Cuvânt și iubire

“Probă că şi la noi pictura bate acelaşi minut cu izvorul autentic al valorilor universale, maestrul Constantin Mosoia, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, ne invită în armoniile cromatice ale unei naturi pline de înţelesuri, de tăceri şi de frumuseţi. Dintotdeauna racordat la exigenţele artei, cu predilecţie interesat de studiul naturii, maestrul abordează cu succes aproape toate temele, de la natură statică la portret. Născut pe 26 aprilie 1943, în Argeş, Constantin Mosoia a absolvit în 1965 Institutul de Cultură Fizică din Bucureşti. Mai tîrziu urmează studii libere de pictură şi devine membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici. Din 1977, maestrul încîntă publicul cu expoziţii personale naţionale şi internaţionale, fiind în acelaşi timp iniţiatorul  multor tabere de creaţie, ce se desfăşoară anual din 1979, în diferite localităţi din ţară. În 1990 este distins cu premiul I al Inspectoratului pentru Cultură Argeş, avînd în palmares numeroase premii şi medalii. Constantin Mosoia vorbeşte cu mare pasiune despre munca sa: „Pentru un artist, pictura trebuie să fie ca o joacă de copil. Însă seriozitatea şi pasiunea pentru pictură sînt adevăruri care nu pot fi tăgăduite”. Continuu fascinat de natură, o natură ce-i aparţine cu fiecare copac sau casă, cu fiecare lan, cu fiecare petic de cer sau adiere de vînt, cu pietrele şi izvoarele, maestrul oferă publicului adierile anotimpurilor sale, de fapt, un spectacol vizual încărcat de candoare şi ingenuitate.  Maestrul Mosoia revine cu consecvenţă la anotimpul verii, uneori ca studiu cromatic, dar, cel mai adesea, ca moment surprins aparent involuntar. Plin de har, limpezit, liniştit, el dialoghează, precum gospodarul cu brazda în flotiră, cu ceasurile însemnate ale operei sale, într-un val de simpatie aproape organică, întrebînd parcă fiecare nuanţă de-i este bine în lumină. Privite prin lentilă măritoare, picturile sale propun reperele sensibilităţii coloristice pentru un anume fel al naturii de a se cristaliza sub rame, pentru un fel al copacilor de a se pierde în aer prin ramuri, pentru un fel al lor de a aţipi la soare, pentru un fel al lanurilor de a se arăta în pleoape adormite de cîmpie.

Natura în anul de ieri şi în clipa de acum

Natura aşezată în calea unui vînt călduţ, rumoarea ei blajină, gîndul pictorului plin de copaci în anul de ieri şi în clipa de acum, prind fine rădăcini în aerul nobil cu miros de vară, în snopul de flori şi de spice, în zarea verde-tremurîndă a unui deal. Dorinţa verticalităţii, copacii, mereu copacii suverani şi însinguraţi (copacii mor în picioare), vorbesc despre aspiraţia maestrului spre înalt, despre drumul spre împlinire, spre  punctul luminos care leagă totul: natura ca o creştere, ca sămînţă a unui copac ce se înmulţeşte, se toarce în încrengătura unui apus, a unei amiezi, a răsăritului de cîmpie dulce ca mierea sau a văii bătute de vînt de la dreapta la stînga, de la stînga la dreapta, poartă privitorul prin ţinuturi ce-şi aşteaptă troienele sau fantasmele policrome pe cărări line, prin poieni populate de verde şi galben, de lumini de curcubeu.

Cît de falnic ne privesc din rame anotimpurile Mosoia!, cînd un înger înfrigurat le deschide pleoapele în tăcerea vorbitoare sau într-o izolare anahoretică. Natura aţipeşte sau se trezeşte sub un soare edenic, respiră tainic şi blînd, conturată parcă în transă cu peneleul. Substanţa pînzelor stă în construirea relaţiilor dintre detalii, în felul în care circulă lumina în mod natural de pe o nuanţă pe un detaliu şi reciproc. Elaborarea meticuloasă exaltă doar punctul vital al culorii, cel care susţine echilibrul compoziţional şi cromatic. Împădurind universul cu flori şi verdeaţă,  atingînd cu puteri şi vibraţii natura din pînze, la fel ca Anteu din legendă, pînă şi aerul are substanţă şi reflexe pline de sensuri. Într-un petic de cîmp, unduit nu de vînt, ci de un bal de vibraţii, pomii par vii, cerul pare aproape, iarba şi florile încărcate de rouă. Natură statică, structuri vegetale şi case, poveştile din rame spun poveşti de mătase, ce nu pot îmbătrîni nicicînd, niciodată.

Aducînd vremii armonie şi un colţ de natură în plus, maestrul redă verii trupul de verde şi galben, sfărîmat de modernul din viaţă, zugrăveşte cu nespusă iubire natura în exigenţe de stil. Prin calcul artistic, cu alte cuvinte, este meşter de pînze, el face natura să semene din nou cu aceea făcută la Geneză de Domnul. Aşa mi-am imaginat întotdeauna un pictor: un om care aude frumos prin toate simţurile. Cu această carte de vizită, maestrul Consstantin Mosoia, în mîna căruia arta vibrează precum sunetul în arcuşul unui violonist de marcă, a cucerit întreaga lume.”

Maria Diana Popescu