Cuvânt și iubire

Ben Todică: De mult mă gândesc s-o intervievez pe doamna Veronica Balaj, însă știind câtă experiență are în domeniul jurnalisticii, radioului și a cuvântului scris am concluzionat că trebuie să viu cu ceva mai diferit de interviul clasic luat profesioniștilor, omului academic, omului rutinat în ale lumii artelor și literaturii și de aceea am hotărât să folosesc o formulă mai excentrică, ”o călătorie”, în a construi personajul mult cunoscut și admirat al Banatului și nu numai, și atunci am intrat ”în direct”:  Ascultați cu plăcere radioul?

Veronica Balaj: În ce mă privește, poate că radioul este ceva predestinat. În copilărie, mă fascina vocea venită din cutia aceea dreptunghiulară și regret că bunicul meu matern nu a păstrat în familie un asemenea obiect. M-aș bucura să fi avut cineva ideea să-l ferească de patima de a arunca vechiturile dar, tuturor ne place să reconstruim zidurile, să dăm altă imagine caselor, și mai ales, oamenilor în general le este la îndemână să arunce obiecte ieșite din uz sau din modă.

Doar colecționarii le știu valoarea și protejează chiar poveștile care se așeza peste  unele lucruri din această categorie. Aș prețui dacă astăzi aș avea un radio care pe vremea aceea mi-a oferit clipe magice.

Ar fi o mărturie măcar sentimentală, în fine, fapt este că, radioul mă fascina. Fascinant  este și azi când te gândești, nefiind fizician, cum de se aude pe distanțe foarte mari o convorbire, o relatare a unui fapt, se aduc aproape de noi oameni necunoscuți, cu  părerile lor, cu partea lor de viață, frânturi din realitate într-o derulare mereu nouă.

Nuanța vocilor, intonațiile, vibrațiile vocilor pe distanțe  mari, fără să vezi  pe cel care le rostește este chestiune de tehnică dar și de artă. E știintă dar și mister. Și dacă mai adăugăm că orce cuvânt rostit are în el viață, viață adevărată, atunci, se înțelege cum ajungem direct, fără ocolișuri, la fascinanție.

Prin   radio, accesam  de pe atunci,   sentimentul comunicării  pe un palier mental dar și sufletesc. Puteam vibra la o anume  melodie transmisă , la o anume informație  care mă putea atrage, încânta, întrista, mă putea  bucura, îmi dădea posibilitatea să glisez   în mod misterios, de la o stare la alta, îmi dădea încredere uneori, alteori îmi  deschidea posibilitatea unor  conexiuni mentale ad-hoc, devenite  mai târziu, cine știe ce sămânță de gând.

Radioul a fost mereu ceva persuasiv.

În aceeași perioadă   îmi confecționasem  din hârtie un soi de pâlnie care  se  voia cred eu acum, un  microfon, dar  atunci mă interesa doar  să-mi  aud  vocea  trimisă prin acel cornet. Și dădeam  spectacole de declamație și cânt, fără să mă aplaude sau să mă  audă careva, minunată era doar starea, era spectacolul comunicării construit în mintea mea. De aceea spuneam că, poate o fi ceva predestinat.

Am fost norocoasă că am ajuns să exercit o meserie care mă  încântă , nu mă obosește.

Aș putea numi radioul, un aparat care înlesnește participarea la un spectacol al comunicării. Și atunci, cum să nu-l  ascult?

Revenind la întrebare,  îți răspund fără  ocolișuri sau zăbavă:  firește, sunt însoțită de  radio  cam oriunde. Doar face parte din viața mea. Îmi trăiesc meseria cu pasiune.

Dacă sunt în străinătate, chiar  mi-am făcut un  obicei din a urmări  accentele vocilor, repezi, molcome, insinuante,  ferme, calde,  dar neaparat   convingătoare. Când  ascult   radioul în mașină de pildă, în planul doi, mental, văd parcă fazele realizării  reportajului, a emisiunii în sine,  intru în ritmarea și în tonurile expresive. Am  parte de o comunicare  suplimentară. Dincolo de înțelesul exact al cuvinteor.

