Rolul „periferiei” în viaţa Uniunii Europene
Dacă observăm bine ceea ce se întâmplă în Uniunea Europeană, am putea sintetiza lucrurile în felul următor: „periferia” pune sub semnul întrebării construcţia. Întrebarea subsecventă este: care periferie? Tradiţional, periferia avea şi o conotaţie geografică. Ea coincidea cu „Lumea a treia”, iar din punct de vedere spaţial avea dimensiunea unor continente: Africa, Asia, America de Sud. Visul dintotdeauna al periferiei a fost să se emancipeze de centru prelucrând inteligent şi creativ mesajele metropolei. De la o vreme, se vorbeşte de „periferie” şi în Europa; nu numai în Europa, ci în Uniunea Europeană; nu numai în Uniunea Europeană, ci chiar în interiorul zonei euro.
Ce anume ar putea semnifica „periferia” în Uniunea Europeană? Willen Buiter1 propune un criteriu precis: ţările confruntate cu serioase probleme financiare. Din această perspectivă, el vorbeşte despre cinci ţări care ar reprezenta „periferia”: Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda şi Italia. Este adevărat că autorul aminteşte şi despre o periferie „soft”, alcătuită din alte trei ţări: Belgia, Austria şi… Franţa.
De ce recurge autorul la un asemenea criteriu? Confruntate fiind cu dificultăţi, aceste state ar putea părăsi zona euro – fiecare sau toate la un loc. Dacă ar fi vorba doar despre Grecia, lucrurile nu ar fi aşa grave, întrucât „ieşirea doar a Greciei ar putea fi gestionată. Grecia deţine doar 2.2 procente din PIB-ul zonei euro şi 4 procente din datoria publică a acesteia. Ieşirea Italiei din zona euro ar pune la pământ o mare parte a sitemului bancar european…ieşirea din zona euro a celor cinci state periferiale ar trage în jos nu doar sistemul bancar european, ci şi pe cel nord atlantic şi părţile expuse din restul sistemului bancar global. Criza financiară care ar rezulta ar declanşa o depresiune globală care ar dura ani de zile cu probabilitatea ca PIB-ul să scadă cu mai mult de 10 procente, iar rata şomajului să ajungă la cel puţin 20 de procente. Pieţele emergente ar avea de suferit şi ele”.
Potrivit lui Alex Stub2, ministrul finlandez pentru afaceri europene, ceea ce s-ar impune ar fi nu părăsirea zonei euro de către anumite state, ci doar o repoziţionare a lor în cadrul unei structuri concentrice a puterii de influenţă. În mijlocul acestei structuri s-ar situa cele şase ţări europene cotate cu triple A. Ele „ar trebui să acţioneze drept core-ul acestei zone”. Este un adevăr care s-ar impune de la sine: „O ţară care nu este cotată cu triple A nu va fi în cea mai bună poziţie să dea cuiva sfaturi privind finanţele publice”. În felul acesta, „Europa cu mai multe viteze” ar însemna, de fapt, trei cercuri concentrice de influenţă: Europa celor 6 care întrunesc triple A, zona euro şi, apoi, Europa celor 27.
Periferia unui continent, chiar a unuia dezvoltat, este ceva acceptabil. „Periferia” Uniunii este chiar un paradox. O Uniune are reguli, rigori şi standarde. Când într-o Uniune vorbim despre „periferie”, prima întrebare este: cum a putut apărea? Care sunt răspunderile ţării (ţărilor) respective şi ce răspunderi revin Uniunii? Se vorbeşte, în ultima vreme, despre „vitezele” ţărilor europene. Se uită sau se trece cu vederea faptul că „vitezele” ne vorbesc, în realitate, despre decalaje. Într-adevăr, Europa trebuie „citită” aşa cum este, nu cum ne-ar plăcea nouă să fie. „Vitezele” diferite care exprimă chibzuinţa politicii fiecărei ţări reprezintă ceva firesc. Vitezele necorelate, vitezele nesupravegheate care conduc la decalaje vorbesc despre „boli” şi „bolnavi” ai Europei. Faptul că Uniunea nu a intervenit şi nu a prevenit face şi mai actuală problema partajării răspunderilor pentru situaţia creată la „periferie” şi care, acum, ameninţă construcţia în ansamblu; partajare care trebuie să cuprindă statele în cauză, Uniunea şi băncile (care au acordat împrumuturi statelor fără a avea garanţii de solvabilitate). Mai ales că acum, când este vorba despre ieşirea din criză, întreg efortul revine doar statelor confruntate cu dificultăţi.
