tine …

“Dumnezeu nu se uita la binele ce l-ai facut si la cum arata acest bine, ci la intentia cu care l-ai facut.”

 

Lumina Soarelui

Intr-o seara, un copil l-a intrebat pe parintele sau:

– Tata, spune-mi, te rog, cum se face ca unii oameni sunt buni si altii rai. De ce nu-s toti la fel ?

– E, baiatul meu, vezi tu, toti oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Si asa cum Dumnezeu ne iubeste pe toti, la fel trebuie si noi sa ne iubim unii pe altii, fiindca dragostea Domnului este ca si lumina soarelui. Nu ne lumineaza si ne incalzeste soarele pe noi toti, buni si rai laolalta ? Nu ?

Sufletele noastre ar trebui sa fie pline de bunatate si iubire. Dar, vezi tu, pacatele fiecaruia sunt asemenea norilor ce nu lasa razele binefacatoare ale soarelui sa treaca. Pacatele sunt norii ce ne intuneca sufletul. Cu cat ai mai multe pacate, cu atat sufletul tau este mai intunecat si lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ti poate patrunde in inima.

Sufletul omului este bucatica de cer pe care fiecare o poarta in el. Pe acest cer trebuie sa straluceasca Soarele iubirii – Dumnezeu. Fiul meu, sa te feresti de pacate, caci acestea se aduna si iti intuneca viata, te fac rau si egoist. Cel ce-si pastreaza, insa, sufletul curat, se bucura mereu de dragostea Domnului, de liniste si fericire.

“Nimic nu este atat de firesc pentru noi ca a fi in comuniune cu altii, a avea nevoie unii de altii si a ne iubi unii pe altii.”

Dragoste de mama

 

O tanara domnisoara s-a intors acasa intr-o dupa-amiaza. Avusese o zi grea, cu multe probleme si acum era obosita si suparata. Mama ei, femeie in varsta, s-a grabit sa-i iasa in intampinare. S-au asezat impreuna la masa, dar, ca orice mama, a vazut de indata tristetea din sufletul fetei si a cautat sa o linisteasca.

– Mai lasa-ma in pace, mama! Crezi ca toate se pot rezolva asa, cu una, cu doua ? Nici nu stii despre ce-i vorba.

– Dar imi poti povesti – i-a raspuns, cu rabdare, mama. Poate te-as putea ajuta …

– Cu ce sa ma ajuti, cu sfaturi ? M-am saturat de atatea intrebari si sfaturi. Lasa-ma in pace! – a mai strigat tanara fata si a plecat in graba, trantind usa.

Spre seara, cand s-a mai linistit, cand si-a dat seama de greseala ei, de supararea pe care i-o pricinuise, cu siguranta, mamei, s-a intors. Acasa, insa, si-a gasit mama asteptand in fotoliul din fata ferestrei, cu capul in piept, parca ar fi adormit.

Dar ea murise, murise de inima chiar in dupa-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnica a fost toata durerea fetei. Mama murise si ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fusesera: “Lasa-ma in pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tanara fata: mama murise fara ca ea sa-i fi spus, de fapt, cat de mult o iubeste, cata nevoie are de prezenta ei, de sfaturile ei, de dragostea ei – dragoste de mama.

“Dupa Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atat de mult ca pe mama.”

Cheia potrivita

 

La un calugar a venit o femeie sa-i ceara ajutorul, fiindca nu avea intelegere in casa.

– Ce-ai facut in aceasta situatie, a intrebat-o calugarul ?

– Am incercat sa-mi conving barbatul, certandu-l.

– Cand ati avut iar probleme, ce-ai mai facut ?

– Acelasi lucru, i-a raspuns din nou femeia. I-am reprosat si l-am certat. Si de fiecare data am facut la fel.

Atunci, calugarul a scos o gramada de chei si dandu-i una femeii a rugat-o sa deschida usa din fata lor. A incercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectiva, i-a cerut calugarului alta cheie.

– Poate n-ai stiut cum sa deschizi, i-a spus calugarul, mai incearca!

Dar oricat s-a straduit femeia, nu a putut deschide.

