Cuvânt și iubire

Foto: Nae Ionescu (stânga), împreunã cu Mircea Eliade

*

Metafizica suferintei

Daruirea pentru transcendenta de aici.

“Domnilor, va sa zica, ceea ce constatam noi impreuna randul trecut era, pe de o parte, incapacitatea noastra de a ne considera pe noi insine ca un sfarsit, de unde nevoia de a “ne darui” tocmai pentru o anulare, intr-un fel, a atitudinii de “indumnezeire lipsita de Dumnezeu”; pe de alta parte, insuficienta unei daruiri catre realitatile din lumea aceasta.

Ceea ce este important de subliniat in lumea aceasta omeneasca, in drumul pe care omul il urmeaza in acest proces de daruire totala, este ca, oricum ar fi, incercarea noastra de daruire trebuie sa se faca aici, nu dincolo.

Vedeti ca exista o transcendenta. Dar pentru omul ca atare, transcendenta aceasta, intrucat face obiectul experientei meta­fizice, ea face parte integranta din preocuparea metafizica a omului. Transcendenta aceasta trebuie sa se valorifice aici, nu dincolo.

Problema lui Iov. Solutia crestinismului.

Dumneavoastra stiti ca cea mai mare problema, care a rasturnat oarecum Vechiul Testament, a fost tocmai problema intelegerii transcendentei in raporturile noastre cu lumea de aici. Este, precum stiti dumneavoastra, problema lui Iov.

Iov acesta era un om de treaba; avea nevasta si copii. Ve­deti ce om de treaba era. Era un om harnic si cuviincios, avea avere, traia bine si respecta legile. Intr-o buna zi incep sa cada pe capul lui tot felul de necazuri. Cum se explica faptul acesta – ca un astfel de om nu a reusit sa se echilibreze intr-un fel?

Aceasta a fost problema centrala a Vechiului Testament, problema pe care nu a putut sa o rezolve Vechiul Testament si deci a trebuit sa vina Hristos. Pentru ca, in Vechiul Testament era inclus numai “pacatul originar”. Dar mai era inca altceva: incapacitatea depasirii conditiei umane. Deci, Hristos trebuia sa vina. Noi facem aici nu teologie, ci metafizica; totul este analogie in momentul de fata. Asadar, trebuia sa vina Hristos, pentru ca legatura veche a lui Dumnezeu cu omul era insuficienta.

Se poate spune ca daca oamenii s-ar fi purtat altfel, nu mai venea Hristos. Exista, asadar, pe plan metafizic, un fel de incercare de mantuire, care nu este suficienta in el insusi, care nu este inchisa in el insusi, care trebuia sa fie prin urmare depasita si atunci vine Hristos. Problema, daca va aduceti dumneavoastra aminte din lecturile facute, a fost rezolvata in adevar in chip surprinzator.

Ce il preocupa deci pe Iov? Il preocupa propriu-zis existenta suferintei, existenta durerii. Si, prin urmare, incercarea care trebuia sa se faca era alaturarea durerii. In textul parabolei, pana la urma lucrurile se dezleaga – cum stiti – prin: “Dumnezeu daduse, Dumnezeu luase”. Pe urma, Domnul a dat din nou. Acum, pentru noi, nu mai da Domnul din nou, si atunci suferinta ramane toata aici.

Cum se inlatura aceasta suferinta? In ce fel? As spune ca prin voia lui Dumnezeu. Daca vrea Dumnezeu, o inlatura; daca nu vrea, nu o inlatura. Problema nu poate sa nu mai aiba nici un sens, de indata ce si cei buni sufera ca si cei rai. Problema nu era solubila. Ea devine solubila in crestinism. Mult mai tarziu, si intr-un chip cu totul surprinzator.

