Lacrimă de gheață cu suflet de înger, Angelia Pupăzan
Motto:
“Despre viață nu se poate scrie
decât cu un toc înmuiat în lacrimi”. Emil Cioran
În data de 10 august 2012, la doar 49 de ani Angelia Pupăzan a plecat la Domnul. Voia Celui de Sus mai presus de voia noastră, viața fiind o călătorie spre veşnicie.
Numele Angelia este un diminutiv latinesc al numelui Angela, femininul latinescului Angelus (înger), derivat de la grecescul angelos (mesager).
Într-adevar, Angelia avea ceva angelic. Veselă, iubitoare devotată. Un model de virtute ca mamă soție, prietenă, colegă. Un “mesager” pentru toți care au cunoscut-o.
Radia din toată ființa sa. Nu ne lăsa să-i vedem durerea, mereu ascunsă după un zâmbet. Absolventă a Facultătii de Psihologie Timișoara, lucrase în Armata Româna, apoi a devenit un model de funcționar public al A.J.O.F.M. Timiș. Preocupată mereu de problemele celorlalți, se apleca cu naturalețe asupra omului de rând. Adusese un suflu nou instituției prin disciplină și corectitudine.
O femeie frumoasă, elegantă, plină de farmec. O adolescentă dacă nu o cunoșteai suficient. Și-a venerat familia, pe soțul Vasile, pe cei doi copii Nicușor și Suzana. Plecase în lumea veșniciei după ce își văzuse fata cu studiile terminate.
Pentru ea ultima parte a vieții a fost o luptă cu boala, cu neputința dar mereu a avut nădejde în puterea divina. A fost o luptătoare ! Un model de credință și virtute.
Acum câțiva ani suferise o intervenție chirugicală. Înțelegeam situația, eu însămi trecând prin momente dificile. Purtată de dorința de a-i fi aproape am încercat să o văd la spital. Nu a dorit să fie văzută în suferință…Buchetul de trandafiri îl lăsasem medicului de gardă. Desi, ascunsă am surprin-o ghemuită pe un pat de spital…Pentru mine a fost suficient…
Când revenise printre noi, îmi arătase petalele trandafirilor păstrate cu sfințenie într-un șervețel…
În volumul de versuri “Ultimul strigăt” îi dedicasen un poem, dorind prin acest gest să o fac mai puternică, să depășească momentele grele, arătându-i prețuirea mea.
*
MĂ UIT SPRE CER
Doamnei Angeliei Pupăzan
Născându-mă din nou,
Iată-mă!
Am trecut prin furcile unui vis urât.
Neştiută de nimeni,
m-am împresurat în suferinţa-mi mută,
Dar acum, Doamne, mă desfăt
cu darul tău de viaţă nouă,
să pot râde, să pot plânge,
să pot lupta, să trăiesc,
precum în neclintirea lor stâncile…
(18 martie 2006)
(Ultimul strigăt – poeme, Ed. Eubeea, Timişoara, 2006, pag. 8 )
Da, așa a fost Angelia Pupăzan, neclintită, demnă și iubitoare. Lumina casei, îngerul bun ce aducea veselie în juru-i. Credința ei, a soțului i-a mângaiat suferința. Dumnezeu a întărit-o de fiecare dată…Și-a purtat povara durerii cu demnitate, mulțumind Domnului pentru fiecare clipă. Știa să prețuiască clipa…”Știa că veșnicia stă ascunsă într-o clipă’.
Pentru ea eram mereu “madame Gurza”, niciodată nu a dorit să-mi spună simplu Mariana. Era o oarecare diferență de vârstă, dar între mine și “Angeluș” cum îi spuneam eu, exista o relație specială bazată pe respect și dragoste.
Deși în ultima perioada drumurile noastre au fost diferite, eram interesată de Angeluș.
Primirea vestii m-a bulversat. Pierdusem un prieten drag. Cu ochii minții mi-am amintit toate momentele petrecute în preajma ei. Acolo, la capelă ceva s-a frânt în mine. Îmi făcusem reproșuri că nu i-am stat aproape, știind totuși că nu și-ar fi dorit. Familia ei avea prioritate; alaturi de Vasile, Nicusor, Suzana, era fericită.
