Aşteptând eternitatea lângă Sfânta Mănăstire Lainici: Părintele Adrian Făgeţeanu
O zi de vara, caniculara. Pornisem de dimineata pe Valea Jiului, la indemnul unui prieten de a-mi regasi “bunicul copilariei mele”, parintele Adrian Fageteanu, izolat langa Sf. Manastire Lainici, la Schitul Locurele.
Jiul curgea linistit, boarea diminetii imi aducea amintiri bucovinene legate de pribegie, de acea lacrima ce se prelinge pe obrazul tuturor celor dezradacinati. Eram emotionata de aceasta intalnire, aveam o teama ce ma infrigura, ca poate ajungand “acolo” – nu-l voi mai regasi. Rasuflasem usurata in momentul in care un copil cobora pe scarile de lemn frecate de vreme, si c-un zambet angelic, mi-a confirmat ca parintele Adrian traieste.
Nu am avut rabdare sa mai facem inca 5 kilometrii pe jos, desi se cuvenea. Am mers pe un drum forestier pana la schit. Era dimineata, ora la care rugaciunea te mangaia la fiecare freamat de frunza. N-am avut rabdare sa-mi astept sotul. Am fugit prin iarba uda spre prima casuta modesta din incinta schitului. Ma descultasem sa simt roua diminetii binecuvantata si sa admir peisajul mioritic, care iarasi ma ducea in gand spre Bucovina. Am fost indrumata de un calugar tanar spre casa parintelui Adrian. O casa asa cum sunt cele din satele bucovinene. Am urcat scarile cu inima tremuranda si auzind voci inaltatoare, am intrat si am ingenunchiat impietrita de imaginea preotului modest si cucernic ce ingenunchiat isi facea rugaciunea. Parintele care oficia slujba diminetii, un tanar calugar bucovinean care-l ingrijeste pe bunul ieromonah, m-a privit pentru o clipa, si cu aceeasi evlavie si-a continuat rugaciunea. Parintele nu-si ridica ochii. Ingenunchiat, cu inima spre Dumnezeu, cu inima spre iubirea fata de omenire, isi lasa cuvantul in rugaciune din tot sufletul. Pentru moment, vocea sa m-a cutremurat, ma facuse sa ma simt aproape de cer, aproape de Dumnezeu.
Ochii sai nu mai sunt ca altadata. Aceeasi sclipire, acelasi albastru, acceasi agerime, dar vede mai mult cu sufletul. L-a inceput nu ma recunoscuse. Am inceput sa-i povestesc de vremuri trecute cand corespondam, cand il vizitam pe la manastirile unde era obligat sa mearga. Evita sa-mi pomeneasca de ceea ce eu atunci sesizasem. Mutat de la o manastire la alta, citirea corespondentei si altele…
I-am vorbit despre “Rugul aprins”, de pozitia intelectualilor pentru cei care inca mai sufera…Ocolea subiectul – discret, se imbufnase cand i-am spus ca este considerat unul dintre “inteleptii parinti” si “apostol” al bucurestenilor. Mandria nu i se potriveste. Chiar daca a construit doua manastiri, nu vorbeste prea mult. Legatura sa cu Dumnezeu este ceea ce il intereseaza. In profunzime se simte neputincios ca nu poate lupta pentru biserica ortodoxa, impotriva celor care vor destramarea ei. Nu are altceva de facut decat sa se roage. In momentul in care i-am vorbit de intelectualii din toata lumea, care pledeaza pentru integritatea bisericii noastre a tresarit usor si-a facut semnul crucii.
Am vorbit despre dulcea Bucovina. O tema calda si draga bunului meu bunic. Tara fagilor cu lanuri de in inflorit, cu scoarte frumoase, cu mirosuri de fructe si flori de camp, cu oameni inimosi. Acolo, in odaia sa, m-am simtit acasa. Acasa in Bucovina. Simplitate, aer proaspat, spiritualitate. Pentru el copiii inseamna foarte mult. Tine la unitatea familiei, la ceea ce Duhul Sfant ne daruieste. Sugubat din fire ne-a vorbit in pilde, asteapta sa se alature celorlati sapte frati ce stau la umbra brazilor in curtea bisericii. Am invatat ca apropierea curata de Dumnezeu, ocolirea pacatelor ne face sanatosi si eterni. Ne-a marturist ingrijorat de numarul scazut al ortodocsilor, de practica unora de a-i convinge pe altii sa treaca la alte religii, nemultumit pentru cei care considera ca in Romania sunt “prea multe ciori negre” adica calugari. De ce-i deranjeaza pe unii faptul ca noi avem multe manastiri? I-am simtit amaraciunea cand ne-a vorbit despre “popi” si preoti…
“Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur. Acum, au cruce de aur si inima de lemn”. L-am simtit trist o clipa. Rascolisem prea mult si poate nu a fost intelept. Ne-a povestit despre anii studentiei, despre detentie, despre puterea credintei in cele mai cumplite momente. Trecuse pe langa moarte de sapte ori, in inchisoare el a fost cel mai batut, dar…credinta si crucea sa de lemn l-au salvat. Dar, fiind “bunicul” meu, dintotdeauna deoarece pe ceilalti nu i-am cunoscut niciodata, am primit la plecare o binecuvantare.
Ar fi dorit sa-mi daruiasca ceva, asa cum se obisnuieste in Bucovina …S-a uitat lung la mine si zambindu-mi duios, mi-a spus ca singurul sau dar este rugaciunea sa pentru mine si familia mea. Un dar minunat pe care il pretuiesc. M-am despartit cu greu de acea parte mirifica de lume. Imi lasasem bunicul trist si abatut. Trist pentru o lume neascultatoare, abatut pentru ceea ce se intampla inlauntrul nostru. Am ajuns acasa obosita, ravasita si totusi alta. Primisem o lectie de viata, o lectie de istorie, o bucata de pace.
Eram fericita, imi vazusem bunicul ! Da, la plecare intrebandu-l ce sa-i aduc cand ma voi intoarce, simplu, mi-a raspuns: O BUCATA DE PACE!
Mariana Gurza
Din volumul : “Părintele Adrian Făgețeanu și crucea Rugului Aprins” – Omagiu la un secol de la nașterea sa
Centenar Adrian Făgețeanu
Ediție îngrijită de Andrei Dîrlău
Editura: Lumea Credinței, București, 2012
INEDIT — PARINTELE ADRIAN FAGETEANU — Ultimul sau interviu TV (2009)
