Conștiința morală
Rațiune sădită de Dumnezeu în om
Omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, cum descoperim in referatul Facerii. El are astfel sadite in El anumite ratiuni care-l situeaza pe un nivel superior oricarei fiinte pamantesti. In chipul lui Dumnezeu din om rezida toate deosebirile ontologice fata de celelalte fapturi. Omul este privit, dupa cum marturiseste Teodor de Mopsuestia, ca cel caruia intreaga creatie i s-a incredintat si a fost creata de parca l-ar fi vizat ca si administrator pe om si nu pe Dumnezeu. In aceasta responsabilitate pe care omul a primit-o in cadrul creatiei un rol major l-a jucat delimitarea binelui de rau, adica judecata de valoare asupra diferitelor situatii in care a fost implicat pentru a reliefa ceea ce este bine.
In capacitatea aceasta de distinctie intre bine si rau, o importanta deosebita o are constiinta. Constiinta este o functie a chipului lui Dumnezeu in om, vorbindu-se astfel, pe langa psihandrism, si de teandrism ca resort launtric al ei sau ca o prezenta neconstrangatoare a voii dumnezeisti in existenta umana . In cadrul constiintei se releva cel mai bine suportul acordat de Dumnezeu, un suport care nu ingradeste nicidecum libertatea umana, ci o face constienta de actiunile sale. Avva Dorotei surprinde foarte bine aceasta capacitate a omului de a interioriza propriile fapte si de a face o analiza la modul cum constiinta apartine ontologic fiintei umane: „Cand a facut Dumnezeu pe om, a sadit in el ceva dumnezeiesc, ca un gand mai fierbinte si luminos, avand calitatea unei scantei care lumineaza mintea si arata acesteia deosebirea binelui de rau” . Astfel, se poate situa constiinta in cadrul interiorului uman ca o voce care il judeca pe om dupa voia lui Dumnezeu, existand inauntrul omului ca o lege innascuta, fiindu-i omului invatator si judecator al lui .
O data cu salasluirea chipului lui Dumnezeu in om, acesta primeste deci si capacitatea interioara ce-i reflecta faptele savarsite. Cu alte cuvinte, constiinta nu este constrangatoare omului, neingradindu-i libertatea, cum am spus, insa il constientizeaza ulterior de aspectele negative aparute in urma faptelor sale, demarand inlauntrul omului acel proces denumit mustrare de constiinta. Omul a fost creat pentru a incununa creatia, pentru a o duce la desavarsire si pentru ca el insusi sa ajunga la asemanarea cu Dumnezeu, insa a fost inzestrat si cu o posibilitate personala de a-si trasa principiile morale care sa-i calauzeasca existenta. Putem vorbi astfel de dimensiunea morala a chipului lui Dumnezeu din om, care este evident in acesta prin trei mari expresii ale acestei vieti morale: libertatea, legea morala (naturala) si constiinta insasi. Sfantul Grigorie de Nissa surprinde aceasta dispunere tripartita a dimensiunilor morale din viata omului spunand ca „la inceput Dumnezeu l-a facut pe om cu puterea gandirii, alegerii adevarului si a implinirii dreptatii” .
Datorita faptului ca pana la caderea in pacat „toate erau bune foarte”, Adam, omul in genere, nu a cunoscut aportul constiintei in viata sa, lucrarea acesteia nefiind necesara din pricina mersului firesc al existentei umane spre indumnezeire, fara ca acesta (omul) sa aiba presiuni contrare scopului sau. Dupa cadere insa, procesul de cunoastere a starii reale in care se afla,introspectia adamica, este primul semn al actiunii constiintei, descoperind omului directia gresita pe care a apucat, constientizandu-l pe acesta ca intreaga umanitate, prin greseala sa, a cazut . Observam astfel ca existenta constiintei apartine chiar si primului om, Adam, insa tot din episodul in care acesta este implicat, al caderii in pacat, distingem modul in care a actionat constiinta. Aceasta nu l-a impiedicat practic pe om sa cada, sa desconsidere porunca lui Dumnezeu, ci doar l-a facut ulterior constient de sine, de fapta pe care a facut-o. Neascultarea poruncii divine l-a facut pe om constient ca, de fapt, ascultarea de Dumnezeu ii ofera libertate, iar orice iesire de sub voia Lui ii aduce stramtorare. Doar in plinirea voii lui Dumnezeu omul poate urca spre dumnezeirea harica si nu in divinitatea fiintiala propusa inselator de diavol .