Răvășită am încercat să caut răspunsuri. Să mă întreb pentru a nu știu câta oară : Ce este VIAȚA?
De ce pleacă oamenii buni?
Nu am putut să o conduc pe ultimul drum așa cum mi-aș fi dorit. Cu lumânarea aprinsă , refugiindu-mă , am încercat să-i fiu aproape prin blânda rugăciune.
Iartă-mă Angeluș!
Avem de învățat în fiecare zi. Creștini ortodocși, „pelerini în drumul către cer”. Tu ai fost una dintre persoanele de la care avem ce învăța…Dârzenia și modul tău de a ne arăta cum putem să fim mai aproape de mântuire. Nu prin vorbe, ci prin dăruire totală cu dragoste pentru Hristos.
„Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3;16)
Iată ce ne spune Sfânta Scriptură: „Că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutam pe aceea ce va să fie” (Evrei 13;14). Aşadar, casa în care locuim nu este casa noastră pe vecie, ci este vremelnică. Din ea s-a mutat Angelia, asa cum i-a fost randuit. „Cugetă că eşti calator în lumea acesta; nu te Iăsa amăgit de ceea ce vezi, ci priveşte şi mergi mai departe şi caută de-ţi agoniseşte locuinţă acolo unde vei rămâne pentru totdeauna – în veşnicie”. (Fericitul Augustin)
Cuvintele Mântuitorului din convorbirea cu femeia samarineancă exprimă clar acest lucru: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu… se face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4;14). Aşadar veşnicia (eternitatea) este timpul nelimitat, fără început şi fără de sfârşit. Dumnezeu este infinit, veşnic şi necreat. Dumnezeu este veşnic, veşnicia este atributul dumnezeirii. Iată un cuvânt la care foarte puţini oameni se gândesc: VEŞNICIE, dar, veşnicia este un fapt cu care mai curând sau mai târziu, fiecare ne vom întâlni.
Cu siguranta ne vom întâlni, Angelia !
Vremea vieţii noastre pe acest pământ este foarte scurtă; fiecare zi, fiecare asfinţit de soare ne scurtează sorocul vieţii noastre. Şi astfel, iute, pe tăcute, dar hotărât, mergem toţi spre VEŞNICIE. Noi, oamenii, suntem „pelerini în drumul către cer”. Azi, picioarele noastre stau pe „nisipul vremii” celei şubrede, mâine, urmele picioarelor noastre vor rămâne, dar noi vom fi duşi în VEŞNICIE. Azi, mâinile noastre lucrează de zor, ochii privesc, mintea gândeşte, face planuri pentru viitor.
Trăim oare viaţa noastră în ascultarea poruncilor dumnezeieşti şi suntem hrăniţi oare cu acel cuvânt sfânt din Evanghelia Mântuitorului, încât să putem spune în orice clipă „Sunt gata!”?
Tu ai fost pregatită Angelia!
Astăzi, este vremea să ne alegem locul unde vom petrece Veşnicia: în locul de odihnă şi fericire (în rai), sau în locul de suferinţă şi tânguire amarnică (în iad). Să avem grijă, căci viaţa omului pe pământ oricât de lungă ar fi ea, faţă de veşnicie, nu este decât o clipă.
Ştiind că: „Pe pământ suntem străini şi călători” (Evrei 11;13), suntem oaspeţi iar pământul ne este gazdă, viaţa noastră este de o foarte mare importanţă, fiindcă este vreme de pregătire pentru veşnicia de care ne apropiem. Ea va hotărî UNDE ŞI CUM NE VOM PETRECE VEŞNICIA.
Iată de ce, pe drept cuvânt, Sfântul Ambrozie ne zice, că noi nu putem spune că bunurile pământeşti sunt ale noastre, pentru că nu le putem lua cu noi. Dincolo, în cealaltă lume putem duce cu noi doar virtuţile. Chiar Domnul Iisus Hristos ne pune întrebarea cea mare: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul său îl va pierde” (Matei 16;26).
