“Elitele în fața istoriei”
“Elitele nu dau proba in fata prezentului, ci “in fata istoriei”. Atunci vor aparea intentiile adevarate si motivele reale ale conducatorilor de mase si vor fi judecati dupa tinuta lor etica si constiinta raspunderii. Putem transmite elitei noastre acest mesaj? Cum? Mai putem dialoga?
Titlul de mai sus nu-mi apartine, a fost folosit de Vasile Pavelcu, intr-un eseu publicat in anii razboiului, intr-o revista ieseana. Reluat apoi in volumul Perspective (1943), scos de vestitul tipograf iesean Athanase Gheorghiu. Psihologul iesean, atunci in varsta de 43 de ani si proaspat profesor al Universitatii din Iasi, intreprinde o lucida analiza a rolului intelectualului care, cunoscand psihologia maselor, le manipuleaza, transformandu-le in “instrumente inconstiente”, incitandu-le sa “comita crime impotriva culturii, a spiritualitatii, impotriva Patriei si, totodata, impotriva maselor”. E un text profetic, Pavelcu intrezarind parca grozaviile ce vor veni. Dar e si foarte actual, oferind repere pentru a analiza si evalua comportamentele intelectualitatii in perioade de rascruce. Ca cea actuala, cand multi intelectuali de marca s-au angajat sa gireze, cu numele lor, persoane nefrecventabile: plagiatori, corupti, informatori dovediti in justitie.
Cu cat conditiile sociale sunt mai grele, scria Pavelcu, cu atat se cere mai multa rabdare, perseverenta, obiectivitate si intelegere din partea individului apartinand elitei. Situatiile dificile incearca nivelul moral al insului, atitudinea sa in fata ispitei; probeaza capacitatea sa de a se pastra intre hotarele cinstei. Altitudinea intelectuala, taria morala se dovedesc doar in proba confruntarii cu situatii dificile; examenele in momente de cumpana fac diferenta, opereaza selectia elitelor sociale. Iar o elita merita recunoastere si are dreptul la existenta atata timp cat se afla deasupra mediocritatii generale.
De ce e atat de importanta calitatea elitelor? Pentru ca acestea, constiente de impactul pe care-l au asupra maselor, pot deturna gandirea sociala, pot incita la atitudini si acte necugetate, la extremisme, pot schimba in rau reprezentarile sociale si mentalitatea colectiva. O masa, devenita multime, scria atunci profesorul, este incapabila de reflectie si obiectivitate; ea este sugestibila si lipsita de simt critic; intelegerea ei se reduce la lucruri si expresii concrete. Mai mult: „judeca simplist si global, este incapabila sa prinda nuantele” si sa faca „diferentieri”. Afectivitatea colectiva e adesea „instabila, patimasa, usor inflamabila si adeseori mistica”. De aceea nu alege decat intre extreme, n-are nuante. Vede doar opozitiile si raspunde prin iubire excesiva sau ura patimasa. Nimic durabil, nimic constructiv. Iar pornirea tavalugului nu e deloc dificila: e suficient un „lider” (sau cativa!) care sa instige la ura, capabil sa trezeasca instincte haotice si ura se propaga cu repeziciune. Fara a alege.
Masa e sensibila la semne exterioare, generalizeaza pripit, incat un gest concret, rupt de context, poate fi inteles ca mentalitate generala („este suficient sa fi manifestat candva un sentiment de simpatie pentru o persoana socotita de masa ca suspecta, pentru a fi considerat de multime la fel ca si persoana suspecta”). Incitatia e declansata adesea de persoane care au audienta; e destul un cuvant-cartus ca sa descatusezi irationalitatea dorminda. Repetitia si prestigiul tin locul dovezii, analiza rationala este acum evacuata. Vointa superioara, caracterizata prin stapanire de sine si rabdare, este abandonata in favoarea imprecatiei. Multimea exploziva si impulsiva gusta adesea mizeria, iar dorintele ei nu sufera amanare. Orice abatere de la gandirea stereotipa devine crima, criteriul adevarului e conformismul si obiceiul cel vechi. Sau dorinta de revansa. O promisiune, stimulata de nevoia unei „lumi noi”, de o himera, innebuneste adesea multimea. Ce face elita, in fata acestui fenomen? Psihologul crede ca uneori elita abdica, coboara la nivelul multimii, renunta la ideea de adevar si dreptate, devenind prizonierul instinctelor si patimilor. Iar „masa, transformata prin patima in multime, devine iresponsabila”.