Evoluţia Greciei este importantă şi pentru că ne arată situaţia fără ieşire nu doar a acestei ţări, ci a periferiei zonei euro. A „periferiei” din zona euro şi a „periferiei” care nu a intrat încă în această zonă, a ţărilor din centrul şi estul Europei. Periferia aceasta europeană nu mai are un drept fundamental al oricărei periferii: acela de a procesa mesajele (politicile) de la centru, de a imagina soluţii, de a identifica propriile căi de ieşire din criză. Periferia clasică avea acest drept şi astfel purta, teoretic cel puţin, speranţa emancipării. Periferia financiară nu poate decât să respecte reguli concepute de finanţator. Cu atât mai mari devin, în aceste condiţii, răspunderile Uniunii, care trebuie să asigure o anumită perpectivă de evoluţie şi pentru periferie.
În niciun fel nu am dori să subestimăm importanţa băncilor pentru economie. Răspunderea Uniunii este de a găsi o cale de ieşire convenabilă pentru ambele părţi, atât pentru bănci, cât şi pentru statele debitoare. Altminteri, Grecia nu poate decât să-şi perpetueze şi să-şi agraveze condiţia. Pare că situaţia acestei ţări a fost special lăsată să se agraveze spre a constitui un tip de exemplu pentru cei care ar intenţiona să nu-şi plătească la timp datoriile. Este edificatoare în acest sens afirmaţia făcută de David Miliband3: „Liderii europeni au transformat o problemă de solvabilitate grecească de 50 de miliarde de euro într-o criză existenţială de 1000 de miliarde euro a Uniunii Europene”. Situaţia Greciei mai arată ceva: că Uniunea are o înclinaţie greu respresibilă de a lua partea băncilor. A băncilor mari care aparţin statelor mari. Mai precis, Uniunea ia partea statelor mari şi a băncilor din aceste state (deci ia partea „centrului”). Astfel, Uniunea conservă raporturile clasice dintre metropolă şi periferie.
Aşa cum funcţionează în momentul de faţă, Uniunea creează periferie. Nu numai că nu absoarbe tensiunile, că nu sprijină suficient efortul de emancipare, ci accentueză dificultăţile şi chiar devine un cadru prielnic pentru inegalitate. După ce Francois Hollande a câştigat alegerile, subliniind nevoia de a stimula creşterea economică, poziţia Germaniei s-a nuanţat. A fost acceptată ideea măririi salariilor în această ţară, ca o măsură nu numai de a creşte consumul intern, ci „de a reduce decalajul de competitivitate dintre motorul industrial al Europei şi periferie”. Problema este de ce o asemenea măsură, binevenită, a fost luată sub presiunea discursului francez care este pe cale „să schimbe lungimea de undă a dezbaterilor din cadrul Europei” 4.
Uniunea trebuie să formuleze răspunsul la o întrebare fundamentală: Uniunea devine o Uniune pentru toţi, o Uniune a dezvoltării, ori o Uniune a capitalului. O Uniune consecventă cu principiile de început, ori o Uniune care s-a adaptat unei noi etape în care forţa financiară începe să dicteze din ce în ce mai mult. O Uniune în care primează economia reală şi totul trebuie subsumat acestui obiectiv, ori una în care forţa conducătoare tinde să devină pieţele financiare. Deocamdată, Uniunea oscilează şi această permanentă oscilaţie este cel mai costisitor lucru.
Chiar dacă se confruntă cu o sumedenie de dificultăţi economico-financiare, principala problemă a Uniunii Europene poartă un nume precis: credibilitatea. Faptul că Uniunea este ultima zonă a lumii dezvoltate care nu s-a înscris pe o curbă constantă a creşterii (anul acesta, repetăm, Uniunea va avea creştere negativă) este o problemă fundamentală de credibilitate.