Aşa zice profetul: „Şi va merge omul la locaşul său de veci” (Eccleziast 12;5), spre a arăta, că fiecare merge în casa în care vrea să meargă; el nu va fi dus, ci va merge acolo după voia sa liberă. Este ştiut că Dumnezeu voieşte ca noi oamenii, să ne mântuim, toţi să fim fericiţi, dar El nu vrea să ne silească, nici chiar la fericire.
Înaintea omului este viața şi moartea.
Sfinţii Părinţii spun că pomenirea celor plecati este o anume stare a duhului nostru, cu totul deosebită de obişnuitul fapt de a şti că într-o zi vom muri. Minunata pomenire despre care este vorba, scoate duhul nostru din gravitaţia pământului. Fiind o putere ce se pogoară de sus, ea ne ridică mai presus de patimile pământeşti, ne slobozeşte de stăpânirea şi legătura pe care poftele o au asupra noastră.
„Filosofia cea adevărată este aducerea aminte de moarte”. (Sfântul Vasile cel Mare)
Să preţuim aşa cum se cuvine cele două daruri de la Dumnezeu: TIMPUL şi VIAŢA. Ele au o valoare covârşitoare pentru noi. Seneca spunea că „Timpul nu se poate preţui”. Cei care au cunoscut cel mai bine valoarea timpului, au fost sfinţii. Ei spuneau că „Timpul este o comoară a vieţii pământeşti de care depinde veşnicia omului…”.
Fiecăruia dintre noi i s-a dat un oarecare „timp al său”- scurt dar suficient – pentru câştigarea mântuirii şi Împărăţiei lui Dumnezeu.
Timpul tau a venit Angelia Pupazan ! Te vom păstra mereu în ruga noastră !
O, OM!
De Sf. Ioan Iacob Hozevitul
O, om! ce mari răspunderi ai, de tot ce faci pe lume,
de tot ce spui în scris sau grai, de pilda ce la alţii dai,
căci ea, mereu, spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume.
Ai spus un cântec, viersul tău, rămâne după tine,
îndemn spre bine sau spre rău, spre curăţire sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său,
de har sau de ruşine.
Ce grijă trebuie să pui, în viaţa ta, în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui, s-a dus…
în veci nu-l mai aduni, şi vei culege roada lui,
ori viu, ori mort, odată.
Arăţi o cale, calea ta,în urma ta nu piere,
e calea bună sau e rea, va prăbuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea,
spre cer sau spre durere.
Ai spus o vorbă, vorba ta, mergând din gură-n gură,
va-nveseli sau va-ntrista, va curăţi sau va-ntina,
rodind sămânţa pusă-n ea,
de dragoste sau ură.
Trăieşti o viaţă… viaţa ta, e una, numai una,
oricum ar fi tu nu uita, cum ţi-o trăieşti vei câştiga,
ori fericire pe vecie,
ori chin pe totdeauna.
Scrii un cuvânt… cuvântul scris e-un leac sau e otravă,
tu vei muri dar tot ce-ai scris, rămâne-n urmă drum deschis,
spre moarte sau spre paradis,
spre-ocară sau spre slavă.
O om! Ce mari răspunderi ai, tu vei pleca din lume,
dar ce ai spus prin scris sau grai, sau laşi prin pilda care-o dai,
pe mulţi; pe mulţi spre iad sau rai,
mereu o să-i îndrume.
Deci nu uita…! Fii ortodox, cu grijă fii, cu teamă,
să laşi în urmă un folos,
un semn, un gând, un drum frumos,
căci pentru toate, neîndoios, la urmă vei da seamă.
Prietenia noastră adunată într-un poem va dăinui. Faptele tale ziditoare, iubirea revărsată, îți vor lumina drumul în Veșnicie. Ai lăsat “în urma ta un folos, un semn, un gând, un drum frumos”.
Dumnezeu să te odihnească în pace, suflet de înger, Angelia Pupăzan !
Mariana Gurza
16.08.2012