Si acum ajungem la consecinte: masele „pot fi conduse de persoane inferioare si iresponsabile. Ele devin atunci instrumente inconstiente ale unui suflet inferior, care poseda arta de a instiga si a aprinde multimile”. Iar acestea, asmutite, nu mai pot fi oprite, pot chiar comite crime (chiar daca adesea doar simbolice). Oricum ar fi acestea, e sigur ca „descatusarea patimilor duce la robia ratiunii”.
Pe cand „pseudoelita se lasa tarata de mase”, „magulind si exaltand instinctele acestora”, elita adevarata incearca sa inteleaga „pornirile generoase din sufletul multimii”, sa canalizeze energiile in „directii ideale”. Personalitatea este creatoare, conchidea profesorul meu, pe cand masa este conservatoare. Daca nu e inteleasa, elita are datoria morala sa intervina pentru a pune intre paranteze, chiar a reprima „pasiunile intunecoase si oarbe”. Cum o poate face, ce arme are la dispozitie? Simple: „devotamentul pentru binele public, al ordinii, cinstei si al dreptatii”. Dar si respectul „obiectivitatii si disciplinei intelectuale, al dezinteresarii si demnitatii morale”. Se nasc acum intrebari firesti: isi poate asuma rolul de a conduce, un camp profesional sau mase de oameni, cineva care e dovedit corupt, plagiator, delator, impostor? Sau patimas (patimasa!), traind din obsesii si fantasme nesatisfacute? Poate primi o persoana apartinand unei asemenea categorii titlul de membru al elitei? Sa vedem.
Atunci cand diagnosticam valoarea elitei, suntem atenti la doua planuri personale: „scanteia intelectuala”, adica inteligenta si caracterul. Cautam „armonia dintre insusirile intelectuale si cele morale”, suntem atenti la „acordul dintre planul mintal si cel de actiune”, la „efortul de ridicare a faptei la inaltimea idealului”. Iar distrugerea echilibrului dintre inteligenta si actiunea morala nu poate duce „decat spre ruina: pasivitate si scepticism in domeniul intelectual, haos si intuneric in lumea faptei; si intr-un caz si intr-altul, sterilitate“. Cat de nociv este sa promovezi pseudoelita, sa „cobori inteligenta”, sa aplici lovituri intelectualilor adevarati, sa-i ranesti punandu-le in frunte farsori? Profesorul Pavelcu credea ca toate acestea ascund cel putin inconstienta. Stingerea luminii poate elibera pornirile egoiste si imorale, propaganda indreptata impotriva spiritului critic si a reflectiei inseamna a bara drumul cunoasterii de sine si de altul si se poate solda cu dezastre, intuneric, abdicari ireparabile. „Setea de razbunare, ambitia si cupiditatea se ascund acum in dosul dreptatii”, iar „intoleranta, ura si teroarea in spatele dovezilor de adevar”. Daca sentimentul uneste sufletele si cladeste ordinea si unitatea de actiune, inteligenta si spiritul critic le individualizeaza. Dar daca inteligenta e malefica, atunci distruge mai adanc, destrama socialul, seamana dezordine si dezbinare. Iar daca intentiile vulgare ale pseudoelitei pot fi ascunse in timpuri normale, sub masca principiilor si programelor, in clipele grele, hotaratoare, ele ies la iveala, se afirma agresiv. Momentele de rascruce separa adevarata elita de pseudoelita; numai incercarile istorice pot masura taria morala a unei elite. Iar cel ce sadeste samanta urii si discordiei, pentru „satisfacerea intereselor si ambitiilor personale, nu este om de elita“.
Elitele nu dau proba in fata prezentului, ci „in fata istoriei”. Atunci vor aparea intentiile adevarate si motivele reale ale conducatorilor de mase si vor fi judecati dupa tinuta lor etica si constiinta raspunderii. Putem transmite elitei noastre acest mesaj? Cum? Mai putem dialoga? “
Autor: Adrian NECULAU
http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/elitele-in-fata-istoriei~ni8g62
