JURNA LAMAR – / RODICA ANCA
RODICA ANCA
I L I N C A
ILINCA mi-a rămas mai mult în inimă decât în memorie. Amintirile despre ea sunt, mai curând, sentimente, doruri, adieri, tristeţi, decât imagini sau întâmplări. A fost Mama mea. Deşi a murit când eu aveam doar zece ani, trăieşte în sufletul meu de alţi 58, câţi au trecut de atunci.
Fată de la ţară, gonită de sărăcie, a venit dintre dealurile Mehedinţiului la Bucureşti să înveţe meserie. A intrat ucenică la croitorie şi a cusut până s-a îmbolnăvit, ba, chiar şi în timp ce suferea. Nu ştiu cum l-a întâlnit pe tata, cum s-a măritat, cum au trăit. N-am apucat să aflu. Ştiu doar că mă iubea şi că suferea pentru mine. Îi văd pe amândoi, acasă, că n-aveau atelier, cosând şi cântând toată ziua. Aceasta este cea mai dragă imagine despre părinţii mei. Serile le urmăream din pat umbrele care dansau pe pereţi la lumina lămpii cu gaz, că nu aveam curent electric în cele două odăiţe din paiantă, închiriate, chiar în Bariera Vergului.Când nu cânta, mama ne spunea poveşti, mie şi mătuşii mele, sora ei, Dada, cum îi spunea ea. Sau ne citea poveşti şi poeziile lui Coşbuc. ( Numai că pe atunci eu nu ştiam de el).
Parcă o aud cântându-mi “Juna Rodica”, “A venit un moş din crâng”, Sau învăţându-mă poezii
frumoase, cum este asta: “ Afară ninge liniştit/ Şi-n sobă arde focul/ Dar noi, pe lângă Mama stând/ De mult uitarăm jocul./ E noapte, patul e făcut, / Dar cine să se culce/ Când Mama spune de Isus / Cu glasu-i cald şi dulce:/ Cum s-a născut Isus Christos/ În ieslea cea săracă/ Cum boii peste El suflau/ Căldură ca să-I facă/ ….(nu-mi mai amintesc două versuri) / Iar îngerii din cer cântau/ Cu flori de măr în mână” Şi multe altele, pe care, cu durere în suflet, îmi dau seama că nu mi le mai amintesc.
Dragostea asta pentru fantastic şi pentru poezie, pe care ea mi-a pus-o în inimă nu m-a părăsit nici acum. Când am putut să citesc, am învăţat multe poezii, doar pentru bucuria mea. Ştiu că pare nefiresc, mai ales în zilele noastre, ca o fată de la ţară să iubească poezia. Dar aşa erau ţăranii noştri români: iubitori de frumos, de natură şi de patrie. Asta am descoperit-o eu însămi peste puţin timp când, după moartea mamei, sora ei, Dada, m-a luat la ea, la ţară, pentru vreo doi ani şi am iubit satul acela şi ţăranii lui.
Tata, bărbat frumos, cu ochii după orice femeie! I-a făcut Ilincăi o viaţă cam nefericită.
Nu povestesc amănunte, nici nu le cunosc, decât din ce-mi povestea mătuşă-mea când am crescut. Cea de a doua amintire certă este din timpul bolii – cancer – când m-a luat tata la spital: până la poarta spitalului (Floreasca) a venit cu noi şi o femeie, care a rămas să ne aştepte jos. Îi cumpărase nişte struguri. Mama mi i-a dat mie şi eu m-am bucurat să-i mănânc! Şi iată încă o imagine, din timpul războiului: Un gard de fier, în spatele lui un spital, nu ştiu care, eram prea mică. Un bărbat bandajat la gât, scoate mâinile printre barele de fier, mă mângâie pe păr, eu mă feresc. Nu-l cunosc. E tata, îmi spune mama. Fusese rănit pe front la gât şi îl trimiseseră acasă.
