Cuvânt și iubire

Intr’o convorbire rămasă celebră, Napoleon Bonaparte adresându-se lui Goethe, proclama cu emfaza potrivită rangului său şi împrejurării întâlnirii, o sentinţă adeseori repetată de-atunci şi care astăzi încă îşi are interesul său. împăratul, care se găsia în capul unei armate înaintând victorioasă, crezu a-şi putea interesa interlocutorul, vorbindu-i despre condiţiile poesiei tragice, căreia marele poet german îşi datora mai multe din succesele sale. Dacă tragedia a putut să se desvolte în trecut, lucrul se datoreşte desigur credinţei vremurilor în puterea destinului. Astăzi însă lucrurile s’au schimbat şi tragedia ameninţă să se veştejească. „Destinul, spuse împăratul, este politica”.

Cuvintele lui Napoleon sunt interesante nu numai pentrucă interpretează mândrul sentiment de sine al omului care ştia că deţine în manile sale soarta popoarelor pe care le îndrepta către scopurile dorite de el, dar şi pentru faptul că tălmăceşte o anumită independenţă a omului modern faţă de tainica putere a fatalităţii.

Inţelegerea ştiinţifică a lumii, aşa cum a fost elaborată în cele două veacuri precedente campaniilor napoleoniene, eliminase aproape cu desăvârşire sentimentul fatalităţii din sufletul omului modern. Căci dacă lumea aceasta funcţionează în puterea unor legi nestrămutate, dar capabile să fie folosite în sens omenesc, sentimentul de teroare pe care îl inspira în trecut credinţa într’un univers condus de o voinţă personală şi lucrând în vederea unor scopuri depăşind pe om, nu-şi mai avea locul. Fatalitatea nu este însă altceva.

Ea nu este decât representarea unei puteri lucrând cu o finalitate neasimilată de înţelegerea omului şi care se poate desfăşura împotriva lui. Ştiinţa învinsese însă străvechea teroare în mijlocul lumii necunoscute şi tragice şi veacurile care pregătiseră icoana mecanicistă a lumii, adoptau acum un fel de viaţă plină de frivolitate şi agrement. Antica duşmănie a universului se potolise. Ştiinţa putea folosi acum puterile demascate ale naturii anorganice şi organice. Politica putea călăuzi după voe desfăşurarea vieţii sociale. In acest înţeles şi cu deplina conştiinţă lucidă şi împăcată a veacului său, se adresă Napoleon lui Goethe „Destinul este politica”.

Suta de ani care i-a urmat lui Napoleon a menţinut şi a prefecţionat aceiaşi stare sufletească. In intimitatea conştiinţei şi în cadrele strict individuale ale veţii sale, omul veacului al XIX-lea a putut simţi cum puterea fatalităţii îl vizitează din când în când. Pentru gândirea representativă a timpului fatalitatea era însă lichidată şi trecută printre credinţele devalorizate şi compromise. Despre fatalitate nu mai vorbea decât plebea ignorantă, în sufletul căreia continuă a trăi atâtea din imaginile şi sentimentele descinse din planul actual al culturii.

Iată însă că în sufletul oamenilor de după răsboiu vechiul sentiment al fatalităţii revine cu o stranie intensitate. Este aci o împrejurare demnă în adevăr să fie considerată. Ba este chiar cu neputinţă de a câştiga o înţelegere justă a psihologiei timpului nostru, fără a te referi la împrospătatul sentiment de dependenţă al contimporanilor faţă de acea implacabilă energie pe care, în condiţiile lumii de azi, ei o simt desvoltându-se în afară şi împotriva lor. Şi astfel de unde noţiunea fatalităţii era în trecutul apropiat exclusă din sistemul gândirii filosofice, ea pare a-şi recuceri astăzi valoarea şi semnificaţia.