Constiinta este o componenta existentiala a omului, este inerenta naturii umane, fiind un atribut al fiintelor rationale si libere. Constiinta morala este atributul distinctiv al personalitatii umane, prin ea oamenii sesizeaza existenta lui Dumnezeu, devenind astfel ca o lege morala divina . Mai mult, la crestini constiinta actioneaza nu plecand de la legea naturala (ca in cazul paganilor), ci de la Legea Duhului. Sfantul Apostol Pavel vorbeste de o marturie a Duhului Sfant in constiinta (Rom. 9, 1) . In cazul constientizarii prezentei actiunii Duhului in constiinta se poate vorbi de o constiinta sanatoasa ce are ca scop promovarea unei constiinte desavarsite. In aceasta privinta este edificatoare natura convingerilor pe care le avem si modul in care acestea ne influenteaza. Constiinta sanatoasa, caracterizata de convingeri valoroase, are in sine legea dumnezeiasca si astfel il ajuta pe om sa se apropie de Dumnezeu. Este evidenta si usurinta cu care omul moral, spre deosebire de cel imoral, se apropie de Evanghelie. Insa, pana la urma, problema cunoasterii bineluinu este morala, ci ontologica. Doar intr-o permanenta raportare la Dumnezeu se poate constientiza binele si dispretui raul .
In cadrul constiintei morale, specificitatea acesteia este data de raportarea acesteia la o lege morala descoperita in legile nescrise dinlauntrul nostru . Permanent, constiinta isi face simtita prezenta dupa savarsirea unei fapte reprobabile. Ea il ajuta pe credincios sa-si realizeze o introspectie absolut necesara pentru a constientiza gravitatea pacatului si de a-l face sa-l marturiseasca in cadrul Sfintei Spovedanii. Dincolo de aspectul acesta concret al folosului constiintei morale, ea joaca intotdeauna un rol de dirijor al conduitei morale a omului, oferindu-i acestuia o traiectorie ascendenta in progresul sau spiritual. O definire a constiintei din acest punct de vedere ar fi ca ea este judecata practica a ratiunii sau judecata practica a sufletului care valorifica actele noastre, le clasifica si le apreciaza daca sunt sau nu in conformitate cu legea morala .
Parintele Staniloae, intr-o adnotare a sa din Filocalia IX la Avva Dorotei, remarca faptul ca constiinta lumineaza deplin mintea si o obliga sa faca deosebirea intre bine si rau. In constiinta omenescul se intalneste cu dumnezeiescul. Ea e si a lui Dumnezeu si a omului. Prin ea, omul se afla in legatura ontologic-dialogica cu Dumnezeu . In cadrul constiintei putem observa asadar o intalnire intre Dumnezeu si om. In cadrul constiintei, omul asculta glasul lui Dumnezeu care il mustra motivat pentru savarsirea vreunui rau. Fara constiinta morala, omul nu ar avea niciodata capacitatea de a-si cunoaste pacatele, ar pacatui astfel fara nici un regret. Insa de aceea omul a fost inzestrat cu constiinta, tocmai pentru a beneficia ulterior de o educatie morala din partea ei in vederea evitarii pacatului. Acelasi aspect neplacut poate fi produs si in cazul constiintei pervertite, care apare atunci cand omul nu se ingrijeste de cultivarea constiintei sale si se preda raului si pacatului. Mai mult, aceasta constiinta pervertita poate fi mai rea decat cea impietrita, deoarece aceasta poate ajunge la socotirea raului ca bine; de aici, din aceasta constiinta pervertita s-a propagat religiozitatea pervertita ce a degenerat in cultul raului . Constiinta poate deveni deformata si impietrita, slabita si inactiva, datorita pacatelor, experientei nefaste, educatiei improprii, modului de viata dezordonat, folosirii gresite a libertatii sau datorita unei autodeterminari inrobite de patima . In cazul acesta, in loc ca aceasta constiinta sa fie „potrivnic”, asa cum o numeste Avva Dorotei, ea devine inactiva, nemaiavand capacitatea de a discerne corespunzator pacatele si de a le stabili gravitatea. Prin patarea constiintei se altereaza in mod normal si chipul lui Dumnezeu din om.