Nu este vorba sa negi raul, nici sa incerci a inlatura ceea ce este suferinta, ci este vorba de cu totul altceva. Sa valorifici raul, sa-l accepti ca atare, sa accepti suferinta ca atare, sa o transformi in instrument. Asta este crestinism, asta insemneaza propriu-zis crestinism. Crestinismul nu inlatura suferinta din omenire. El o accep­ta ca element constitutiv, absolut necesar, in conditia umana.

Perspectiva metafizica asupra suferintei.

Trebuie ca omul sa incerce, in acelasi timp, sa traga folosul maxim si optim din necesitatea suferintei. Aici lucrurile incep sa se cam estompeze, sa intre in ceata, asa incat dumneavoastra ar trebuie sa va fortati sa intelegeti ce vreau sa va spun, decat sa va spun eu toate treburile acestea.

Suferinta este deci un instrument de aici. Noi o traim aici, in aceasta viata a noastra. Conditia umana include in ea, cu necesitate, suferinta. Trebuie sa o valorific, sa-i gasesc un sens, nu sa-i gasesc un inteles. Sa gasesc mai degraba un procedeu de a pune in miscare mersul acesta al omului inspre echilibrare, inspre impacare.

Suferinta nu poate actiona ca un excitant. Dar eu nu trebuie sa fug de suferinta ca sa ajung la acea impacare cu mine, la acea intoarcere a mea. Dimpotriva. Sa accept suferinta; sa sufar in mine insumi, in carnea mea, in trupul meu, in duhul meu. Sa o accept ca existenta.

Aceasta pentru ca, evident, suferinta poate juca un rol de dinamizare. De pilda, intr-o multime de procese sociale, procesele acestea au la baza suferinta. Dar dinamizarea societatii orio suferinta nu urmareste valorificarea suferintei, ci pur si simplu inlaturarea ei.

Aici nu este vorba de un proces metafizic, ci este vorba de cu totul altceva. Este vorba de un proces in ordinea imediat pozitiva. Metafizic, prin urmare, noi primim, acceptam in noi insine durerea. Dar ce face ea din noi? Suferinta aceasta de neinlaturat poate sa faca si face un lucru bun cu noi aici. Ne poate deschide un drum. Atunci cand eu accept suferinta in mine, asta poate fi un drum si o metoda, pentru ca valorific aici toata existenta asta de aici. Dar sa o valorific in asa fel incat insasi suferinta sa apara ca un component armonic al acestei existente.

Dumneavoastra stiti ca sunt situatii in care se lupta binele cu raul, bucuria cu suferinta . Dar suferinta nu este de la Diavol. Noi nu facem aici teologie – ci metafizica. Suferinta nu este de la Diavol, ci este tot de la Dumnezeu. Ea este un element consti­tutiv al existentei, un element armonic constitutiv al existentei. Va sa zica, durerea, suferinta nu este o pozitie negativa a existentei, ci o pozitie pozitiva.

Suferinta ca drum catre bucurie.

Dar in ce fel se poate construi acest univers armonic? De construit, el este construit. Dar cum se infatiseaza – am zice mai exact – acest univers? Vedeti dumneavoastra, daca eu adopt punctul de vedere al unei anumite placeri, al unei anumite bucurii, atunci tot ceea ce nu este aceasta bucurie este, fara indoiala, suferinta, durere. Lipsa acestei bucurii este suferinta si durerea.

Dar daca suferinta intra ca element constitutiv in existenta, atunci ceea ce numim noi bucurie, ceea ce este bucurie adevarata, este ceva in care suferinta este cuprinsa ca un drum, ca un mijloc, ca o metoda. Este cuprinsa in chip pozitiv.

Suferinta si jertfa ca daruire pentru colectivitate.

Ei bine, care este aceasta bucurie in care suferinta este inchisa in mod pozitiv, careia trebuie sa ma dau, sa ma daruiesc eu in asa fel incat suferinta sa nu mai fie pentru mine suferinta, ci sa pot spune in orice moment: multumesc pentru suferinta mea!

