Cuvânt și iubire

„Trăieşte în Bucovina o naţiune românească, a căreia este şi trebuie să fie ţara de moştenire” (N. Iorga). E un timp când nici arhivele-tezaur, nici bibliotecile cu vechituri înţelepte, nici zugrăvelile nu au înaintea celor „mici de zile, mari de patimi” (Eminescu) preţul preţuit. Dar cum nu-i nicio agresiune înaintea căreia să nu i se pună nimic, şi acestui timp traversat de fantasme, de „stăpâni ai inelelor”, nu altceva i se poate pune înainte decât un dig de cărţi.

S-a tot căznit neamul acesta să-şi facă un nume între seminţii, cântărind cu măsură zestrea de-acasă, dar şi jinduind la semeţia celor de peste marginea ţării lui. Când s-au ridicat din stirpe cârmaci, bucurie a arătat mulţimea înaintea înălţatelor tronuri, după cum jale mare fu când domnilor li s-a luat ţara şi li s-a dat pribegia. S-au înălţat monastiri şi au ars biserici urzite din trupul codrului; au pierit cât frunza şi iarba robii ctitori şi domnii şi-au pus numele în pisanii…

Peste aceste isprăvi – de luat în seamă – lipsea, totuşi, ceva: Cartea – mai tare decât coroanele, tridentul şi zidurile. Medievalitatea noastră nordică, cea care a pus mult „aur şi zugrăveală” pe edificiile durabile, a ştiut că dincolo de ziduri incoruptibilul Cronos nu poate fi împiedicat de infinitul său panta rhei decât prin „îndosarierea” întâmplărilor. Aşa a apărut Istoria şi, fără această disciplină – ingrată, pentru că este a… morţilor/ a timpului dus, nu ne-am şti străbunii, nici rostul, nici devenirea.

Domnii – unii iluminaţi –, cu ştiinţă de înfăptuirile din ograda principilor vecini, au poruncit logofeţilor să pună timpul în bucoavne. Scribii au ascultat şi vremuirea s-a odihnit în cronică. Şcoala a aşezat Cartea pe locul ei cel mai înalt, preţuindu-i solia înaintemergătoare – dascălii au intrat în cea mai nobilă trudă, ucenicii s-au înmulţit, didascalia a devenit academie.

Voievozii au însemnat toate provinciile istorice cu acest titlu intelectual-nobiliar. Putna – pentru că vorbim de un spaţiu septentrional – după cum toţi ştim, intră în Istorie nu numai printr-un Voievod civilizator, unic, emblematic pentru tot poporul român, ci şi printr-un prim academician, Vartolomeu Măzăreanu. Acest nume e, orice s-ar spune, o stea fixă a medievalităţii de la noi: rectorul Academiei de la Putna.

Coborând obcinile, geografice şi istorice, ale Putnei, într-o Bucovină respirând sub o altă coroană şi alte comandamente istorice, de la răpirea din 1774 până la Unirea cea mare din 1918, primul obiectiv în care se concentrează spiritul acestui topos este Rădăuţiul – Bogdana, mănăstirea Descălecătorilor – ilustrând vechimea, iar Liceul – ilustrând modernitatea.

Astăzi vorbim despre Realgymnasium vom Radautz/ Liceul/ Colegiul „Eudoxiu Hurmuzachi”, la 140 de ani de la înfiinţarea sa, despre energiile care l-au făcut peren şi despre numele său patronal, Eudoxiu Hurmuzachi, aniversat după două secole de la ivirea sa.