Unul dintre aceia care au lucrat mai mult în acest sens a fost fără îndoială Oswald Spengler, filosoful „Declinului Culturii Occidentale”. Spengler observă şi el că în civilizaţia ştiinţifică a epocii, ideia de „fatalitate” şi—a pierdut vechiul ei înţeles, substituindu-i-se pe toată linia ideia „cauzalităţii”. Dar aceasta echivalează pentru Spengler, cu un fel de a înţelege natura şi istoria din afară, iar din lăuntru ca o expresie a unui principiu spiritual imanent. S’ar spune că în ochii ştinţei lumea şi-a pierdut una din dimensiunile ei, dimensiunea adâncimii. Marea încercare de prognoză istorică pe care Spengler a întreprins-o în „Declinul Culturii Occidentale”, tindea să provoace în conştiinţa omului modern, sentimentul fatalităţii de care înţelegerea ştiinţifică a lumii îl lipsise. Dar ca în multe alte împrejurări de acelaşi fel, filosofia nu făcea decât să înregistreze ecoul unor stări de fapt preexistente. Teoreticianul declinului fatal şi iremisibil al culturii noastre generaliza în realitate asupra unor sentimente trezite mai dinainte în sufletul omenirii actuale.

Dar pe socoteala căror împrejurări trebue trecută această recrudescenţă contemporană a sentimentului de fatalitate? Desigur, mai întâiu, pe socoteala răsboiului. Universul celor două dimensiuni al îndelungei epoci care a precedat răsboiul a dobândit o tainică adâncime obscură odată cu primele sângerări omeneşti pe câmpiile Răsăritului şi ale Apusului.

Pentru a se salva din absurd, sentimentul fatalităţii a fost reacţia utilă a conştiinţei, încercarea de a restitui lumii o finalitate şi un înţeles. Dincolo de atrocitatea şi incoerenţa câmpiilor de luptă, privirile celor chemaţi să sângereze întrevedeau viaţa unui Tot, ţesut din înmiitul lor sacrificiu. In corespondenţa soldaţilor şi ofiţerilor căzuţi în timpul răsboiului, motivul acesta revine neîncetat. „Niciodată n’am simţit mai puternic ca acum, scrie unul din aceşti martori ai răsboiului, enigmaticul suflu al vieţii plutind în jurul meu. Lucrurile apar la suprafaţă dintr’o nesfârşit de îndepărtată umbră, mă chiamă şi iar dispar şi eu mă simt ca o parte mică, dar pe care o înţeleg, dintr’un neînţeles ale cărui graniţe le caut”. Poate nicăeri nu este notată mai bine, ca în această mărturie, conştiinţa turburătoare a adâncimii lumii aşa cum se răsfrânge ea în sentimentul fatalităţii.

Dar anii care au urmat răsboiului n’au contribuit nici decum să comprime din nou icoana lumii în planul în care se succed evenimentele, după simple relaţii cauzale şi fără nicio legătură cu un principiu activând în adâncime. Pentru sentimentul general, icoana ştiinţifică a lumii n’a fost restituită în drepturile ei. Conştiinţa omenească n’a mai putut redobândi sentimentul de confort şi siguranţă cucerit în trei veacuri de progres ştiinţific şi tehnic. Tehnica bazată pe ştiinţă este mai de grabă astăzi isvorul unei noui fatalităţi.

Purtătorii sentimentului de fatalitate sunt astăzi cele douăsprezece milioane de oameni lipsiţi de lucru, care alcătuesc o bună parte din massele urbane ale celor două continente. Pentru toţi aceştia siguranţa în mijlocul unei lumi cunoscute şi folosite a devenit un sentiment imposibil. Marile realizări tehnice şi industriale înjghebate de oameni pentru exploatarea naturii în folosul lor, par a se fi rebelat deodată, deplasându-se din ordinea pe care omul le-o fixase. Spectacolul produselor muncii omeneşti asvîrlite în ocean, sugerează ideia că sensul civilizaţiei noastre nu este necondiţionat uman şi că viaţa noastră a tuturor atârnă de nişte realităţi funcţionând după legea lor proprie şi extraumană.