Eu nu trebuie sa ma dau unei realitati care reprezinta pentru mine posibilitatea unei contopiri, a unei impliniri, care imi da mie posibilitatea implinirii in asa fel incat in adevar nu ma mai intereseaza suferinta. Vedeti, prin urmare, esteo deosebire intre jertfa de care vorbeam ieri si suferinta de care vorbim astazi. La un moment dat jertfa nici nu ma intereseaza. Cel care s-a daruit colectivitatii nu-si mai apartine lui. Prin urmare, daca el se jertfeste, daca el moare sau nu moare, daca el sufera sau nu sufera, lui ii este indiferent, el traieste in unitatea cealalta. Dar aici nu este asa. Aici suferinta este insusi drumul. Deci suferinta trebuie sa fie mereu prezenta. Fara ea nu se poate.

Dar ce reprezinta propriu-zis durerea sau suferinta, in cazul de fata? Reprezinta, domnilor, un fel de presiune pe care noi o exercitam asupra noastra, exact de aceeasi natura cu presiunea pe care o exercita asupra noastra atitudinea de umilinta impo­triva orgoliului; exact de aceeasi functiune – as zice -, de aceeasi structura.

Vedeti, ori sufar, ori ma umilesc, punctul de ajungere este acelasi. Cand accept suferinta este ca si cum accept umilinta. Pozitia aceasta umila, aceasta insemneaza, pur si simplu reducerea potentialului de insingurare. Va aduceti aminte ca punctul nostru de plecare a fost paca­tul originar, a carui consecinta imediata este insingurarea. Iesirea din pacatul originar este insasi iesirea din aceasta insingurare.

Va sa zica, atunci cand eu sunt intr-adevar umilit, eu sunt exact in aceeasi pozitie ca atunci cand sufar, cand accept suferinta ca instrument al mantuirii mele. Insemneaza comprimarea mea ca fiinta de sine statatoare. insemneaza o incercare de a taia radacinile pe care aceasta fiinta a mea ar putea, eventual, sa le inchida in ea insasi.

Asadar, realitatea de aici – care inchide in ea, cu necesitate, durerea si suferinta – trebuie traita in asa fel incat sa fie resorbita. Resorbirea s-ar putea face, intr-un fel, prin presiunea exercitata asupra ei. Aici ea se face prin presiunea ei.

Lumea greaca a incercat, cum stiti d-voastra, elin inarea suferintei, dar nu a reusit. Toate filosofiile astea ale bucuriei sau ale placerii incearca eliminarea durerii si nu reusesc. Dure­rea este inauntrul existentei insesi. Ea nu poate fi eliminata, dar poate fi introdusa, acceptata ca facand parte ca element constitutiv al creatiei, al existentei.

Numai aceasta cale pe care incerc sav-o indic d-voastra -mai mult ca un jalon al gandirii d-voastra -, aceasta cale a primirii suferintei, adica a primirii suferintei in mine, insemneaza reducerea insingurarii mele.

Pozitia metafizica – opusa celei teologice si celei populare.

Vedeti, prin urmare, ca in adevar prin aceasta atitudine in fata suferintei noi incepem sa o valorificam pentru existenta noastra. Pentru ca, in masura in care noi reducem potentialitatea acestei existente de sine statatoare, in aceeasi masura noi ne intregim cu ceva din afara de noi insine, de dincolo, in cazul de fata.

Teologic, se spune: “Fii dumneata cuminte, ca daca suferi aici, ai sa te bucuri de viata viitoare. Daca scrie pacate aici, daca scrie suferinta aici, atunci sigur va fi bine dincolo. Durerea de aici este tot spre norocul dumitale, dincolo. Asa ca fii de treaba.” Asta nu este pozitie metafizica. Eu nu spun ca nu exista viata viitoare, intrucat sunt crestin. Eu cred ca noi o sa inviem odata din morti, pentru ca sunt crestin.

Dar ca metafizician pot sa va spun ca are si problema asta un sens. Pentru metafizica tot ceea ce este viata viitoare se intampin aici. Viata aceea viitoare reprezinta, nu cum s-ar crede, ceva care vine dupa acest ceva, ci ceva care se petrece in alt plan.

