Constantin HREHOR: Când cerbii năruie pădurea
Sunt trist şi, împreună cu mine, mulţi sunt la fel azi din cei care trăiesc după alt calendar rostuindu-şi cugetul şi voia, cu pravila lunii în creştere ori descreştere înainte, după trilul păsărilor, după curgerea norilor ori după ploaia preschimbată în lapoviţă şi omături.
Sunt trist, şi împreună cu mine ucenicii de odinioară – paji ai Împăratului Verde – Mircea, Geppetto şi Gigi în dăscălia sihăstriilor sub ochii ageri ai Maestrului Ştefan/ Fănică Stolerciuc, din meşteşugul căruia au luat învăţătură şi patimă „frumoşii nebuni” Gicu Vlaişan, Aurel Burciu, Adrian Totoescu, Sorin Buculei ori pândarii din vulpării pe care nici nu-i mai putem adăuga la şir, toţi moştenind fiorul sălbăticiilor de la Ilie Cazacărie, Galaction Orest, Nicolae Chiraş, Vasile Cazac, Ioniţă Cobzar ori Nicodim Curea până la Gavril Vatamaniuc şi alţii, alţii din aceeaşi stirpe de cetină şi ghindă ca veteranul cinegetic Filip Husarciuc din care s-a născut Ion, zis Leşcăul, neîntrecut mânuitor de flinte năprasnice.
Prin casa lui Fănică Stolerciuc au trecut mulţimi de oameni: miniştri, ambasadori, amirali, comandori, ofiţeri, universitari, medici, scriitori, ierarhi, preoţi, călugări, jurnalişti, văduvi, orfani, nevoiaşi şi… silvicultori, cât frunza codrului. Nu ştiu sub soare o altă mai primitoare casă! Fănică a avut cultul generozităţii/ ospitalităţii – masa a fost o prelungire a porţii de la intrare – nimeni nu-i trecea pragul fără a fi omenit; nimeni nu ieşea de sub acoperişul acestei case – în care s-au urzit prietenii şi taine indestructibile – fără a lua la drum ceva din belşugul ei. Fani, dincolo de zburdălniciile tinereţii, a fost un autentic profesionist în silvicultură, un gospodar de frunte în vatra Voievodesei – şi darnic şi priceput între acareturi şi grădini cu tot felul de seminţe roditoare, cu orătănii, stupi, iepuri şi melci. Margareta, perechea sa de până nu demult – o amfitrioană extraordinară, darnică, înţeleaptă şi răbdătoare, a fost cârma casei; sihăstriile vânătorului lunatec, ani de-a rândul au lăsat-o pustie şi nu odată a trebuit să tragă zăvoarele, să tacă, să plângă şi să-i întâmpine cu pâine şi vin, cu faţa veselă, pe pizmaşi. Ochii ei şi-au umplut izvoarele în multe răsărituri şi apusuri, şi pentru părinţii Traian şi Magdalena, ori pentru Toader şi Mitruc, dar, mai ales, cu sfâşierea care iese din ce pot grăi cuvintele, când nepotul Mircea a fost slobozit în lutul satului…
Erau de faţă mulţi din cei amintiţi – era Mirela care i-a umplut cu părul ei bogat sicriul fratelui, Silvia, Ileana, Mihaela… Au fost alături Cezar Ciorteanu, Petru Poroch, Ilie Fundu, Horia Sinculeţ, Sandu Chifan, Vasile Sbiera, Dumitru Brădăţan, lume din târguri şi sate…
Ce minunate au fost nopţile cu Fănică Stolerciuc – irepetabile în veci! Ce aniversări la 27 decembrie, an de an – cu Ion Ţibu, cu Liviu Agapi şi „pălăriile negre”! Ce ceasuri de veghe pe rarişti cu aramă de toamnă şi argintării cu ochi de lup! Ce destrămare de stele peste întunecimi şi sinistre ţipete de buhă, peste cascade cu păstrăvi lacomi şi poteci cu urme speriate! Şi câtă magie în focul mărunt din bordeiele ascunse în humă, când Fani îşi depăna amintirile în şoaptă, între veghe şi trezie, urmărind neclintit cătarea armei!
Sunt 40 de ani de când l-am cunoscut şi prietenia noastră s-a întemeiat sub o stea fixă. Când ieşeam târziu de la liceu, nu cutezam să-i tulbur pe părinţi şi înnoptam la el. Aşa şi în anii care au urmat, în casa Stolerciuc bucurându-mă de tot ce înseamnă bucurie în lumea asta. Fani m-a iubit de parcă aş fi fost al lui. Am simţit bunătatea Margaretei şi a lui Fănică Stolerciuc întocmai ca pe grija părinţilor mei. Nu mi-a fost drag niciun an ca anul acesta! Potrivnicii pe care i-a avut sunt fire de nisip faţă de piramida celor care l-au adulat: preoţii Vichentie, R. Nuţu, I. Ciornei, C. Ocheană, V. Leuştean, Iulian Neculcea, Damaschin Buzilă, Iosif Stanc, V. Lazăr, Tr. Molea, V. Bădiliţă, consilieri, epitropi, donatori, ctitori de la Marginea, Suceviţa, Horodnic, Dorneşti, Volovăţ, Humor, Dorna, Grăniceşti, Mihoveni ş.a.
Ştefan Stolerciuc face parte dintre exemplarele umane unice, care se nasc şi mor o singură dată. El este nu numai un om reprezentativ al obştii de-acasă, ci şi o emblemă a Silviculturii din Bucovina – cel mai înalt brad care a căzut din Obcina Suceviţei.
Pentru bucuriile pe care mi le-a procurat, condeiul meu va lucra întru amintirea sa (sprijinindu-se de aici înainte şi de kilometricele pelicule pe care le-am imprimat de nenumărate ori). Când voi pune între coperţi irepetabilele lui ziceri cu tâlc, am să merg în clar de noapte la cimitir să-i reazem cu cartea isprăvită movila de lut. Poate că şi atunci, semeţ ieşind pe munte, luând luna în rămurişul coarnelor, un cerb va nărui nervos pădurea, nu chemându-şi iubita, ci revoltându-se că urmele de aur ale bătrânului Fani nu se mai adâncesc pe cărări…
Constantin Hrehor
Sursa: http://www.crainou.ro/?module=displaystory&story_id=52294&format=html
Notă: Şi eu sunt tristă…Mi-am petrecut unele vacanţe la mătuşa Eugenia, mama lui Fănică, sora bunicii Trandafira, alături de dumnealui, Lucuţă, Mircea…Îmi povestise multe despre tata…
Oamenii codrilor de fagi!
Imi amintesc de “boncănitul cerbilor”, se amuzau de întrebările mele copilăreşti…
La vremea potrivită, probabil voi scrie despre neamul tatălui meu, ce a vegheat codrii Bucovinei de generaţii…Vremurile l-au rupt pe tata de frumusetea pădurilor, de-ai lui…a plecat şi el cu dorul după dulcea Bucovină.
Dumnezeu să-i odihnească !
Mariana Gurza
Biserica din Voivodeasa
Fănica şi Coca
Fănică Stolerciuc
