Cuvânt și iubire

De regulă, nu purtăm dezbateri cu cititorii pe marginea temelor abordate în revistă, însă voi face o excepţie (unica), încercând, nu să deschid o polemică, ci să răspund civilizat unei opinii sosite în redacţie de la un cititor revoltat – aşa îl voi numi. Nu ştiu ce vârstă are cititorul revoltat (are importanţă) şi nici dacă trăieşte în ţară sau în afara ei (şi asta are mare importanţă). Cele două elemente pot defini gradul său de cultură, de informare şi/sau de obiectivare.
Voi proceda la prezentarea câtorva comentarii, utilizând „materialul clientului”:

– „Care stat ? Cel sărăcit de comuniști timp de aproape jumătate de secol ? Care industrie ? Cu cât „industria” producea mai din plin, cu atât pagubele economiei naționale erau mai mari.”[1]

– Da, Republica Socialistă România – cum se numea oficial România în 1989 – era STAT. Şi-a dovedit demnitatea în 1968, înfruntând ursul de la răsărit şi celelalte ţări „prietene” din Tratatul de la Varşovia. Poate s-a uitat sau, mai grav, nu se mai ştie. Înainte de 1989 România avea o economie solidă, chiar concurenţială. Avea INDUSTRIE! – fără ghilimele (a se vedea combinatele, uzinele, fabricile… vândute „după”, la preţ de „second hand”, pe bucăţi). Combinate, uzine şi fabrici ale căror produse „made in Romania” erau solicitate de ţări de pe toate meridianele lumii, inclusiv de ţări cu industrie posesoare de tehnică de vârf. În vremea lui Ceaușescu s-a construit o economie puternică, aşa cum n-a avut niciodată România înainte de război şi nici după 1989 (sau, o, Doamne!, mai ales după 1989!). Exportam în peste 134 de ţări de pe glob. Astăzi, suntem simplă piaţă de desfacere a ciurucurilor occidentale, iar românii, consumatorii-sclavi, care asigură un trai boieresc asupritorilor. „Naiv-răsturnatul”, cum îl numeşte cititorul revoltat, a lăsat ţara fără datorii şi cu multe creanţe de recuperat… Unde sunt? Le-au volatilizat iubiţii conducători postdecembrişi, iar pe cele din Irak ni le-au spulberat americanii (veniţi după 45 de de ani de chemări şi aşteptări cu sufletul la gură).

Bună, rea, cum era (nu grămada de fiare vechi a puloveristului), Industria românească – EXISTA! Parafrazându-l pe Caragiale, acum „există, dar lipseşte cu desăvârşire!”
– În urma „privatizărilor” capitaliste, astăzi, România a ajuns pe marginea prăpastiei, cu cea mai mare datorie din întreaga sa istorie milenară. În România postdecembristă jaful, corupţia şi hoţia de stat au atins cote alarmante, extrem de îngrijorătoare, care nu au fost înregistrate nicicând. Ţiganii, clanurile mafiote, „băieţii deştepţi” şi organismele mondiale financiare fac „legea hoţiei” în ţara noastră, iar cine îndrăzneşte să se opună devine rasist, xenofob, antisemit (?) şi este şters din catalog. „Prin vânzarea pe bucăţi a industriei româneşti, s-au pierdut nu doar locurile de muncă şi terenurile fabricilor, ci şi licenţele de fabricaţie cumpărate din străinătate în anii ’60-’70 şi patentele româneşti deţinute de uzinele în cauză. Nu mai întreb unde se află arhivele acestor fabrici şi ce s-a întâmplat cu acestea. A fost o valoare inestimabilă pierdută printre degete de români, în favoarea unor oameni care au omis să spună cât de mult s-a plătit pentru a se crea industria respectivă. În prezent, România nu trebuie să cumpere doar uzine noi la cheie, ci şi licenţe de fabricaţie (pe care trebuie, practic, să le plătească încă o dată).”[2] Jefuitorii de ţară şi apucăturile politice barbare se repetă de la o legislatură la alta într-un spectacol de circ ridicol şi descalificant.

– „A fost cel mai cumplit regim de ocupație, prin durată și teroare”. [3]

– Cititorul revoltat greşeşte: dacă nu s-a informat – prin ignoranţă, dacă a uitat – prin omisiune, nerespectând adevărul istoric – prin rea intenţie. Regimul comunist a fost instaurat în România în urma actului de Înalta Trădare Naţională comis de (Ex)Majestatea Sa Mihai I, la 23 august 1944. Singurul stat din „Lagărul sovietic” care a scos  din ţară trupele sovietice a fost România, în 1958. Celelalte, abia după 1989, o „insignifiantă” diferenţă de peste treizeci de ani. Pentru a lustrui pantofii Unchiului Sam, începând cu 2004, România a fost transformată în preş de şters picioarele şi a acceptat statutul de ţară sub ocupaţie americană. România a provocat atât reactivarea reacţiilor neamicale seculare ale urmaşilor lui Petru I, cât şi nemulţumirea conducerii U.E., asumându-şi toate riscurile unei ţări sub ocupaţie străină. Se observă diferenţa?

