Sandu Cătinean din Bonţida – în toamna-acesta ruginie
Sandu Cătinean din Bonţida
***
POEME
în toamna-acesta ruginie
în toamna-acesta ruginie
iubirile se nasc din noi
suntem ca vântul în câmpie
când prea molatec, când vioi…
în toamna-acesta ruginie
ne-om mai iubi pe maluri ude
de vrei… vom fi pentru vecie
doar noi….cu trupurile nude…
nu te speria iubirea mea
de cânturi vechi ce sună-ncet
sunt apa care curge iute
sunt dorul tău de prin nucet…
în toamna-aceasta ruginie
când dragostele-s tot mai grele
printre cărări, pe maluri ude
sunt eu şi gândurile mele…
tu ai plecat din nou pe ape
ce iar mi te-au răpit haine,
iar eu iubito simt că iară
voi trece toamna fără tine…
de ce mă laşi iubirea mea
să mă înec în ape reci
mai ţine-mă un pic de mână
hai să mai mergem pe poteci…
să fim din nou în toamna simplă
pe râul cald ce curge-n munţi
să ne îmbrăţişăm nebuni
să ne-mbătăm de noi dorinţi…
şi-apoi să ne-aruncăm în ape
iubirea noastră cu noi piară
şi-n zori pe lumea cealaltă
ne vom găsi iubirea iară…
A căzut din cer o rază
A căzut din cer o rază
Poposind pe suflet greu
S-a lăsat încet, senină…
Erai tu, îngerul meu.
A venit apoi tăcută
O mireasmă de salcâm,
Nu ştiam de unde vine
Numai tu erai în drum ;
A strigat o adiere
De parfum, din depărtare
M-am mirat, căci înainte
Numai tu erai în zare ;
Am privit apoi cu spaimă
Eram eu şi era toamnă…
Nu era nimic în juru-mi
Numai eu…şi-n drum…o doamnă!
Când pierzi ce nu ai înţeles
Când pierzi ce nu ai înţeles
Doar ai strivit în gând o clipă;
Va trece timpul ca şi boarea
Şi-ai vrea să uiţi de grea risipă…
Regrete grele sunt deşarte
Iar timpul nu vrea să se-ntoarcă
Îmbătrâneşti din nu ştiu ce
Şi toate-n negru le vezi parcă…
Când pierzi ce nu ai înţeles
Te zbaţi în mreje de durere
Te uiţi năuc la cei din jur
Şi-orice privire-i o părere…
Când pierzi ce nu ai înţeles
Doar gândul negru-ţi este prieten
Şi-oricâte voci te preamăresc
Doar în tăcere mai eşti sprinten…
Iar la sfârşitul vieţii tale
Te uiţi în urmă mai ales
Zâmbeşti amar privind la cer
Vreme-a trecut, şi geaba-i înţeles…
Când pe-un poet…
Când pe-un poet îndrăgostit
Iubita-i dragă-l părăseşte
Doar vântul plânge-ncetişor
Văzând ce mult el o iubeşte…
Când un poet e părăsit
Lăsat să plângă-n voia sorţii
Şi soarele se-opreşte-n loc
Şi-n cimitire tremur morţii…
Iar dacă e uitat de tot
De cea pe care o iubeşte
Chiar păsările cad din zbor
Iar luna-n ceruri se opreşte…
Apoi se stinge ca un fum
În lumea lui visând frumos
Şi nimeni plânge după el
Nici după versul lui duios…
Doar căpriori oftează fin
Prin codrii ce i-a străbătut
Doar cerbii ştiu în lumea lor
Despre poetul cel tăcut…
Iar timpul şterge cu osârdă
Iubirea ce a fost cândva
Dar despre dragostea lui tristă
Rămâne-o carte…undeva…
Când eşti trădat…
Când eşti trădat, tu vei simţi
Cum, ceva se va rupe-n tine,
Ţi-s paşii sprinteni, tot mai grei
Şi chiar să mori încet, îţi vine,
Când eşti trădat…
De eşti trădat, vei fi convins
Că lumea asta-i pe sfârşite,
Din ochi, îţi vor pieri scântei,
Prin gând, doar vise răvăşite,
De eşti trădat…
Trădarea, când o vei simţi
Cum macină din ce-ai ştiut,
Nici sfinţii nu te vor opri,
Să scuipi dispreţ, pe ce-ai avut
Trădarea de-i simţi…
Otrava, din trădare-i cruntă
Şi sufletul ţi-l face scrum,
Ai vrea, să mergi iar înainte
Dar, nu mai şti să calci pe drum,
Atâta e de cruntă…
Într-un sfârşit, când eşti trădat,
Te-ascunzi umil, pe-un colţ de rai,
Nu simţi nimic, din ce-ai pierdut,
Te-agheţi de lume ca un scai,
Să uiţi, c-ai fost trădat…
Aseară-am fost prin brazii mei
Aseară-am fost prin brazii mei
Te-am căutat prin iarba ninsă
Iar pe cărări luceau sclipiri
Din umbra ta, prea iute stinsă…
Te tot strigam oftând timid
Când ciutele păşteau sfioase
Dar printre brazii mei candizi
Pluteau dureri misterioase…
La poala unui pin cercam
Să-mi oblojesc iubirea caldă
Privind la tufele din crâng
Cum raza lunii fin le scaldă…
Tu nu veneai iubirea mea
În braţe să te ţin… aproape
Prin cetini ce vibrează stins
Să-ţi curg oftările pe pleoape…
Şi-apoi să adormim visând
La lumi ce ocrotesc iubiri
Şi-n noaptea ce se scurge lin
Să fim ai lumii triste…miri
Sandu Cătinean – din Bonţida