– Parinte, dati-mi toata gramada de chei si aflu eu care-i cea potrivita – l-a rugat aceasta. Privind-o cu caldura, duhovnicul i-a raspuns:

– Acum intelegi ce-am vrut sa-ti dovedesc ? Cum nu poti tu deschide acea usa cu o cheie nepotrivita, oricat ai incerca, tot asa nu poti deschide sufletul barbatului tau cu aceeasi vorba de cearta cu care incerci mereu. Cauta cheia potrivita si, daca o vei gasi, sigur vei putea deschide!

“Invataturile date cu forta nu pot dainui in suflete, pe cand invataturile primite in suflet cu placere si cu bucurie raman de-a pururi.”

Poarta Raiului

 

Demult, a trait un print tare-tare bogat, care era, insa, si foarte zgarcit. Nu ar fi dat niciodata nimic. Doar ca, intr-o noapte, a visat ca murise si ajunsese la poarta raiului. Acolo, Sfantul Petru i-a spus:

– Vino cu mine sa iti arat unde vei sta de acum incolo.

Si au mers ei ce-au mers prin gradinile acelea minunate, pana cand, la un moment dat, au ajuns langa un palat mare si frumos.

– A, a strigat tanarul print, aici voi sta ?

– Nu, in nici un caz.

– Dar, cine va sta aici?

– Aici va locui, dupa ce va muri, gradinarul tau.

– Cum se poate, el care nu are nimic, care e sarac lipit pamantului, cum sa merite el ase ceva ?

– E, nu are gradinarul tau avere pe pamant, fiindca tot ce castiga imparte mereu cu cei mai sarmani decat el. Pe pamant nu strange nimic, fiindca daruieste, dar aici, uite cate a strans! Tot ce vezi aici este rodul bunatatii lui.

– Bine, si atunci eu unde o sa stau ? -a mai intrebat nemultumit printul.

– Uite acolo, in cocioaba aceea!

– Cum, in sandramaua aia ?! Pai acolo sunt doar niste scanduri prapadite care stau gata-gata sa cada … cum sa locuiesc in mizeria aia ? E drept asa ceva ?

– Sigur ca este drept – i-a raspuns Sfantul Petru! Ia gandeste-te, ce ai daruit tu ? Nimic. Ce ai fi vrut sa apara aici!? Daca ai fi fost bun si darnic cum este gradinarul tau, atunci ai fi avut si tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar asa … Tot ce vezi acolo este rodul zgarceniei tale …

In clipa aceea, tanarul print s-a trezit speriat din visul sau. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pamant, ci in cer. Nu a mai strans bogatii peste bogatii, fiindca la ce i-ar fi folosit mai tarziu ?

Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sarmani si, in acest fel, a strans o avere mult mai de pret: recunostinta celor ajutati de el si binele facut. Aceasta era averea pe care nimeni nu i-ar fi putut sa i-o fure!

Intelept ar fi ca si noi toti sa procedam aidoma printului din poveste, pentru ca adevarata este vorba care spune ca “Nu ramanem decat ce ceea ce daruim”.

“Pe calea binelui mai repede obosesti odihnindu-te, decat ostenindu-te.”

 

Comorile fiecaruia

Plimbandu-se prin sat, un boier s-a intalnit cu un taran sarac si a inceput a se lauda cu averile lui:

– Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Padurile care inconjura satul sunt si ele ale mele. Pana si pamantul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-imprejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.

– Dar acela ? – l-a intrebat taranul, aratand cu degetul spre cer. Nu cred ca si cerul este al tau. Acela este al meu – a mai spus taranul si, cu zambetul pe buze, a plecat linistit, lasandu-l pe boier mirat si cu ciuda in suflet.

“Taranul este omul absolut.”

Copilul bine crescut

Intr-un sat din campie, s-au intalnit la fantana trei femei. Doua dintre ele nu incetau sa-si laude baietii. Cea de-a treia, insa, nu spunea nimic, cu toate ca avea si ea un baiat de care nu s-ar fi putut plange. Au luat cele trei femei cate o galeata cu apa si au plecat impreuna inapoi, spre casa. Pe drum, s-au intalnit cu cei trei copii, care se jucau intr-o livada.

– Ia uite-l pe-al meu, a zis prima femeie. E asa de puternic.

– Dar al meu, zise si a doua, e priceput la toate.

