Cuvânt și iubire

     Să lupţi de fiecare dată să alungi aceste temeri din sufletul tău, să lupţi cu fiinţa ta, cu sinele tău şi să reuşeşti! Dar, în zilele noastre, sunt femei care nu numai că doresc să fie libere şi puternice dar râvnesc puterea şi înţeleg greşit libertatea! Sunt stăpânite de acel orgoliu de a cuceri puterea, luptându-se şi folosind orice mijloace pentru a intra în posesia ei, fără a avea credinţă în Dumnezeu, în lumina dăruită de El minţii, sufletului, necesară pentru a putea vedea clar lumea şi locul modest pe care-l are fiecare în această lume trecătoare. Da, să înveţi să înduri la nevoie, să înveţi să duci lupta cuviincios cu cei din jurul tău, să-ţi afli locul pe orizontala vieţii şi să încerci să te înalţi, din acel punct pe verticală, folosind mijloace onorabile, nelezând pe alţii, acesta ar fi idealul! Sigur că te poţi poticni în drum, poţi greşi uneori, fiindcă tot omul este supus greşelii. În acele momente să-ţi faci semnul crucii – semn de evlavie şi închinare, să spui o rugăciune… să ceri iertare celui pe care l-ai rănit… Să fii sincer cu tine însuţi şi cu cel de lângă tine… Numai în acest mod te poţi purifica, poţi prinde putere, poţi deveni mai înţelept şi poţi adopta în continuare un comportament uman…

     Am cunoscut femei în jurul meu, femei cu credinţă în Dumnezeu, cu dorinţa de a respecta legile morale ale Domnului, date în scopul armoniei acestui univers, femei care au rezonat la educaţia primită, căci multe s-au schimbat în viaţa noastră şi se schimbă, societatea evoluează, dar principiile de bază rămân şi ne dorim o schimbare în bine şi nu în rău.

     Am admirat întotdeauna femeile puternice, în toate domeniile. Citeam despre ele şi eram în admiraţia lor, femei care prin muncă şi dragoste, fie de meserie, fie de ţară, fie de un bărbat, au realizat lucruri măreţe. Păstrez amintirea unor vieţi exemplare, precum povestea vieţii Ecaterinei Teodoroiu care m-a impresionat la vârsta când eram elevă a liceului care-i purta numele, în oraşul Tg. Jiu. La şcoală nu se vorbea despre această eroină, întrucât veniseră vremurile comuniste, când simţul de apărare a patriei nu se mai cultiva. Se vorbeşte şi astăzi prea puţin de Ecaterina Teodoroiu, gorjeanca, fiica unor ţărani săraci, născută în 1894, cu dragoste de carte, călăuzită de cele mai nobile sentimente faţă de patrie şi care elevă fiind a îmbrăcat întâi costumul de infirmieră pentru răniţi, apoi costumul de soldat pentru a apăra cu arma pământul strămoşesc, în anii de început al primului război mondial. Plină de curaj şi simţ patriotic, a reuşit să convingă comandanţii că poate lupta alături de ostaşi. Rănită, înzdrăvenită, a preluat conducerea unui comandament de luptă. În 1917 pe când îşi îmbărbăta plutonul cu cuvintele: „Înainte băieţi, înainte!”, a fost lovită mortal de două gloanţe. A luptat din dragoste pentru pământul ţării, din dorinţa de a-l apăra de duşmanii cotropitori, cu entuziasm tineresc şi lumina puternic strălucitoare a sufletului său.

     Mai târziu, amintindu-se în treacăt, la ora de istorie, despre cea mai importantă figură a Franţei din Evul Mediu, Ioana D’Arc, am căutat să mă documentez în amănunţime asupra vieţii şi faptelor sale, a celei care la vârsta de doar 17 ani, se afla în fruntea armatelor franceze, după ce l-a convins pe regele Carol al VII-lea că aude vocea lui Dumnezeu spunându-i că trebuie să ia înapoi pământurile pierdute în favoa­rea englezilor. Nu ni se spunea (cum era să ni se spună pe-atunci?) că la vârsta de 13 ani Ioana D’Arc auzea “voci” din cer care o îndemnau să lupte pentru ţara sa. Şi-a riscat viaţa, din dragoste de ţară; a murit strigând numele lui Iisus, convinsă fiind că şi-a îndeplinit misiunea personală cu care venise pe acest pământ.