Intelepciunea divina i-a daruit omului constiinta ca organism care cantareste fapta mai inainte de cea din ultima evaluare din cadrul judecatii universale. In interiorul omului se produce un examen de constiinta care are menirea sa-i descopere omului raspunderea fata de faptele savarsite si de a-l conduce pe om in scaunul Spovedaniei spre a primi iertarea si astfel spre a nu mai fi judecat pentru faradelegile marturisite cu sinceritate.
Fiind in stransa legatura cu existenta chipului lui Dumnezeu in om, constiinta morala are menirea de a-l orienta pe om spre asemanarea cu Dumnezeu. Astfel ea trebuie sa-l constientizeze pe om in permanenta de scopul sau in aceasta lume, acela de a ajunge la indumnezeirea dupa har. Origen considera constiinta ca pe un pedagog interior care il ghideaza pe om pe drumul cel bun, iar Sfantul Ioan Gura de Aur ofera o expunere ampla si sistematica a constiintei ca ghid moral. Constiinta se orienteaza dupa anumite reguli morale existente inauntrul omului, insa adevarata regula a constiintei este Hristos. Constiinta morala este rasunetul interior al Cuvantului lui Dumnezeu prin Sfantul Duh .
Astfel, observam ca aceasta constiinta morala este nedespartita de persoana umana la nivel ontologic si ea reprezinta liantul dintre faptele omului si judecata dumnezeiasca. Omul, cand pacatuieste, este insotit de Dumnezeu care nu-i ingradeste insa libertatea, dar il reeduca ulterior prin intermediul constiintei. Fiind un ghid moral, dupa cum am observat, ea il spirjina pe om in a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, devenind astfel un alt instrument absolu necesar mantuirii, care trebuie in permanenta cultivat si perfectionat. Cu cat constiinta este mai agera cu atat omul castiga spor duhovnicesc si o capacitate superioara de infrunta viitoarele ispite.
Am aflat ca, de fapt, constiinta morala realizeaza o identificare a binelui si a raului, impiedicand o contopire intre acestea doua. Binele exista totdeauna in relatie cu Dumnezeu, fiind astfel plinatatea bunatatilor, iar omul, avand in structura sa binele prin intermediul chipului lui Dumnezeu, poate fi partas al acestei plinatati . Cu alte cuvinte, constiinta morala, prin aportul expresiv ce-l are in personalitatea umana, are menirea de a-l determina pe om sa manifeste un ascendent spiritual permanent, ce-l va ajuta sa ajunga de la starea initiala, „dupa chipul”, la starea desavarsita, „dupa asemanarea”, adica indumnezeirea dupa har.“
Bibliografie
1. Bunea, Ioan, Fenomenologia constiintei morale, Editura Limes, Cluj-Napoca, 1999
2. Filocalia, vol. IX, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980
3. Iloaie, Stefan, Responsabilitatea morala personala si comunitara, Editura Renasterea, Cluj-Napoca, 2009
4. Mada, Teofan Ierom., Despatimirea – de la etica la fiintialitate, Editura Agnos, Sibiu, 2007
5. Mantzaridis, Georgios, Morala crestina, vol. II, Editura Bizantina, Bucuresti, 2006
Tuturoi Cristian
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/morala/constiinta-morala-135210.html