Nici de aceasta data, cea de-a treia femeie nu a spus nimic. Insa, copilul ei, vazandu-si mama, s-a grabit sa vina si sa ia el galeata. Ceilalti doi baieti au inceput sa rada si au ramas sa se joace mai departe. Acum se vedea adevarul. Din modestie, cea de-a treia femeie nu se laudase cu feciorul sau, dar, in locul ei, vorbeau faptele …

“Invata-te, fiule, sa fii totdeauna simplu si fara rautate! “

 

La bine si la rau

Odata, demult, pe cand sfintii obisnuiau sa se coboare pe pamant si sa stea de vorba cu oamenii, iata ca si cel mai sobru dintre ei, Sfantul Ilie, lasandu-si carul de foc si tunul cu care bubuie dupa draci, ceru ingaduinta de la Dumnezeu sa umble cu pasul pe pamant si sa-si cerceteze neamurile, ce mai zic si ce mai fac, si cum mai merge lumea. Dumnezeu l-a slobozit sa se duca, doar-doar s-o mai insenina la fata, iar Sfantul Ilie batu pamantul in lung si in lat, dupa care se intoarse, cam cazut pe ganduri si codindu-se parca sa dea ochii cu Dumnezeu. Dar Domnul nu-l lasa cu una-cu doua, ci prinse a-l descoase, sa vada cu ce s-a folosit din calatoria aceea:

– Ia zi, Ilie, ce mai e pe pamant? Oare oamenii isi mai aduc aminte de mine?

– Belsug si fericire e pe pamant, Doamne, si toata zidirea ta se veseleste, cu muzici si cu oaspete, lipsita de griji mai ceva ca in Rai. Dar de tine, ca sa spun drept, nu prea mai are nimeni vreme sa-si aminteasca…

– De, mai Ilie, asa sunt oamenii: cu cat o duc mai bine, cu atit se fac mai uituci.

Si asa mai curse o vreme, nu tocmai putina, dupa care iar ii veni Sfantului Ilie dorul de duca pe pamant, dar se intoarse mai degraba decat data trecuta.

– Ce-i cu tine, ma Ilie, de n-ai zabovit mai mult printre oameni?

– Apoi, Stapane, cum as fi rabdat sa stau mai mult, cand gasii pamantul la mare stramtorare, chinuit de jale si de paguba multa, ca l-a batut rau ploaia si grindina, de le-a stricat oamenilor casele si tarinile, parca a dat Iadul peste ei…

– Ce sa-i faci, mai Ilie, citeodata e si asa… Dar de mine oamenii isi mai aduc aminte?

– O, sarmanii de ei, tot timpul le e numele tau pe buze, si ridica ochii inlacrimati spre cer, strigand cu glasuri rugatoare: “Doamne, Dumnezeul nostru, fie-ti mila de noi si nu ne urgisi pentru pacatele noastre multe si grele; ci opreste prapadul, ca numai nadejdea la tine ne-a mai ramas”!

 

O minune a Sfantului Gheorghe

In inima Levantului, in partile Paflagoniei, este o vestita biserica inchinata Sfantului Mare Mucenic Gheorghe si numita Fratrinomul. Si fiind aceasta odinioara aproape ruinata, iar locuitorii tinutului aceluia putini si saraci, nu se gasea nimeni s-o dreaga si s-o innoiasca. Iata insa ca o ceata de copii luasera obiceiul sa se joace in locul acela pustiu si parasit, iar printre acestia se afla si unul mai pirpiriu si mai sfios din fire, pe care totdeauna ceilalti il biruiau si faceau haz pe seama lui, necajindu-l foarte. Iar bietul copil, satul sa fie mereu invins si umilit de tovarasii sai de joaca, intoarse intr-o buna zi privirile inlacrimate catre acea biserica a Sfantului Gheorghe, rugandu-se asa: “Sfinte Gheorghe, bunule, ajuta-ma sa biruiesc si eu macar o data, si-ti voi aduce in biserica o bunatate de placinta, cum stie mama sa faca”. Si deodata prinse copilul a obtine biruinta dupa biruinta in jocurile cele copilaresti, de nu le venea celorlalti sa-si creada ochilor! Deci, plin de mare bucurie si recunostinta, dadu fuga acasa si se ruga de mama-sa sa-i faca o placinta pentru a o darui Sfantului Gheorghe, dupa cum ii fagaduise. Induiosata de rugamintile copilului, dar avand si mare evlavie la Sfantul Mucenic, femeia facu o placinta de-ti lasa gura apa, iar copilul se grabi sa ajunga cu ea calda dinaintea altarului. Dar trecand pe acolo niste negustori si intrand sa se inchine in biserica, se imbiara sa manance placinta cea bine mirositoare, sub cuvant ca Sfantul n-are trebuinta de bucate pamantesti. “S-o impartim si s-o mancam noi, iar in locul ei sa puneam tamaie, ca sa fie de cinstirea Sfantului!”. Si asa facura.