     În facultate, când învăţam Tabloul lui Mendeleev, ni s-a spus în treacăt de Marie Curie, când enumeram elementele din tabel şi ajungeam la Radiul şi Poloniu. Născută în 1867, ea a lucrat cu două minereuri radioactive; dintr-un minereu a extras Radiul care se găsea în amestec cu alte elemente. Astăzi, el este folosit în medicină – radiumterapie -, prin introducerea unor ace de radiu sau a unor capsule în organele afectate de cancer. Găsind în Biblioteca Universităţii din Iaşi cartea despre viaţa şi opera polonezei Marie Skłodowska–Curie, văzându-i chipul care semăna mai mult cu cel al unei  prinţese, aflând că a fost prima fe­me­ie care a predat la Sorbona, de două ori la­u­rea­tă a premiului Nobel şi singura ca­re a primit distincţia pentru do­uă do­menii diferite (fizică şi chi­mie) şi mai aflând că la descoperirea unui nou e­le­ment chimic l-a bo­tezat “po­lo­nium”, desigur că am admirat această femeie puternică.  Vizitând apoi Universitatea din Lublin la care a predat un timp, admiraţia mea s-a amplificat, văzând cum polonezii au ştiut să-i ridice o statuie în curtea Universităţii. Şi spun puternică, deoarece cunoştea riscul cercetării şi a lucrului cu substanţele radioactive şi totuşi a avut curajul să meargă mai departe, sacrificându-şi viaţa pentru cunoaştere, pentru omenire. Îmi amintesc că era prin anii şaptezeci şi ceva, când murise o mătuşă a mamei din Polonia şi reuşisem cu mare greutate să obţin aprobarea pentru a mă duce în oraşul Lublin în care decedase. Prietenii ei cei mai buni, o familie de profesori universitari, m-au dus să vizitez mormântul bunicii acoperit cu marmură neagră, în cimitirul din oraş; nu o cunoscusem decât din fotografiile pe care le păstrase mama. Soarele strălucea puternic, marmura reflecta lumina şi mi se părea că o văd culcată pe marmura neagră, privindu-mă blând şi mulţumitor, măcar pentru drumul pe care-l făcusem pentru a ajunge la mormântul ei şi pentru buchetul de flori albe pus pe strălucitoarea piatră. Mai apoi am vizitat câteva laboratoare din cadrul universităţii în care lucrau acei prieteni. În curtea Universităţii am văzut statuia Mariei Sklodowska, cu câteva flori la baza soclului, probabil puse de vreun student. Vizitând în continuare oraşul, am făcut un popas şi am luat prânzul la un restaurant. Mai târziu am ajuns în faţa unei biserici, plină pe vremea aceea de credincioşi; ne încăpând în biserică, stăteau în genunchi pe caldarâmul din faţa bisericii; era seară, linişte şi se auzeau glasurile preoţilor… Am stat mai mult timp, nu-mi venea să mă despart de atmosfera aceea sfântă de care fusesem ruptă… din copilărie. Mi se părea că noaptea venea de departe şi mă privea cu nenumăraţii ei ochi, curioasă… Mă simţeam intrusă într-o lume pe care n-o bănuiam a fi aşa cum o găseam, aici, în ţara vecină… La noi, în acei ani, majoritatea oamenilor nu se rugau, fugeau de biserică, se închinau în gând, fiind terorizaţi, ameninţaţi… Poate de aceea… Poate de aceea femeile au dat naştere unor copii lipsiţi de credinţă, de morală, fiindcă idealul lor este acum puterea obţinută prin orice mijloace şi de cele mai multe ori neonorabile. Mă îngrozesc când văd pe ecranul televizorului, sau citesc în presă interviurile luate, cum femei tinere răspund întrebărilor puse de jurnalişti, cu câtă aroganţă, cu totală lipsă de jenă, de bun simţ şi aceasta din cauza piedestalelor găunoase pe care au urcat, eclipsând femeile harnice, capabile. Şi mai dau naştere altor fiinţe care, probabil, le vor semăna… Este adevărat că de-a lungul istoriei universale au existat femei care au influenţat destine, au decis soarta unor ţări sau a unor conducători, aşa zise-le „femei fatale”, dacă ne gândim la ultima femeie „fatală”din ţara noastră , analfabetă, orgolioasă, dornică de putere şi care a făcut atâta rău ţării… Doresc cumva femeile zilelor noastre să ajungă regine precum Împărăteasa Bizanţului Pulcheria sau seducătoarea regină a Egiptului – Cleopatra, victima propriei sete de putere, care a ştiut să su­ceas­că minţile atâtor conducători ro­mani, cu ajutorul cărora a reuşit să conducă singură Egiptul, încă de când avea doar 18 ani, în­lă­tu­rând orice rival, dar  care  s-a sinucis la numai 39 de ani?  Au existat, este adevărat, femei care şi-au dorit puterea, femei malefice cu înclinaţie spre incest, corupţie, crimă, ca italianca Lucreţia Borgia, (sfârşitul secolului 15 şi începutul secolului 16, precum  Ecaterina cea Mare a Rusiei (secolul18), sau curtezana Madame de Pompadour (secolul 18) sau spioana Mata Hari (sfârşitul secolului 19). Să se repete istoria? Niciodată acest gen de  femei nu au ajuns şi nu vor ajunge prin comportamentul lor să fie preţuite, iubite, căci una este a fi preţuită prin talent, dăruire şi muncă, şi alta este, a fi…bacantă!