Nu împlinisem şapte ani când m-au dat la scoală. Pe atunci se dădeau nişte teste de inteligenţă şi se repartizau elevii în funcţie de rezultate. Ţin minte cât de mândră era ea, mama, când am fost repartizată la clasa I A. Mai ţin minte şi cât de tristă a fost când am venit cu nota patru la caligrafie. Nu m-a certat, nu mi-a spus nici o vorba, dar a plâns. Mi-a fost atât de jenă, mi-a părut atât de rău, am muncit cu atâta îndârjire să scriu frumos, încât de atunci n-am mai luat altă notă la caligrafie în afară de 10. Poate dacă m-ar fi certat, n-ar fi avut atâta efect asupra mea, că d-aia nu mai puteam eu, de caligrafie! Nici nu prea cred că ştiam eu ce e aia şi dacă are vreo importanţă felul în care scrii.
Când a murit mama, eram la Bărboi, la ţară. Sora mamei a venit la Bucureşti şi nu m-a luat şi pe mine. Cred că i-a zis tata să mă lase acolo. Ea, mătuşa, nu ştia să citească, aşa că mi-a dat mie scrisoarea să i-o citesc. “De-acuma, tu eşti mama ei” îi scria tata, anunţând-o de moartea mamei. Şi aşa a fost. A avut grijă de mine, în numele mamei, până s-a stins la rândul ei şi ea. Iar
eu, am respectat fraza de mai sus, din scrisoarea lui taică-meu, cu sfinţenie.
Abia după mulţi ani m-am gândit la suferinţa ei, a Mamei care nu-şi mai poate creşte copilul, pe care e nevoită să-l lase în voia sorţii la numai zece ani. Pe care nu poate nici măcar să-l vadă şi să-l îmbrăţişeze înainte de moarte. În copilărie am dat atenţie numai durerii mele, de copil singur pe lume, că fără mamă eşti ca şi singur. Când am avut şi eu copil, am realizat că tragedia şi suferinţa mamei sunt infinit mai mari decât cele ale copilului.
De fapt, îmi este greu să scriu acum despre mama. Şi nici nu m-am mai gândit, anume, la ea, de mult timp, dar mi-este mereu prezentă în subconştient. Prin clasa a cincea, la ţară, ne-a dat eterna compunere despre Mamă. Atunci am ştiut ce să scriu. Nu ţin minte ce am scris, dar profesoara a fost foarte impresionată şi a plâns. Eu m-am ruşinat că mi-am pus sufletul pe tavă,
mi s-a părut că nu se cuvine, că e impudic, şi n-am mai făcut-o niciodată de atunci. Nu mi-am mai arătat sentimentele şi emoţiile, oricât de profunde, de frumoase, de curate au fost ele. Mi-a
fost ruşine, de parcă aş fi ieşit în pielea goală în văzul lumii. Mă sfiesc să-mi mângâi copilul, sămi arăt iubirea faţă de ea, deşi uneori tare mi-aş mai dori s-o strâng în braţe, cum făceam în copilăria ei.
Deşi nu o arăt, sunt sigură că ea simte iubirea mea. Mi-e ruşine să mă duc la ea şi s-o strâng la piept aşa, pur şi simplu, deşi adeseori îmi imaginez că o fac.
Aşa mi-o aduc în memorie, pe mama, prin reflectarea, ca într-o oglindă, a reacţiilor şi sentimentelor celor care au cunoscut-o.
Îmi mai amintesc trei vise pe care le-am avut, tot în copilărie.
În primul mă muşcase un şarpe de încheietura mâinii. Eram speriată rău, dar a apărut mama şi mi-a zis: “Stoarce, să iasă veninul”.
In următorul o găsesc pe undeva pe mama şi sunt foarte fericită: “Mi-au spus că ai murit, de-aia nu te-am căutat atâta vreme. Dar n-am ştiut că m-au minţit”.
In ultimul, umblu pe aiurea căutând-o. O găsesc întruchipată într-un pom de pe marginea drumului şi mă ghemuiesc fericită la rădăcina lui. ( Visul ăsta o fi la baza unui desen şi a unei plăci de argilă unde apare un pom care, în loc de fructe, poartă pe ramuri copii).
Avea doar 36 de ani când a murit.
Poate că icoana ei am avut-o în suflet ori de câte ori am făcut vreo lucrare cu Fecioara, sau cu Mama. Dar şi acestora le-a fost dată aceeaşi soartă: să nu le pot termina vreodată.
(JURNA LAMAR – PROZA SCURTA)
RODICA ANCA
http://georgeanca.blogspot.com/