Numai ca, terminand de mancat si voind sa iasa din biserica, nu mai dibuiau usile, care se faceau mereu ca zidul dinaintea lor. Speriati, oamenii prinsera a se ruga si pusera la altar cate un ban de argint, dar calea tot nu le fu deschisa. Apoi pusera cate un ban de aur, iar in cele din urma cate-o punga intreaga, si numai atunci putura sa iasa, ducandu-se intr-ale lor. Si cu banetul acela s-a inceput, zice-se, innoirea acelui sfant lacas, mai frumos decat fusese vreodata, caci auzind de acea minune, multi dreptcredinciosi sarira intr-ajutor, nu numai din tinutul acela, ci si din cele invecinate. Iar in acea biserica semne si minuni nenumarate s-au savarsit de-a lungul vremii, aratand puterea si cinstea intru care Sfantul Gheorghe e tinut de Dumnezeu si reamintind vesnic ca puritatea copilariei e temei de sfintenie si cheie a imparatiei cerurilor.

 

Cele doua vasle

In apropierea unui rau larg, peste care nu era pod, traia candva un batran cu frica lui Dumnezeu, ce-si castiga painea trecandu-i pe calatori, cu barca sa, de pe un mal al raului pe celalalt. Si iata ca intr-o zi, in timp ce il trecea cu barca pe un tanar vorbaret si iscoditor, acesta din urma baga de seama ca mosul avea scris cate ceva pe fiecare vasla. Se uita atunci mai bine si, deslusind scrisul, il intreba curios pe batran:

– De ce ai scris matale pe o vasla “Credinta” si pe cealalta “Fapte bune”?

Fiindca acestea doua, credinta si faptele bune, ma conduc in viata de cand ma stiu pe lume – raspunse batranul.

Tanarul primi raspunsul cu o anume indoiala si, voind sa faca pe desteptul, spuse cu un aer de mare intelept:

– Eu unul nu cred ca omul are nevoie de amandoua, ci ii este de ajuns si numai una singura ca sa se calauzeasca in viata, dupa cum ii este firea: daca alegi calea “faptelor bune”, atunci esti de folos mai degraba celorlalti, si multumirea de sine iti vine din afara; iar daca alegi calea “credintei”, atunci iti esti de folos mai degraba tie insuti, si multumirea de sine iti vine dinauntru.

Batranul ridica din sprancene si nu spuse nimic, parand coplesit de desteptaciunea sfatoasa a tanarului, dar incepu, dupa o vreme, sa vasleasca cu o singura vasla. Barca aproape ca nu mai inainta, ci mai mult se invartea in loc, spre nedumerirea tinarului, care insa pricepu, intr-un tarziu, ce voise sa-i dea de inteles, fara vorbe, batranul: ca una este sprijin celeilalte si ca una prin alta se implinesc, caci viata omului este dupa sufletul lui. Fapta buna si credinta sunt cele doua aripi cu ajutorul carora sufletul nostru se inalta in zbor tainic spre Dumnezeu. Dar cu o singura aripa – cine mai poate zbura?!

 

