Nicolae Badiu – „România care contează”
De la „România într-un şah etern” la „România care contează”, jurnalistul, analistul, omul de televiziune şi scriitorul Nicolae Badiu, întors parcă din oraşele vieţii în oraşul comunicării, mereu aplecat pe o vioară cu o atenţie minuţioasă, şi-a adîncit experienţa asupra documentelor omeneşti şi-a maturizat arta într-o carte solid închegată, de proporţie remarcabilă şi de o luciditate surprinzătoare în echilibrul ei interior, apărută în acest an la Editura „Euro Press”. Pătrunderea psihologică şi observaţia inteligentă a relaţiilor sociale constituie latura forte a cărţii. Consemnarea demnă, sinceră, ca semn al maturităţii literare, reuşeşte să menţină o linie ideatică evidentă itinerariului ce merită cercetat cu atenţie, centimetru cu centimetru: de la „vrajba ca metodă de management”, la „preacurvia, doctrină politică naţională”, „de la bască, la cagulă”, de la Blaga, la unguri, de la Dumnezeu, la „felinarul din spatele căruţei”, de la Ceauşescu, la caracterul românesc, de la „vremea probabilă în parlament, la „luminiţa din capătul bordelului”, de la „cotele apelor tulburi, la „România totală şi imnurile sale”, veţi afla „cine e Nicolae Badiu” şi ce înseamnă „să rămâi român în plină criză”, fără „alternativă la Apocalipsă”. Ceea ce dă originalitate şi farmec cărţii, poate mai mult decît caracterul realist, este acel imponderabil care pluteşte deasupra paginilor, ca o aromă subtilă şi preţioasă: regretul pentru lucrurile nimicite de haosul implacabil, şi accentul vibrant de compătimire faţă de personajele sale şi faţă de eterna suferinţă omenească. Scriitor european în larga şi buna accepţie a cuvîntului, Nicolae Badiu alege pentru carte teme variate, analizează contexte şi moravuri, dorind să pună un „fundament de nezdruncinat” opiniilor proprii. Condeiul său înregistrează aspectele umoristice ale societăţii în care abuzul şi stupiditatea îşi dau mîna ca să îngreuneze viaţa omului de rînd. Timbrul, pe rînd, grav, sentimental, polemic, cu tranziţii de la revoltă la compasiune, face din „România care contează” cea mai împlinită carte a autorului, o satiră socială şi politică cuprinzătoare, care implică o răspicată denunţare a făţărniciei Puterii, a pervertirii exponenţilor săi într-un mediu în care totul gravitează în jurul banului.
Ar fi greşit să credem că volumul este o iremediadă pe frontispiciul timpului, sau un război cu prezentul. De reţinut reacţia în lanţ provocată de aceste tablete în conştiinţa culturală românească a vremii. Din dorinţa dialogului cu românii de pretutindeni, Nicolae Badiu joacă totul pe o singură carte. Şi cîştigă poziţia unui scriitor pe care timpul nu-l poate face să tacă, a unei voci care a evadat demult din ceea ce criticii numesc tripla închisoare a literaturii: a unei provincii, a unui curent, a unei religii literare. Reflecţiile şi tabletele rostite cu acelaşi zîmbet ironic, dau la iveală unda de vivacitate intelectuală şi modul original cum sînt utilizate notele care ironizează şi polemizează. „România care contează” are un potenţial enorm. Nicolae Badiu focalizează asupra elementelor de interes, cititorul este abordat cu atenţie, fără un lux al detaliilor. Ştiind să le aleagă pe cele cu adevărat relevante, autorul propune cititorului un alt model de lectură, un mozaic deosebit de captivant. Prezentul ca dezumanizare este, în mare, panorama textelor, autorul nu se mulţumeşte cu funcţia (jurnalistică) de consemnare, ci ia atitudine împotriva despărţirii tematice şi valorice a apelor de uscat. Atunci cînd vine vorba despre „major, nobil, popular, frivol”, întotdeauna îşi armonizează cuvîntul cu tonul „tumultoasei existenţe a societăţii noastre”. Sub toate aspectele, cartea creează interes şi tensiuni interioare în economia construcţiei teoretice şi eseistice a cititorului, pentru că ea realizează o substanţială modificare de viziune prin poziţia auctorială şi prin perspectivele asupra lumii investigate.
Recursul la tablete şi reflecţii ca mijloace de reliefare a atmosferei, de caracterizare sau de concluzionare, clarifică inevitabil mesajul scriiturii. Vocea autorului creditabil, implicat în formula monologului confesiv, indică acel salt în autenticitate şi firesc, permite investigarea psihologicului, a reacţiei şi a emoţiei trăite pe viu. Optînd pentru un realism psihologic, Nicolae Badiu nu creează un mediu propice integrării personajelor sale, ci (re)construieşte corectiv realitatea exterioară, obiectivă, pornind de la cea interioară, ca extincţie şi reflex ale ei sau în contrast cu aceasta. Cadrul este viu prin acţiunea personajelor, prin detaliile relevante care trăiesc şi funcţionează simbolic. Autorul le dispune în planuri de obiectivare, calculînd nivelul de percepţie favorabil sugestiilor vizate, le însufleţeşte prin lumini, umbre, sunet şi culoare. Parcă asumîndu-şi rolul unei echipe de televiziune, Nicoale Badiu îmbracă textele într-o diversitate de sugestii ce conduc spre ideea unei percepţii plastice a realităţii. Se poate vorbi de un impresionism al relatării, de un fel de monolog-echidistanţă faţă de sugestia proustiană sau faţă de deschiderea simbolică woolfiană.
Nicolae Badiu organizează un teatru personal de luptă cu scenarii rostandiene, cu personaje şi situaţii din cele mai diverse, cu reprezentări vii, nu ale unei umanităţi abstracte, ci faţete ale complexităţii omenescului concret. Esenţială este inteligenţa artistică a autorului, vizibilă în adaptarea formei la conţinut, în căutarea efectului şi a moralei. Iată cum un om de televiziune ne familiarizează cu aspectul războiului scris de bună calitate. Apoi multe şi de folos sînt temele pe care cartea le odrăsleşte, cititorul este transbordat pe platoul fiecăreia dintre ele, cu impresia că le poate controla în totalitatea lor fiinţiativă. Pentru acest autor sagace, sobru şi aulic, unit dezarmant cu un Dumnezeu al său, care îi permite să pătrundă direct la inima lucrurilor, nu există decît un singur mod de a-l lăuda: citindu-l. Cine a străbătut „România care contează” ştie deja că această carte va rezista vîntului de obscurantism şi va avea repercuţie asupra conştiinţelor culturale. Am încercat, potrivit unui dicton vechi, să scriu despre cartea sa cu aceeaşi cerneală cu care a fost scrisă. Cu alte cuvinte, referinţele mele critice, aşa cum spunea Jean Pierre Richard, sînt o prelungire a scrisului său, menită să-i ţină demersul scriitoricesc în permanentă stare de trezire.
