Octavian D. Curpaş: Poeme despre soare, flori şi linişte
În volumul de versuri « Călătoria gândului », publicat în antologia “Spiralele vieţii”, Victoriţa Duţu, semnând cu pseudonimul Ilinca Nathanael, pictează folosind cuvinte. Aici, Victoriţa Duţu nu este doar poetă, ci şi artist plastic, astfel că versurile cărora le dă viaţă devin cântece ale atmosferei, culorii şi luminii. Expresia este concentrată şi concisă şi totul stă sub semnul metaforei şi al epitetului cromatic evocator: « Cu mâinile muiate în apele cerului/ Ca în florile lacului meu,/ Dacă aş putea să cânt/ Cu privirile-n soare… » (“Dacă m-ai lăsa”)
Victoriţa Duţu – matematician, filosof, poet şi artist plastic
Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărţile “Spaţii”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, etc. Deţinătoare a Premiului Internaţional de poezie “NAJI NAAMAN”, obţinut în anul 2009, Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Poeta este absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi are un masterat în logică şi hermeneutică. În prezent, Victoriţa Duţu este profesor titluar de matematică la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM Cultural şi Educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”.
“Ce faci lumină în visul meu”
În „Visul meu”, lumina devine un topos edenic, aducând cu sine efluvii olfactive persistente. Poezia se detaşează printr-o prezenţă puternică a eului liric in peisaj, precum şi prin sublimarea elementelor acestuia în stări de suflet bazate pe ambiguitate şi sugestie: “Ce faci lumină în visul meu/ Mã chinui sã te privesc,/ Să-ţi privesc mâinile/ Picioarele sărutate de ape,/ Dar tu te asemeni cu mine/ Foarte mult,/ Eşti la fel de singură/ Ca atunci când te caut.”
“Zgomotul ce striveşte ninsori”
Rememorarea afectivă, spaţiul amintirii unei trecute iubiri se concretizează la Victoriţa Duţu într-o comuniune cu natura, pe care eul liric o transfigurează poetic printr-o imagistică bogată. Poeta descrie senzaţii şi simboluri ale solarităţii, redate sugestiv prin filtrarea luminii în clipe nesfârşite de linişte. Forţa cosmică a energiilor vitale este evocată prin elementul acvatic, fie că este vorba de lacrimă, apă sau ninsoare. Stării de linişte de la început îi ia locul, în final, zgomotul care ucide. “Într-un cântec sublim/ Izvoarele săltau/ La visul tău albastru/ Şi florile plângeau/ Odată cu tine./ De după zări mă priveai/ Cu lacrima ta de soare/ Şi cânta inima mea/ Împreună cu lacrima ta nebună/ Te iubeam, te iubeam/ Dar acum a sfârşit această iubire/ Apa nu există decât la un preţ foarte/ Scump/ Şi e mereu cãlcată în surdină/ De zgomotul ce striveşte ninsori.” (“Cântec”)
“Zãpezile…ah, zãpezile”
În “Asfinţit”, poeta creează un tablou de o cromatică intensă, textul cumulând cu figuri de stil extrem de expresive: ” Soarele era uneori la asfinţit/ Valea suna a pustiu/ Deşi era primăvara,/ Se topeau zãpezile/ Zãpezile…ah, zãpezile…/ Atâta fum de aburi/ Se-nalţã din florile/ Ce urmau sã înfloreascã/ Dar unde înfloriserã,/ Unde era adâncul neştiut/ Nevãzut încã de oameni,/ Plutitor dincolo de cuvinte?” Plinătatea luminii, fecunditatea cosmică revarsată în plan terestru vor transforma toate elementele în principii vegetale, redate prin florile ce urmează să se deschidă. Poeta conservă în aceste versuri o lume fixată într-o aură de eternitate, într-un orizont al sevelor reunite, cosmice şi telurice.
Secunde
În “Scrisoare” – “Am primit o scrisoare./ De la cine e ?/ E de la tine la mine” – rememorarea afectivă a unei poveşti de dragoste schimbă perspectiva poetică. Versul pendulează între un plan al prezentului şi unul al trecutului, între “secunda aceasta,/ Şi secunda aceea”. Atmosfera erotică este tipic romantică, de basm, de ritualitate a momentelor si a gesturilor dintre cei doi iubiţi. Sentimentul de reverie rezultă şi din cele două secvenţe temporale, trecutul şi prezentul, ce se întâlnesc într-o simetrie perfectă. “Mã voi întoarce din drum cândva”, afirmă poeta, amplificând astfel atmosfera de melancolie în care se înscrie întreaga poezie.
“Trebuie sã fie şi altceva!!!!”
În “Masca”, reflecţia asupra trecerii timpului, uşor mirată, stă sub semnul cugetării filosofice: “Aceeaşi masã pe care scriu,/ Aceeaşi copaci care-şi leagãnã frunza,/ Oamenii ce seamãnã între ei,/ Trec pe stradã agale,/ Aceleaşi maşini , cu acelaşi zgomot,/ Trec prin faţa blocului meu./ Privesc în gol/ Şi totul dispare în trecut/ Într-o lume lipsitã de valoare./ Trebuie sã fie şi altceva!!!!”
Acest “Trebuie sã fie şi altceva” reflectă starea de nelinişte nedefinită a eului liric, aşa cum se regăseşte şi în afirmaţia poetei din “Puterea de a înţelege”: “Unul din cele mai mari daruri cu care a fost înzestrat omul de către Dumnezeu este acela de a cunoaşte. Care este sensul existenţei umane până la urmă?” Cu alte cuvinte, ce se află dincolo de evident, ce altceva mai există în spatele cortinei? Tot autoarea este cea care ne dă răspunsul: „Deodatã o floare mi-a cãzut în mânã./ Era galbenã, cu raze de soare în ea.” Adevărată valoare, mireasmă de floare şi lumină solară, acest altceva în căutarea căruia poeta a pornit într-o călătorie a gândului, este poezia. Pe care Victoriţa Duţu o plămădeşte şi acum, ca de fiecare dată, cu dăruire, pasiune şi suflet.
Octavian Curpaş
Phoenix, Arizona
Septembrie 2010