Al patrulea Mag

O veche legenda spune ca, de fapt, patru au fost magii care urmau sa mearga sa se inchine Pruncului dumnezeiesc. Despre cel de-al patrulea se zice ca si-ar fi vandut tot ce avea si ar fi cumparat trei nestemate – un safir, un rubin si o perla – pe care sa le duca in dar Mantuitorului. Si grabindu-se el sa ajunga in Babilon, unde, dupa cum se vorbisera, il asteptau ceilalti trei, acesta a intalnit pe drum un om vatamat, la care nimeni nu se uita. Pe data se hotari sa-l duca la un doctor, caruia ii dadu safirul ca sa-l ingrijeasca pe bolnav pana la deplina insanatosire. Numai ca astfel, zabovind prea mult pe cale, ceilalti nu l-au mai asteptat si au plecat fara el. El n-a deznadajduit, ci, tinandu-se dupa stea, a facut singur drumul spre Betleem. Aici a aflat ca magii Il gasisera pe Prunc si I se inchinasera deja, ca soldatii lui Irod pornisera macelul celor nou-nascuti si ca Sfanta Familie apucase calea Egiptului. Cum chiar in fata lui un soldat incerca sa-i smulga unei tinere femei copilul din brate, pentru a-l omori, magul nu statu pe ganduri si, aratandu-i soldatului splendidul rubin, il indupleca sa-l primeasca in schimbul vietii pruncului. Soldatul a luat piatra, stergand-o in graba de acolo, iar biata femeie nu mai stia cum sa-i multumeasca strainului ca picat din cer.

Magul isi puse in gand sa-L caute mai departe pe Mantuitorul, cu singurul dar care-i mai ramasese: perla. A umblat el vreme indelungata, dar n-a aflat ce cauta, caci nu mai era steaua care sa-i arate drumul. Si iata ca, dupa 30 de ani si mai bine, afla de la niste calatori ca Iisus propovaduia in partile Ierusalimului. Porni bucuros intr-acolo, dar in seara cand sosi, afla ca Iisus tocmai fusese rastignit pe Golgota. Magul se duse la locul cu pricina, ca macar in clipa din urma sa se inchine dinaintea Domnului inca in viata si sa-I dea ce mai ramasese din darul pe care i-L pregatise candva din toata inima. Iata insa ca prin fata lui trecura doi soldati romani ce tarau spre temnita o tanara evreica. Oprindu-i din drum, magul scoase repede perla si le-o trecu pe sub ochi, zicand: “Daca ii dati drumul fetei, va daruiesc voua aceasta perla, si veti fi mult mai castigati”. Lacomi, soldatii luara perla si-o eliberara pe tanara, ale carei multumiri inlacrimate magul nu mai statu sa le auda, caci zorea sa-L prinda in viata pe Cel rastignit. Inima ii era grea, caci nu mai avea nimic sa-I dea in dar Imparatului imparatilor, dar nazuia macar sa-L vada si sa I se inchine. Cand a ajuns langa Cruce, Mantuitorul S-a uitat drept in ochii lui si i-a spus:

– In sfarsit, ai venit! Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri …

– Bine, dar nu mai am nimic, ce Ti-am adus eu?! – baigui magul, mirat.

– Tot ce duceai cu tine ai dat celor nevoiasi. Or, dandu-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tau a ajuns la Mine si, adevarat iti spun, ca este cel mai de pret dintre toate. Caci cel ce-L iubeste pe Dumnezeu, acela isi revarsa dragostea sa asupra oamenilor; si cu cat te apropii mai mult de oameni, cu atat esti mai aproape de Dumnezeu.

 

Ochiul lui Dumnezeu

Era odata un om naravit la furat. Si macar de-ar fi fost sarac… Dar de unde! Era bun gospodar, cu nevasta credincioasa si copii cuminti, cu pamant si acareturi, cu cai, cu vaci si cu oi, dar asa fusese el crescut rau de parintii lui, ca nu era satul pana ce nu manca din ceva furat! Femeia lui de multe ori il dojenea, sfatuindu-l si rugandu-se de dansul sa se lase de un asemenea narav, dar el raspundea mereu:

– Femeie, nu-ntelegi ca eu nu pot altfel?! Pana n-oi lua ceva de la unul sau de la altul, nu-mi tihneste si pace!

Odata, prin luna lui iulie, intorcandu-se din tarina intr-o noapte cu luna plina si vazand lanurile imbelsugate ale altora, indata se gandi: “Ce-ar fi sa-mi aduc eu acasa o caruta din minunatia asta de grau!”. Si iata ca se duse iute, pregati caruta si caii, si in toiul noptii, cand doarme si pasarea, cum zic taranii, pleca la furat, luand cu el si copilita de-a lui de vreo 4-5 anisori, careia ii placea nevoie mare sa mearga cu tata-sau in caruta.