     Astăzi, spunea cineva, şi bine spunea, lipsa de moralitate afişată deschis este cel mai vizibil semn al dobândirii puterii râvnite. Sunt printre noi femei care merită respectul şi admiraţia, dar sunt şi femei lipsite de bun simţ, de măsură, care se dedau la orice pentru a câştiga, de exemplu prin mariaj, banii unui bărbat mai în vârstă şi avut, pentru care nu are nici un sentiment dar… ştiind să mimeze, căci aşa este făcută femeia, are acest atu faţă de bărbat, ea poate mima dragostea… iar pentru plăcerea adevărată nu se sfiesc a avea amanţi… Nu este condamnabil a avea bani şi chiar mulţi, dar făcuţi prin munca ta cinstită, apoi să ştii ce să faci cu ei, să ajuţi pe aproapele tău, să ai un trai decent, bazat pe muncă, să duci o viaţă fără excese, fără chefuri interminabile şi beţii la care se dedau unele cupluri, concedii dese în ţări exotice, cumpărări de limuzine luxoase şi nu una ci mai multe, construcţii de vile somptuoase în care locuiesc câte două, până la patru persoane, cu câini de rasă ţinuţi în frigul din curţile cu garduri înalte pentru a-i feri de hoţi, case în care îşi caută adăpost, noaptea, îngerii căzuţi… Suntem poluaţi, dacă-mi este permisă această expresie, tare poluaţi, femei şi bărbaţi, în plan fizic şi psihic… Şi gândurile întunecoase ale unora, acţiunile lor malefice, declanşează în minţile celorlalţi  stări asemănătoare…

     „Nu vă strângeţi comori pe pământ… ci strângeţi-vă comori în cer… pentru că unde va fi comoara voastră, va fi şi inima voastră” a spus Iisus. Banii, în general, devin suportul naturii inferioare a omului, cea a instinctelor. Cu ei obţinem uşor bunăstarea fizică, confortul material, plăcerea, dar nu devenim mai corecţi, mai buni, ci din contra, mai orgolioşi, mai pofticioşi, mai împinşi spre păcat. Banii pot fi preţuiţi numai atunci când sunt folosiţi pentru vieţuirea noastră decentă şi pentru a face mult bine celorlalţi. Şi sunt oameni care fac acest bine, fără a se lăuda, în tăcere, aşa cum îi place Domnului, dar aceştia sunt puţini!

     Ce plăcut este când stai de vorbă cu o tânără şi-i descoperi puritatea în gândire, sentimente, dorinţe, în priviri, în cuvinte, în gesturi. Când constaţi că toate energiile ei sunt direcţionate spre un studiu sau o muncă utilă societăţii, că ele converg spre lumină – sursă a vieţii… În parabola lui Iisus a celor cinci fecioare înţelepte şi celor cinci fecioare nechibzuite, numărul cinci este simbolul celor cinci virtuţi de seamă: Bunătatea, dreptatea, iubirea, înţelepciunea şi adevărul. Alături de fiecare  bărbat ar trebui să se afle o femeie care să-l sprijine cu aceste virtuţi, pentru a forma un cuplu respectabil.

     Adevărata putere înseamnă să fii activ, dinamic, curajos, entuziast, corect; înseamnă a pune suflet în ceea ce faci. De la suflet trebuie să pornească totul, numai sufletul ne poate ajuta să dezvoltăm sentimente nobile, care să ne mulţumească şi să-i mulţumească şi pe cei din jurul nostru. Cu sufletele menţinute veşnic tinere şi curate, cu înţelepciunea dobândită în timp, vom reuşi să devenim puternici, să aducem mult bine acestei lumi, acum în derivă.

vavila.wordpress