– „…alungarea comuniștilor, privatizarea, integrarea în UE și în NATO, au readus România alături de aliații ei tradiționali.” [4]

Care-i respectul „aliaţilor tradiţionali” pentru România? Ce-au adus românilor aceste integrări? Capitaliştii români au fost instruiţi să-şi ruineze ţara, momiţi de veneticii occidentali, ca să împartă cu ei profitul pe care îl fac de pe urma privatizărilor, pardon, hoţiei, a sărăciei în care poporul a fost aruncat. Şomaj, mizerie socială, cele mai mari, numeroase şi „originale” taxe şi impozite din U.E., distrugerea sistemului de muncă, învăţământ, educaţie şi sănătate şi inerenta creştere vertiginoasă a şomajului. Asta ne-a adus celebra integrare europeană. Toată lumea ştie azi de ce a fost înlăturat Ceauşescu.

– „Țara a înflorit, pur și simplu”.[5]

– Iniţial am crezut, „pur şi simplu”, că-i o glumă, o ironie amară, apoi am rămas cu certitudinea că este convingerea cititorului revoltat. Poate că din pricina aburirilor, eu nu pot vedea „florile” de pe câmpia postdecembristă, ci, repet, doar jaful, hoţia, minciuna, lipsa de educaţie, destrăbălarea fără limite, drogurile, preacurvia publică, promovarea imitaţiilor occidentale de factură destabilizatoare, nespecifice poporului român: Gay-fest (şi alte „fest”-e), Valentine’s Day, Halloween etc., adică, mai clar, prostituţie publică, cu iz comercial şi o imensă, insuportabilă duhoare a degradării umane.
– În urma înţelegerii de la Malta, dintre cei doi satrapi mondiali, „băieţii deştepţi” s-au grăbit să înceapă jefuirea României. După ocultatele evenimente decembriste, viaţa românilor şi-a început decăderea, în virtutea libertăţii câştigate; toate guvernele care au condus ţara au contribuit la distrugerea ei progresiv, pe bucăţi, în timp ce poporului îi era distrasă atenţia cu super-marketuri, mall-uri, reclame la medicamente, hrană cu e-uri, cu „şo”-uri, mai mult sau mai puţin păcătoase, cu desu-urile şi rotunjimile „vedetelor” expuse „la vedere” pe sticla televizoarelor, cu iluzia morganatică a libertăţii, doar ca să nu vedem că, de fapt, suntem furaţi cu pământ cu tot.
– Cum putem aprecia ASTĂZI siguranţa socială şi siguranţa fizică a cetăţeanului României, în „statul” unde „Poliţia acuză, iar Justiţia achită” la comandă… jefuitorii, criminalii, violatorii, hoţii, plagiatorii. În fruntea statului, a guvernului şi a parlamentului ţării se rotesc politicieni acuzaţi de multe şi mari nelegiuiri.

– „(Ţara) este de nerecunoscut, Românii trăiesc mai bine ca înainte de revoluţie”.[6]

Cititorul revoltat are dreptate! Când trec pe lângă ruinele fermelor, ale fabricilor, ale sediilor industriale ceauşiste, văd imaginea actuală a Ţării. În locul lor au apărut vilele ostentative ale profitorilor „revoluţiei” şi „castelele” ţigăneşti care poluează imaginea localităţilor.
Apropos, care revoluţie? A cui? Cine sunt profitorii? Încă nu aţi deschis ochii?

– „… mai lăsați-o cu cel alde Adrian Păunescu…” [7]

– Prin adresare directă, tonul tendenţios-imperativ al cititorului revoltat nu mă afectează. Este opinia sa. O respect (împreună cu cele precedente), deşi eu văd lucrurile în mod diferit: Adrian Păunescu – omul de cultură şi Adrian Păunescu – omul; Spencer Tracy – actorul şi Spencer Tracy – omul; Albert Einstein – omul de ştiinţă şi Albert Einstein – omul… fără alte comentarii.
– A trecut un an şi jumătate de când A. P. – cu bunele şi relele lui – nu mai este printre noi. Daţi-i pace! A făcut mult mai mult pentru cultura poporului decât marionetele oportuniste care au deconstruit spiritualitatea neamului. Acolo unde este nu mai supără pe nimeni, spre diferenţă de paraziţii care viermuiesc astăzi, nestingheriţi şi distrug sistematic cultura românească. HoRoPa, Führerul de la I.C.R. – un fel de al doilea ministru de externe al României şi doctor fără doctorat s-a dovedit a fi un inamic declarat al românilor, un impostor care promovează pornografia şi decadenţa pe banii contribuabilului român, deci şi ai cititorului revoltat, în calitate de cetăţean plătitor de taxe.
– Pe cine deranjează „Doamne, ocrotiţi-i pe români”, poate să nu citească, iar dacă cititorul revoltat nu este român, deşi nu-l aprob, îl pot înţelege.
– „Alde” Pleşu, Liiceanu, Manolescu, Cărtărescu, Patapievici, Alina Mungiu Pippidi, Tismăneanu & Co. – plagiatori, impostori şi/sau cameleoni dovediţi merită un statut mai „nobil”? După părerea cititorului revoltat, poate. Dacă da, care-i deosebirea între Adrian Păunescu şi auto-flataţii „boieri ai minţii” numiţi mai înainte? Nu trebuie să-mi, ci să vă răspundeţi. Cum ziceam: respect opiniile, ceea ce nu înseamnă că sunt şi de acord cu ele. Vorba lui Caragiale: „Opiniile sunt libere, nu şi obligatorii!”