Ajunsi la lanuri, copila ramase in caruta, iar omul nostru prinse a se furisa, privind in toate partile (caci se vedea ca ziua): cand la stanga, cand la dreapta, cand inainte, cand inapoi… In mintea ei necoapta, dar curata, copila se tot minuna de ce se uita tata-sau in toate partile, numai intr-una nu… Omul, dupa ce s-a incredintat ca nu-l vede nimeni, inhata cativa snopi si veni cu ei la caruta.

– Tataica, matale ai uitat ceva! – zise deodata copila, aproape speriindu-l.

– Draga tatii, dar ce-am uitat?!

– Mata ai uitat ceva… In toate partile te-ai uitat, dar ai uitat sa te uiti si in sus…

Ea nu se gandise sa-si dojeneasca parintele, caci nici nu pricepea bine ce facea acesta, dar asa se socotise cu capsorul ei, ca daca tot s-a uitat in toate celelalte parti, ar fi fost bine sa se uite si in sus…

Iar cuvintele nevinovate ale copilei asa-l cutremurara pe om, trezind in el frica de Dumnezeu, ca s-a si dus de a pus snopii la loc, intorcandu-se acasa mai cait si mai rusinat ca niciodata. Femeia, cand l-a vazut cu caruta goala, a crezut ca l-or fi prins la furat, dar el i-a povestit totul de-a fir a par, ca daca se uita mai intai in sus, nu mai era nevoie sa se mai uite in celelalte parti, ca de ochiul lui Dumnezeu nimeni nu se poate pazi!

                                                                              Elena-Dumitrita Solomon

                             (Prelucrare dupa Ne vorbeste  Parintele Cleopa,  volumul 1)

 

Taina Spovedaniei

Discutand despre cele sfinte, un om mai nedus la biserica ii spuse unui calugar:

– Parinte, eu cred in Dumnezeu, insa nu prea merg pe la slujbe, si nici la Spovedanie si Impartasanie n-am mai fost demult. Eu asa mi-am zis si gandesc: important este sa crezi in Dumnezeu, iar restul conteaza mai putin, ca Dumnezeu stie credinta pe care o ai in sufletul tau, chiar daca n-o arati nimanui…

– Fiule, dar ce camasa frumoasa ai! – ii spuse pe neasteptate calugarul

Nedumerit, omul n-a mai stiut ce sa zica, ridicand stanjenit din umeri, insa calugarul a continuat, parand ca numai camasa il intereseaza:

– Spune-mi, porti toata ziua aceasta camasa?

– Da – raspunse omul.

– Dar doua zile la rand, o porti?

– Da, s-ar putea…

– Dar asa, intruna, o saptamana sau o luna, o porti ?

– O, nu, parinte, sigur ca nu!

– Pai de ce? – il mai iscodi calugarul, ca si cand nu ar fi priceput.

– Ei, stiti cum e, se murdareste si trebuie spalata si ea… Pe urma iar o iau, dar numai curata se vede si cat e de frumoasa, ca altfel murdaria o urateste…

– Pai, vezi, fiule?! Asa cum se murdareste camasa ta si trebuie spalata pentru a o purta iarasi si a te simti bine cu ea, la fel si sufletul se murdareste de pacate; si cum altfel l-ai putea curata mai lesne decat la spovedanie si la slujbe, prin dragostea si harul Dumnezeu?!

 

Intre camasa si suflet

 

Aproape incantat de convingerile lui “rezonabile” si oarecum mandru de propria sinceritate, un om ii spuse odata unui calugar imbunatatit:

– Parinte, sincer sa fiu, eu unul cred in Dumnezeu, dar nu prea le am cu biserica. N-am mai fost de copil pe la slujbe, iar de Spovedanie – nici vorba! Eu asa consider, ca important este sa crezi in Dumnezeu, iar restul sunt obiceiuri babesti, nepotrivite cu nivelul si demnitatea omului de azi.

Calugarul il privi cu blandete, apoi ii spuse, pe neasteptate:

– Prietene, abia acum vad eu, nevrednicul de mine, ce camasa frumoasa si scrobita ai dumneata!

Luat prin surprindere, omul a ridicat din umeri si a tacut, flatat si nedumerit in acelasi timp, insa calugarul a continuat:

– Spune-mi, dumneata porti aceasta camasa cat e ziua de lunga?