Am asistat în viaţa Europei din ultima vreme la un triumf al abordării secvenţiale: „criza euro”, „bail-out-uri”, „salvarea Greciei” etc. Criza euro reia şi scoate la suprafaţă toate greşelile iniţiale de proiectare. Încât putem afirma cu întemeiere: criza euro este şi criza Uniunii şi nu se poate rezolva una fără cealaltă. De aceea, după opinia noastră, criza trebuie folosită pentru un gen de reproiectare a Uniunii. Reproiectare care nu trebuie să aştepte încheierea crizei, ci să fie parte a ieşirii din criză. „Cazurile” se cer atacate cu viziunea ansamblului în minte; altminteri, nu pot fi rezolvate. Rezolvarea, în acest caz, nu constă în „stingerea” unui caz, ci în prevenirea apariţiei altuia asemănător. Europa este presărată cu mai multe „Grecii”. Nu numai Grecia propriu zisă trebuie să preocupe, ci „Greciile” potenţiale, care stau să intre în scenă. Europa este ţintuită de problemele „la zi” şi amână problemele de perspectivă, fundamentale pentru viitorul ei.
Pactul financiar trage un semnal de alarmă: lucrurile nu mai puteau evolua aşa. Nu austeritatea este contestabilă, ci recursul exclusiv la rigorile ei. Am menţiona că aici nu este vorba doar despre un accent unilateral, dacă nu exclusiv al măsurilor, ci şi de un timing defectuos. Nu Pactul financiar (sau măcar spiritul său) este contestabil, ci faptul că a doua zi după adoptarea lui apare nevoia unui Pact al dezvoltării despre care primul pact nici nu a discutat. Că Pactul dezvoltării nu este creaţia Uniunii, ci rodul unor dezbateri de contestare a viziunii pe care tocmai o propusese Uniunea, axată pe austeritate, Uniunea dă impresia că este mereu cu un pas în urma realităţilor sau a tendinţelor dominante pe cale de a se naşte. Toate acestea hrănesc o imensă incertitudine.
Rezumând, încrederea cetăţeanului şi a unor comunităţi naţionale nu se mai poate sprijini pe succes, pentru că succesul nu mai există; nu se mai poate sprijini nici pe ceea ce numim direcţie, pentru că direcţia apare din ce în ce mai confuză; nici pe ceea ce am numi determinare, pentru că mobilul determinării – succesul, bunăstarea, perspectiva – devin din ce în ce mai puţin convingătoare. Ce reacţie le este la îndemână? Toată lumea este nemulţumită şi această stare poate prilejui chiar o resetare a mentalului colectiv. În noul context, de dezamăgire prelungită, cetăţenii şi deopotrivă ţările se pot reorienta către identităţile naţionale, „ca un loc de refugiu sau măcar de mai mare siguranţă”. De ce apare oportună o asemenea reacţie? Din acelaşi motiv pentru care centrul de greutate al eforturilor de rezolvare ale crizei s-a situat la nivel naţional: pentru că statele naţionale (ca şi sferele lor publice) există. Iar direcţia de evoluţie a simţămintelor populaţiei urmează mişcarea reală a vieţii economice.
Reorientarea către sfera naţională nu este caracteristică doar ţărilor din periferie, ci reprezintă o reacţie cvasigenerală la nivelul Uniunii. Diferă motivele care hrănesc o asemenea reorientare: unii consideră că efortul de creditare a „sudiştilor” a ajuns la limită, alţii că sunt nedreptăţiţi de condiţiile împrumutului şi de rigorile greu de suportat ale austerităţii. Numulţumirea, însă, este generală şi ea hrăneşte această reorientare care pare dominantă.
Fără o viziune despre periferie şi evoluţia sa, Uniunea nu va putea rezista multă vreme. Din această perspectivă putem spune că periferia developează vulnerabilităţile şi reprezintă adevăratul test pentru Uniune.
NOTE:
Willen Buiter: 1 The Terrible Consequence of a Eurozone Collapse, „Financial Times”, joi, 8 decembrie, 2011
Alex Stub: 2 I See the Centrifugal Force of a Core Europe, „Financial Times”, joi, 17 noiembrie, 2011
David Miliband: 3 Don’t Leave Europe to the Sceptics and Federalists, „Financial Times”, marti, 15 noiembrie, 2011
4 Odd to Grows, „The Economist”, sâmbătă 12 mai 2012
autor: prof. univ. Paul Dobrescu
Revista Clipa
Sursa: Foaie Natională – Revistă liberă de luptă culturală şi spirituală