Radioul  înseamnă pentru mine  și o intercomunicare dacă extrapolăm sensurile, toți ascultătorii de la un anume moment, suntem beneficiarii aceluiași peisaj informațional, deși nu ne vedem. E un dar ce ni se face, acela de a fi oarecum împreună și totuși stăpâni pe individualitatea de moment. Și ar mai fi ceva: o forță a verbului care poate dăinui în mintea ascultătorului. A mea. Este acrosant, interesant la maximum să  fii în relaționare cu persoane care ți se adresează ca unui prieten. Sau unui conviv.

B.T.: Care-i cea mai devreme memorie de după naștere?

V.B.: Întrebările acestui intreviu chiar sunt incitante. Parcă mă redescopăr. Am  senzația ca am fost filmată de cineva nevăzut și acum, sau alte ori când se întâmplă să fac un declic în memorie și dau și de aceste vechi momente. Care ne definesc întrucâtva  structura de mai târziu dacă le căutăm resortul psihologic. Va să zică, să derulez înapoi șirul de secvențe rămase pe cortex…

O veche, cea mai veche  amintire?

E undeva, sigur este undeva, cuibărită în memorie. Iat-o: imaginea mamei bolnavă în pat iar eu, așezată în preajma sa, încercând să fac bucăți, bucățele, prin spragere un   soi de scrumieră din sticlă verde care avea imprimate niște flori în  structura sa.  Probabil voiam să văd cum de stau acolo florile. Repetam gestul. Cineva din familie  îmi atrage atenția că nu e bine ce fac, atunci, intrevine în memorie, vocea mamei care  spune salvator, “las-o, e curiozitatea”. Nu mă cearta, nu îmi intrezice să distrug  obiectul. Poate nu o fi cea mai îndepărtată amintire dar, pentru că se leagă iremediabil de imaginea mamei care, nu peste multă vreme calendaristică, îmi va spune din același pat, o frază învelită în lacrimă, “ce va fi?… de-acum rămâi fără mama”, din acest motiv, cele doua imagini se leagă și nu le pot separa. Copiii țin minte mai mult ceea ce-i impresionează. Așa că, mai apare o secvență: jocul cu o gentuță cum aveau medicii și în care își țineau ustensilele absolut necesare unui consult la domiciliu. Aceasta, din micul meu fragment de viață era o geantă de culoare urâtă, gri, dar nouă, nu era ponosită, și mă servea în cele ce aveam eu  de întreprins, cu fantezia mea dar, intrevine iarăși un element șocant: sora mamei îmi spune că, unchiul Jorj, fratele buniclui meu dinspre mamă, deja medic, ținuse în studenție în geanta cu pricina nici mai mult nici mai puțin decât, oase de om. Și, am crezut… Ce păcat! Am aruncat   obiectul ba, în plus, mi s-a imprimt o reținere și, mai târziu, am ratat o posibilă profesie medicală. Când a fost să fie aleasă calea meseriei mele, am refuzat cu înfiorare să studiez medicina.

Din pricina acelei stări create, statornicite în memoria de copil.

Psihologic s-ar putea spune multe referitor la felul cum ne marchează câte ceva dar, nu e cazul acum să lungim incursiunea.

B.T.: Fraza: ”ce va fi?… de-acum rămâi fără mama”. Ce s-a întâmplat cu mama? Ați crescut fără mamă?

V.B.: O vreme am crezut că dacă ea a devenit înger, eu sunt copil de inger și, așteptam să se petreacă ceva  anume și, să fiu  alături de îngerul-mamă, ce rost avea să rămân aici? Apoi, cu timpul, (pentru  copii trece altfel decât pentru maturi), am început să mă obișnuiesc  cu  faptul că trebue  să fiu împreună cu  bunicul, bunica și nu cu mama și mi-am inventat un alt jos decât acela de-a “îngerul în așteptare” să zic  așa.