– Da, o… o zi o port, in orice caz… – raspunse omul, aproape balbait.

– Dar se intampla s-o porti si doua sau trei zile?

– Nu stiu, poate ca uneori da…

– Dar o saptamana sau o luna intreaga, o porti?

– A, nu, parinte, nu se poate asa ceva! M-as simti groaznic in ea…

– Pai de ce, prienene, nu-i aceeasi camasa care-ti place acum?! – urma calugarul, prefacandu-se a nu fi priceput.

– Pai… o camasa e o camasa si… Se murdareste si ea… si trebuie spalata. Pe urma sigur, o iau iarasi pe mine, ma simt bine in ea, cum este cand te primenesti…

– Pai, vezi, prietene! Asa cum se murdareste camasa de pe dumneata si trebuie cu tot dinadinsul spalata pentru a o purta din nou, tot la fel si sufletul se “murdareste” de pacate si de multele noastre slabiciuni. Si cum l-ai putea curata, te intreb, daca nu la Spovedanie si la sfintele slujbe, prin dragostea si harul lui Dumnezeu, Care are putere pe toate sa le ierte si sa le faca noi, luminandu-le pana la stravezime?

 

Dar din dar

 Intors seara tarziu de la un targ de departe, de unde adusese, intre altele, si un cos cu o minunatie de piersici, un taran isi puse in gand sa-i incerce pe cei patru feciori ai sai. Chemandu-i la el in dimineata urmatoare, le arata cosul si-i lasa mai intai sa se minuneze de frumusetea acelor fructe, cum nu prea cresteau prin partea locului, apoi darui fiecaruia cate o piersica, lasandu-i sa-si vada de ale lor. Pe la apusul soarelui, intorcandu-se de pe unde fusese cu treburi, ii chema pe toti patru in tinda si prinse a-i iscodi:

– Ia zi, tu ce-ai facut cu piersica ta ? – l-a intrebat intai pe cel mai mare.

– M-am grabit de-am mancat-o, tatuca, si-ti multumesc, ca tare a fost buna! Dar stii ce m-am gandit? Daca as lua samburele si l-as ingropa cu grija in spatele casei, udand locul, oare nu s-o prinde si-n pamantul nostru asa minunatie de piersic? Şi m-am si pus pe treaba…

– Bine ai facut, baiatul tatii! Se vede tu o sa ajungi un bun gospodar. Dar tu ce-ai facut cu piersica ta? – ii zise celui de-al doilea.

– Pai, am mancat-o… A fost asa de dulce, de frageda si de parfumata…

– Ai mancat-o si gata?

– Ba, dupa ce-am aruncat samburele si m-am lins pe degete, i-am mai cerut maichii una, ca prea a fost buna…

– Fiule, fiule, ai grija si pazeste-te de lacomie, ca lacomul mai mult pagubeste si lenesul mai mult alearga! – il dojeni tatal cu intristare. Dar tie ti-a placut piersica, a fost buna? – l-a iscodit taranul si pe cel de-al treilea fecior.

– Nu stiu… – zise acesta, ridicand cam stanjenit din umeri

– Cum nu stii?! Da’ ce-ai facut cu ea?

– Pai… am vandut-o. M-am dus cu ea in drum si am dat-o bine, cu zece bani…

– Ehei, fiule, se vede ca tu o sa ajungi mare negustor. Baga insa de seama, ca nu toate sunt de vanzare in viata, mai ales ceea ce ai primit de la parinti!

In cele din urma, taranul il intreba si pe cel mai mic:

– Dar tie, prasleo, ti-a placut piersica?

– Nici eu nu stiu, tatuca…

– Cum, si tu ai vandut-o, bata-te sa te bata?!

– Nu, tatuca, n-am vandut-o. Eu m-am dus pe la prietenul meu de peste drum, care-i tare bolnav, si i-am dat-o lui, sa aiba si el o bucurie, ca poate se mai inzdraveneste putin…

Cu lacrimi in ochi, tatal isi lua copilasul pe genunchi si-i spuse, sarutandu-l pe crestet:

– Nu stiu ce te vei face tu in viata, dar se vede treaba ca vei fi un bun crestin, iar asta pretuieste mai mult decat toate!

 ***

Nota mea: Aceste istorioare le-am primit pe cale virtuala.