Cândva, academicianul bucovinean Radu Grigorovici scria: „Academia valorează atât cât valorează membrii săi”, ceea ce e valabil în raportare cu orice instituţie care se vrea respectată. Şi, având în vedere exprimarea de dinainte, cu reverenţă pentru Colegiul rădăuţean, îi voi argumenta prestigiul academic – nu numai subliniind câteva nume care şi-au luat puterea din acest locaş, ajungând în jilţurile Academiei Române, ci rechemând de la fondarea sa până azi, nume care-i sunt „pietre vii”: mai întâi, deşi nu este iniţiator, dar e… ctitor prin aprobarea şi înlesnirile oferite, trebuie amintit împăratul Francisc Iosif. Apoi, Mihai Pitei, Orest Reney de Hersani, Teofil Patraş, Iorgu G. Toma, ţăranul donator Vasile Marcu şi învăţătorul generos Ifrim Popescu, Ipolit Tarnavschi, Const. Mandicevschi, G. Papadiuc, Teofil Simionovici, Leonida Bodnărescu, Vasile Cârdei, Calistrat Şotropa, Emanoil Isopescu – toţi reprezentanţi ai începutului acestei instituţii. După care şirul continuă, întru aceeaşi neuitare, cu nume tot mai sporite: Ernest Rudolf Neuebauer, I.G. Sbiera, Ion Nistor, Eugen Botezat, T. Sfinţescu, Em. Grigorovitza, Mihai Horodnic, Dragoş Vicol, M. Guşuleac, Ion I. Tarnavschi, Şt. Cuciurean, F. Cârdei, Iulian Vesper, O. Marcu, I. Negură, O. Mirăuţă, I. Corfus, P. Spânu, D. Spânu, P. Babalean, I. Roşca, C. Traci, V. Ţigănescu, A. Şesan, Gh. Grigorovici, C. Ruscior, V. Neculce, L. Ionesi, R. Tudose, I. Şandru, Şt. Munteanu, P. Rezuş, Em. Loteanu, Gh. Sireţchi, C. Chirilă, V. Olaru, G. Muntean, V. Gheţău, Radu Mareş, V. Andru, Gruia Bodnărescu, Florin Bucescu, Corneliu Dumbrăveanu, R. M. Cârmaci, D. Olinici, D. Ieşanu, O. Păun, S. Cârstean, T. Seghedin, M. Turenici, V. Eftimie, D. Onciulescu, Ov. Popovici, V.I. Schipor, M. Olaru, P. Bejinariu, C. Hrehor ş.a.

Dar dacă pe ei îi amintesc doar compendiile – şi acestea tot mai rare – câţiva dintre cârmacii Şcolii, sub care s-au perindat nenumărate generaţii de elevi şi au fost la datorie profesori de calitate, toţi trebuie amintiţi: primul, E.R. Neubauer – profesor, scriitor, jurnalist (n. la 14 apr. 1822), care, cum constată D. Vatamaniuc, „străbate în viaţă un drum asemenea celui al lui Aron Pumnul”; apoi, alţii şi alţii, cu prestaţii efemere, sub povara vremii, până la E. Viforeanu, Anton Romencu, Petru Bejenaru, Ştefan Botezat şi Marian Olaru.

Liceul/ Colegiu stă sub o emblemă scumpă, sub numele unui cărturar de prima mărime în ţară: Eudoxiu Hurmuzachi.

Medalionul acestui om extraordinar nu ar fi avut strălucirea care o are în galeria spiritelor noastre exponenţiale, dacă nu ar fi adus Culturii şi Istoriei române truda sa pe multiple planuri: ca istoric – cum sublinia şi V. Bumbac – „Eudoxiu a mişcat ştiinţa istoriei prin cele 6000 de documente copiate şi aduse în ţară (v. D. Sturza, A. Sacerdoţeanu, I. Bogdan, C. Şerban) – „volume care veşnicesc” (N. Iorga) trecutul nostru. Excelând printr-un „stil sobru” (Ilie Luceac), Hurmuzachi a deschis prin Fragmente zur Geschichte der Rumänen (o Istorie a românilor) un drum nou în istoriografia noastră, iar în plan politic, prin Pro Memoria zur bucoviner Landespetition von Jahre 1848 (o anexă a Petiţiei Ţării), a dovedit cunoştinţe imbatabile în privinţa romanităţii şi unităţii etnice româneşti, cunoştinţe pe care le-a valorificat (şi prin vorbirea a 8 limbi europene). Fiind „ctitor al Ducatului Bucovinei”, ca jurist şi căpitan al Ţării Bucovinei, a susţinut limba română, învăţământul şi biserica (vezi perioada convulsivă din vremea lui E. Hacman şi timpul păstoririi excepţionalului ierarh Silvestru Morariu Andrievici). S-a implicat deopotrivă în acţiuni culturale – a susţinut concertele lui Franz Listz la Cernăuţi, „cunoştea toate literaturile şi operele celor mai distinşi scriitori din lume” (Ştefanelli). Înălţat la rangul de baron, în 1872, în acelaşi an a fost ales şi membru al Academiei Române (alăturându-se în acelaşi for, fraţilor săi Alecu (1866, fondator) şi Nicolae (1883, onorar). Reţinem din convingerile celui din urmă, Nicolae Hurmuzachi, aceste cuvinte, valabile şi astăzi: „Cine voieşte să lovească poporul român, lovească-i numai datinile şi obiceiurile, căci atunci îşi atinge scopul de bună seamă”.