Toate aceste secvențe nu le pot departaja. Se leagă în memorie cu o viteză de nestăpânit așa că, le trec în revistă pe toate.

În ordine, apare  brusc, momentul jocului de-a fetița elegantă, pardesiul de culoarea vișinei coapte, purtat de mama mea, încă mai era în dulap și rochia de triplu voal de aceeași nuanță, iar eu, le priveam fără să le iau de pe umeraș, doar poșeta mă tenta dar nu aveam curaj, nu știu de ce. Probabil că, moartea  lasă  când trece pe undeva, lasă o umbră de gheață, o simțeam instinctiv… așa îmi explic acum.

B.T.: Care credeți, și cum credeți că ar trebui să fie petrecută cea mai frumoasă după amiaza de Duminică?

V.B.: O după amiază de duminică în viitor ziceți? O duminică visată, dorită? Păi, dacă suntem  la capitolul visare, pot fantaza. E liber la fantezie… Nu m-am gândit dar, sigur  ar putea să fie petrecută în cele mai insolite și diverse moduri o după amiază de duminică. Dacă tot este să procesez un timp viitor, îți spun ce gândesc la momentul acesta.

Uite, sincer zic, aș dori să fie ziua în care se va celebra  nunta  unei  strănepoate sau a unui strănepot al meu pe care, Doamne dă să-i am! Duminica la care m-ați  îmboldit să visez, să fie o prelungire a altor după amiezi duminicale împodobite de sărbătoarea nunții nepoatelor mele.

Mă văd  petrecând plină de voioșie, îmbrăcată  elegant, și mai ales, să nu le fie rușine cu mine,  să nu arăt ca o fosilă  adusă la expoziție.

Ar fi ceva, nu-i așa? Ziua nunții unei  strănepoate… pare prea  departe… și, mai ales, să fie, în duminica visată, lume bună la suflet, frumoasă, veselă, iar eu să nu fiu jenată de   bătrânețea mea, să fiu în stare să mă bucur laolalta cu ei.

Îmi aduc aminte că am participat la Paris la o nuntă care se desfășura într-un     adevărat palat, nu  exagerez, dar mai mult decât opulența și grandoarea interiorului, mi-a rămas în memorie, bunica miresei, o distinsă doamnă în vârstă care, îmbrăcată  superb, privea nunta zăcând într-un pat aflat într-una din camerele cu uși înalte și larg deschise. Invitații treceau pe rând să o salute mai ales dacă o cunoșteau.

Continuau apoi petrecerea dată după oficierea la primărie a evenimentului.

Ei bine, nu aș vrea să ajung așa, ca bunica respectivă ci, să fiu în duminica despre care am fantazat, un conviv fericit pe picioarele sale. O fi prea mult ce sper?

B.T.: Aveți vreo alergie? Vă place să purtați pantaloni?

V.B.: Da am o alergie constatată din păcate, medical. Se declanșează la mirosurile puternice, la atingerea unor  substanțe chimice și ca urmare mă feresc de toate acestea. La modul figurat, nemedical, aș putea enumera alergia la cuvintele grosolane, la  bădărănie, la prostia care se afișeaza în chip de ifose.

Nu-mi place să port pantaloni.

 Accept din comoditate să-i îmbrac. Nu-mi place nici un accesoriu masculin adăugat ținutei feminine, de exemplu cravate, brățări gen cawboy, din piele late, voi fi  dezaprobată dar, mărturisesc nu-mi plac nici blugii. Mai bine un pantalon elegant decât blugi.

Să fii mereu ca în uniformă… Și, scade imens farmecul ținutei feminine.

Se poate replica, bine dar arată formele, oh, formele pentru care azi nu trebuie blugi neaparat pentru a atrage atenția.