Evident ca, intr-un fel traieste omul sau un animal oarecare toata realitatea aceasta. Si pe urma, inauntrul regnului omenesc exista o multime de trepte si pe fiecare treapta se traieste intr-un anumit fel. Aceste trepte nu sunt compuse din tarani sau cizmari jos, iar sus din doctori in filosofie. Dimpotriva, se poate cape treapta de sus sa fie un cizmar. Aici este adevarata demo­cratie, in metafizica, pe treapta de sus poate sa fie un cizmar, iar pe treapta de jos de tot, in fundul iadului, sa fie un profesor de metafizica.
Problemele de metafizica, asa cum sunt traite ele de omenire, nu au nimic de-a face cu ceea ce se numeste cultura -propriu-zis o cantitate de cunostinte. Nu au deci absolut nici un fel de legatura.

A fost acum catava vreme o inmormantare aici, in Tara Romaneasca. Si, pe cand treceau trupurile celor morti, pe drumurile tarii au inceput sa iasa taranii cu lumanari inainte, ca la prohod. Dar, lucru de mirare, taranii ieseau cu lumanari albe, nu cu lumanari galbene. Noi stim ca la prohod, in Vinerea patimilor, lumea vine cu lumanari galbene, numai la inviere se vine cu lumanari albe. Veneau taranii cu lumanari albe. Va rog sa credeti ca aici este foarte multa metafizica. Eu nu zic ca nu este nici un fel de legatura intre ceea ce numim cultura, cultura care circula pe strazile noastre, si problemele de metafizica.

Dar ca sa ne intoarcem la berbecii nostri, pe care nu i-am lasat din vedere niciodata, trebuie sa spunem ca problema se intregeste, situatia se intregeste valorificand durerea, introducand-o intr-o unitate armonica. in aceeasi masura fe care facem aceasta, noi schimbam oarecum natura omeneasca. Adica, din insusi faptul ca noi acceptam suferinta ca drum pentru implinire. Cu cat omul sufera mai mult si mai adanc, cu atat se deschide mai larg orizontul in fata lui, cu atat setea lui de mantuire este mai mare.

Evident ca suferinta nu este singura cale. Dar, in momentul in care fiecare dintre noi se intalneste cu durerea – si nu se poate ca oricare dintre noi sa nu se intalneasca cu durerea in viata lui -, in momentul acela atitudinea cea mai indicata este sa o accepte asa cum este ea. Aceasta, pentru simplul motiv ca durerea aceasta este inca unul din drumurile implinirii sale.

Cu cine se face implinirea? Va spuneam adineaori ca se face – as zice – cu fiinta in care ne intalnim cu totii. Punctul de plecare fusese in legatura cu nelinistea, cu aceasta constatare foarte dureroasa pentru orgoliul, pentru demnitatea omeneasca, de a simti ca totusi noi nu suntem un inceput.

Ei bine, implinirea se face acumpe calea durerii acceptate, nu pe calea renuntarii sau a jertfei de care am vorbit ieri. Pe calea durerii, implinirea se face cu insusi inceputul nostru. Domnilor, ceea ce am schitat eu astazi este putin incalcit, si din pricina dificultatii subiectului abordat, dar si din pricina indispozitiei mele momentane, pentru care va rog sa ma iertati.

Cele discutate aici constituie asa-zisa problema a teodiceei. Cand veti auzi, prin urmare, pe cineva ca vorbeste despre teodicee, sa stiti ca despre asta este vorba, adica de incercarea de a face valabila suferinta pentru experienta noastra de aici, pentru implinirea noastra cu transcendenta. De aceea, este normal sa conchidem ca implinirea noastra, Si pe aceasta cale, nu se poate face decat intr-o singura directie, in directia inceputului nostru, adica in directia lui Dumnezeu.

Nae Ionescu