Ce departe suntem astăzi de vechea reprezentare a omului ca meşter al soartei sale. Cuminţenia omului, cumpătarea şi hărnicia lui, vechile virtuţi practice recomandate de veacurile individualiste, nu mai au astăzi aceiaşi valoare. Omul stăpân pe cea mai desăvârşită libertate a voinţii sale nu-şi mai poate croi singur viaţa pe care o merită. Universalul şi colectivul îl înglobează şi îl călăuzeşte, îl înalţă şi îl sfărâmă. Conştiinţa dependenţii sale modifică icoana pe care omul de astăzi şi-o face despre lume şi colorează tragic sentimentul său intim. Filosofii fataliste ca aceia a lui Spengler nu fac astfel decât să interpreteze felul în care epoca noastră se resimte pe sine.

După publicarea marei sale opere, autorul „Declinului Culturii Occidentale” s’a închis într’o tăcere care putea da impresia că opera vieţii sale s’a încheiat cu adevărat. Abia acum în urmă o scurtă broşură, care rezumă unele din rezultatele meditaţiei sale în tăcerea pe care a preferat-o, ne anunţă că Spengler se găseşte pe punctul de a termina o nouă lucrare de mari dimensiuni, consacrată problemelor relative la origina civilizaţiei omeneşti.

„Omul şi Tehnica”, broşura care ne aduce ecoul îndelungei retrageri studioase a filosofului, este o viguroasă sinteză a psihologiei tehnice a omului şi a consecinţelor ei în cultura timpului nostru.

Tehnica, ni se spune acolo, este un produs al animalului de pradă care este omul. Un produs fixat pe o reacţie individuală şi inventivă, nu pe una repetată şi a speţei cum sunt mijloacele prin care îşi stăpânesc şi exploatează mediul, tigrii şi vulturii. Nu este apoi adevărat că tehnica uşurează viaţa omului. Ea creiază mai de grabă neîncetate probleme noui şi complică viaţa omenească. Temeiul termicei este aşa dar vechiul instinct prădalnic al omului, mai mult decât necesităţile nu ştiu cărui confort. Tăria acestui instinct în oamenii rasei noastre a creiat acea superioritate a popoarelor europene, devenită însă atât de nesigură şi problematică, odată cu răspândirea culturii tehnice printre popoarele exotice.

Nu vom urmări toate căile expunerii lui Spengler, dar vom izola de-acolo un amănunt deosebit de sugestiv. Broşura „Omul şi Tehnica” cuprinde undeva observaţia că ideia unui „perpetuum mobile”, eliminată astăzi de ştiinţă ca o absurditate, stă totuşi într’un strâns raport cu maşinismul modern. Se pare că ideia a apărut mai întâiu lui Petrus Peregrinus, un călugăr dominican din veacul al XIII-lea. „Această idee, scrie Spengler, nu ne-a mai părăsit de-atunci niciodată. Căci realizarea ei ar fi fost victoria deplină asupra lui Dumnezeu sau a Naturii — deus sive natura : o mică lume creiată prin sine, care întocmai ca lumea cea mare s’ar mişca prin propria ei putere, neascultând decât de mâna omului.

A creia prin sine însuşi o lume, a fi Dumnezeu însuşi — acesta era visul faustic al aptitudinii inventive a omului, un vis din care s’au desvoltat toate maşinile, care s’au apropiat aşa dar pe cât posibil de ţinta inaccesibilă a unui perpetuum mobile”. Cât de bine a reuşit vechia utopie a magicianului nu se poate spune îndeajuns.

Maşinismul modern alcătueşte succesul cel mai deplin al tendinţei de a creia o lume nouă şi neatârnată. Această lume există în adevăr şi funcţionează cu o autonomie nesperată. Numai că subita ei desolidarizare de aspiraţiile omului îl face pe acesta s’o resimtă ca o cumplită putere a fatalităţii moderne.

Tudor Vianu, Gândirea, anul XII, no. 2, 1932.

Foaie Natională – Revistă liberă de luptă culturală şi spirituală