– „Românii […] ar dori să prospere. Măcar ca înainte de război. Va veni și vremea prosperității. Asta e sigur”.[8]

– Furat de ideea contrazicerii, fără a-şi da seama de veridicitatea, de importanţa afirmaţiei şi contrazicându-se pe sine, cititorul revoltat spune că înainte de război (Al Doilea Război Mondial – n.a.) românii o duceau mai bine ca azi (presupun că se referea la românii „obişnuiţi”, nu la „elite”). Adevăr grăieşte!, zic eu. În privinţa prosperităţii, după cum se derulează evenimentele… „Paşte murgule iarbă verde!”.

– „Puteți să-mi publicați aceste rânduri, deși mă îndoiesc că o veți face”.[9]

– Contrar regulilor (nu publicăm niciun fel de comentarii), cineva mi-a dat ideea de a transforma răspunsul meu (unicul), către cititorul revoltat, „deşi nu ne cunoaştem”[10] în  editorial. Ideea mi s-a părut excelentă, oferindu-mi prilejul de a mă adresa tuturor celor care gândesc şi cred în opinii identice sau… similare.

– „Multe critici, câteva idei, zero soluții. Specific românesc…”.[11]

– Puterea o deţin azi mult prea mulţi incompetenţi, instalaţi cu „salarii nesimţite” în fotolii confortabile pe criterii strict politicianiste şi apăraţi de imunitate (nu doar politică, ci şi de drept civil şi/sau penal), interesaţi numai de furat şi înavuţire rapidă.

Soluţii? Da! Ar fi, şi nu utopice:
– Depistarea şi popularizarea unui grup de ROMÂNI patrioţi, cinstiţi, demni şi sănătoşi mental, dispuşi să se dedice apărării Neamului Românesc precum Mareşalul Ion Antonescu. Susţinerea acestor valori de către întregul popor român – păcălit şi jefuit de aproape toate bogăţiile naturale şi/sau create de el – şi înlăturarea clicii rotative instaurată în conducerea Ţării după puciul GRU-CIA-Mossad… & Co, din ’89. Cu alte cuvinte, găsirea şi instalarea în fruntea românilor a celor mai buni şi serioşi profesionişti, a unor români adevăraţi, curaţi,  responsabili, a căror deviză de viaţă să fie aceeaşi cu deviza lui Barbu Catargiu: „Totul pentru Ţară, nimic pentru noi!”.[12] O deviză pentru care prim-ministrul Român a plătit cu viaţa, după numai patru luni de la instalarea în funcţie, timp în care a încercat cu înverşunare să-şi impună crezul său politic… Dar, la noi – probabil din teama unui sfârşit similar – oamenii politici şi de stat au transformat radical nobila deviză, aplicând-o exact pe dos: „Totul pentru noi, nimic pentru ţară!”.
– Purificarea şi instaurarea Justiţiei adevărate, reevaluarea şi revenirea la un sistem de învăţământ „haretian”, românesc, îmbunătăţit şi modernizat, actualizat numai cu elemente benefice, verificate şi specifice românilor, ale instituţiilor şcolare şi universitare performante din lume, aplicarea regulilor de conduită în educaţie, nu în spiritul „democraţiei” prost aplicate şi eliminarea elementelor pornografice din mass-media, şcoală şi cultură.
– Înlăturarea dictaturii F.M.I. şi reconsiderarea acordului sclavagist existent cu instituţia vampiroidă menţionată.
– Introducerea unui control medical psihiatric sever, periodic (anual), şi aplicarea Legii 18/1968 – controlul averilor ilicite (încă neabrogată) – pentru toţi membrii Parlamentului României, ai Guvernului României, înclusiv pentru Preşedintele României, pentru toţi cetăţenii Ţării, „sine ira et studio”!
Sunt doar câteva – nu singurele – soluţii, absolut realizabile şi, aş spune, obligatorii.

Pe 29 iulie, cetăţenii cu drept de vot vor putea opta, nu între „bine” şi „rău”, ci între un „rău” şi alt „rău”. În toamnă, cu mai multă înţelepciune şi discernământ – înfruntând şi controlând cu fermitate softurile necinstite de „numărare”-alocare a voturilor – se poate îndrepta ceva. Poate fi un început. Trebuie doar să vrem!

——————————————————–
[1] „Cititorul revoltat”
[2] Dr. Petre Opriş
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6] Ibidem
[7] Ibidem
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Ibidem
[12] Barbu Catargiu – primul prim-ministru al primului guvern al Ţării, al României Unite, instalat la Bucureşti, la 25 ianuarie 1862

Sursa: Revista ART – EMIS