Aşadar, Academia de la Rădăuţi, Colegiul azi aniversat împreună cu patronul său spiritual, Eudoxiu Hurmuzachi, stând sub un nume academic, îşi îndreptăţeşte semeţia. Eu nu uzez în această ocazie de niciun epitet gratuit. Când din acest locaş/ sălaş au ieşit academicieni, universitari, cercetători, scriitori, dascăli, cum poate fi numită altfel această instituţie? Şi că e în administrarea ei chiar… Institutul „Bucovina” al Academiei Române, fondat de academicienii D. Vatamaniuc, R. Grigorovici şi Vl. Trebici (1992)! Dar şi pentru că pe treptele lui au păşit mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Nistor, Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Iulian Maior ş.a.

Colegiul academic „Eudoxiu Hurmuzachi” a fost şi este un reper în învăţământul naţional, beneficiind şi de un conducător pe măsură, profesorul dr. istoric Marian Olaru, într-un tandem fericit cu Colegiul academic „Ştefan cel Mare” de la Suceava, condus de valorosul director profesor Dan Popescu – instituţii reper care scot absolvenţi cu orizont, care nu fabrică… genealoizi cu diplome de-o zi.

Cândva am fost şi eu elev („de noapte”, seralist) al acestui Colegiu. Nu-i loc nici timp acum pentru evocări – voi înşira doar câteva nume care sunt îngrădite de reverenţa mea pentru totdeauna: Ilarion Hurjui, Elena Hâncu, Liviu Hulubaş, Mircea Goreac, Oct. Ciobâcă, dar şi dna Viforeanu, dl Romencu, dl Botezat, dl V.I. Schipor, dl Marian Olaru. Şi cea dintâi – Eugenia Zaremba!

În acest liceu, care a fost – nu un „cimitir al tinereţii”, cum zice Bacovia – o casă a Prieteniei, am durat amiciţii pe care vremea nu le-a stricat: Liviu Agapi, Ştefan Iţcuş, Monica şi Traian Antemie, Halus, Galan, Husarciuc, Stolerciuc, Gavril Gheliuc, Foray, Petru Grijincu, Bezohaneţ, C. Bârlădeanu, Şt. Ciobanu, P. Cotos, P. Cotoară, Jireadă, Martinescu, Mirăuţă, Schipor, Simota, Vrabie şi… Mihai Ştirbu, vechi cât statuia din curte, de 40 de ani administrator al acestei instituţii…

Aici am susţinut recitaluri lirice; am fost omagiat de către profesori şi elevi când mi s-a decernat, de către Preşedinţia României, Diploma şi Medalia Meritul Cultural personal în grad de cavaler (2004).

Sunt, prin intermediul acestei instituţii, în fertile raporturi culturale cu istoricul Marian Olaru, director succesor al academicianului fondator al Institutului „Bucovina”, cu cercetătorul de excepţie dr. Vasile I. Schipor şi cu întregul colectiv de cercetători şi profesori. Colegiul „Hurmuzachi” mi-a pus într-o aură unică tinereţea. De aici am zburat spre Poezie şi Teologie. În pragul acestui ateneu am scris primul meu interviu (publicat de „Zori noi”/ „Crai nou”), cu sculptorul Marius Butunoiu, realizatorul bustului lui E. Hurmuzachi, al statuii ecvestre din parc şi al Galeriei Voievozilor din urbea noastră. Colegiul m-a înălţat şi m-a pus pe un drum bun. Un drum al Logosului integrator şi transfigurator, în care m-am întâlnit cu Petru Rezuş, cu George Muntean, cu Dimitrie Vatamaniuc, cu Vasile Andru şi cu Florin Bucescu, elevi cândva aici.

Îi spuneam lui Marian Olaru că Şcoala asta e în fiecare an în sărbătoare. Şi cum acest stilat dascăl nu-i străin de arta ironiei, mi-a arătat „memorialul” Liceului – iconostasul cu personalităţi. Da, sunt nume, nume prelungite în renume şi memoria trebuie să fie în lucrare. E loc de sărbători, de aduceri-aminte.

Acoperit de duhul cărturarului Eudoxiu Hurmuzachi, Colegiul din Rădăuţi e astăzi ca un Letopiseţ înveşmântat în ferecătură de aur.

Fie-i onoarea precum îi e prestigiul.

de Constantin HREHOR

http://www.crainou.ro/?module=displaystory&story_id=52218