B.T.: Care e diferența dintre RadioTimișoara și restul posturilor de radio din țară?

V.B.: Radio Timișoara? Este a doua mea casă. Fiecare studio de radio își are  particularitatea sa așa că, și cel din Timișoara nu face excepție.

Poate înainte de orce, trebuie menționat faptul că de aici, se emite în șapte limbi.

Nu e puțin lucru.

Poți să asculți emisiuni realizate de profesioniști, întrucât, ca parte a Radioului public, Radio România, prima condiție este profesionalismul. Se emite în limbile română, germană, maghiară, sârbă, slovacă, bulgară, și, odată pe săptămână, ora de romani, (accentul pe ultima silabă). Acestea fiind și limbile vorbite în Banat.

Un alt element specific ar fi  legat de istoria  orașului. Revoluția din ‘89, a determinat redeschiderea studioului pe alte coordonate. Fusese închis  cu câțiva ani înainte din motive de securitate politică, și faptul că  a fost primul studio teritorial liber, de la  microfonul căruia se ținea legătura cu desfășurarea evenimentelor de după 22 decembrie ’89, în orașul unde se murise chiar pe  scările Catedralei Mitropolitane pentru ideea de libertate cât și pe caldarâmul de la intrarea în Operă, a făcut  din această instituție  un pilon referențial.

Foștii jurnaliști  trimiși acasă într-o zi de ianuarie, 13, ’83, fără nici o explicație și care au revenit fie pe tancurile care acum nu mai erau periculoae, fie pe jos din Piața Operei la Radio, cu elanul zilelor acelea, cu dăruirea de totdeauna, cu arderea   interioară, spune iarăși foarte mult.

 Ar mai fi de spus că suntem ascultați în câteva țări, explicabil, doar ne aflăm între granițe. Suntem recepționați în Serbia, Ungaria, Slovacia, Germania. Să nu uit a menționa și întreaga parte de vest a României.

B.T.: V-a fulgerat vreodată întreaga viață prin fața ochilor?

V.B.: Nu, nu pot  spune că mi s-a derulat vreodată întreaga viață prin minte. Am auzit că asta se petrece în cazuri de cumpănă periculoasă. Oricâte am avut de petrecut sau, de ce nu, de depășit, de învins, nu a fost cazul să sintetizez în câteva secunde întreaga mea viață. A fost nevoie să găsesc soluții imediate în unele cazuri și m-am concentrat în clipa respectivă  pe acestea.

B.T.: Ați muls vreodată vreo vacă? Dar de călărit?

V.B.: O vacă? De ce să o călăresc? Poate  asta fac  băieții în prima lor copilărie. Nuuu, așa ceva nu.

B.T.: Mă refeream la călărit un cal. Nu m-am explicat bine.

V.B.: Calul este unul dintre animalele mele preferate. Nu am făcut  echitație, dar  am admirat  și am privit  cu simpatie  orce  cal. Am văzut undeva  în sudul Franței, cum copiii orfani aveau într-un centru de plasament, o mică herghelie pentru a le da acestor nedreptățiți de soartă prilejul să se atașeze  afectiv  și să primească afecțiune  pe lângă momentele de activitate, de implicare. Caii aceia erau atât de plini de dăruire în ochi, parcă știau că sunt utili, daa, calul este  un animal  spectaculos  și  adorabil.  Personal, am o amintire atât de veche încât, am senzația că este o poveste… și nu ceva trăit de mine în copilărie. O  familie m-a  luat  într-o seară  într-o trăsură cu un cal, să mergem unde? Nu mai știu… Mi-a rămas în minte  o lună plină, ”o atmosferă  miraculoasă, drumul, trapul calului, și oamenii aceia, soț și soție, prieteni sau cunoscuți de-ai bunicului meu, care au vrut să mă bucure oferindu-mi o plimbare. Toate au rămas ca pagina de  poveste trăită  parcă pe un alt tărâm cum numai copiii își pot  imagina și cum numai ei pot  simți.

B.T.: Deci nu știți nimic despre mulsul vacilor?

V.B.: Chiar mă întreb și eu, oare am mângâiat vreodată o vacă? Nu-mi amintesc. De  muls o vacă, nu am avut ocazia să exersez gestul. Nu regret însă, mai  am foarte multe lucruri pe care ar trebui să le încerc.

B.T.: De ce am pus această întrebare? Pentru că în vest majoritatea nu mai știe că laptele vine de la vacă. Au rupt contactul cu realitatea, cu natura. Guvernanții vor o turmă de “oi” de muls, nu altceva, vorba lui Ilici: “noi muncim, nu gândim”.

Ce face radioul și televiziunile, dacă se deosebesc vreunul de celălalt? Întrebarea e de avangardă poate, dar, dacă mai știe sau va ști un tânăr “cum se mulge o vacă”? O să zică precum prichindelul din vorba aceea: “banii vin de la cutiuța poștală”, așa și laptele, ”se mulge de la magazin”. Nu? Dar când n-or mai fi astea, care va fi viitorul? Să mori de râs! Zău, când te gândești bine, ai impresia că “viața a depășit Circul”.

Credeți că mai există azi avangardă?

V.B.: Doamne!… Avangarda poate fi orce idee care  aduce noutate dar se încadrează și într-un program. Tentația noului este mare, mintea umană este creativă, multe încercări  au fost de-a lungul vremilor, unele cu  valoarea de sămânță  care a încolțit și s-a dezvoltat, altele, au fost  acoperite de  răsunetul  celor mai valoroase.  Firea  umană, creatoare simte nevoia să aducă ceva nou de la tehnică până la  literatură, pictură, muzică.

 Astăzi le spunem adesea experimente. Pentru că e nevoie de timp ca o direcție  artistică în special să fie validată ca avangardă, un experiment poate atrage atenția la momentul producerii sale dar, poate să nu reziste în timp. Adică să nu aducă ceva  atât de  novator încât, să dureze ca și curent, ca direcție.

B.T.: Ați trăit vreun asemenea moment?

V.B.: O  secvență de posibilă avangardă  trăită de mine  pe care să o  aduc acum în discuție? Ar fi  un spectacol  de muzică  modernă, compoziție  instrumentală  absolut  altfel decât  știm noi despre sonoritățile clasice.  Departe de așa ceva.  O compoziție îndrăzneață,  pusă în scenă de un profesor  de muzică de la Universitatea La Guardia, la New York.

Era sala  plină, începe  concertul, dar muzica era atât de disonantă  dacă pot spune așa, avea o ritmare atât de stranie, încât, rând pe rând  spectatorii au început să iasă din sală și să prefere o cafea luată de la automatele din hol. Singurii spectatori care rezistau (din politețe și obligație), erau reprezentanții Ambasadei noastre iar pe mine m-a făcut să zâmbesc admirativ, privindu-l pe compozitorul care se arata foarte încântat de reacția sălii. Nici vorbă să se supere că nu-i este înțeleasă creația.    Dimpotrivă, credea, în stilul special american, că asta este o dovadă (și așa și era), o dovadă de noutate șocantă.

Avangardismul oricând, oriunde s-a manifestat, și-a propus să șocheze să atragă atenția cu putere, nu calm, nu blând, nu molcom.

Arta tinerilor este plină de  încercări  avangardiste. Se va cerne  cu vremea ce este valoros. Limite de creație nu sunt.

 Mai ales astăzi când, prin internet poți afla orce sclipire de noutate din orce parte a    lumii. Avangarda este ceva necesar evoluției creative.

B.T.: Obișnuiți să cumpărați bilete de loterie?

V.B.: Nu m-a prins patima loteriei, luam într-o vreme câte un loz în plic, câștigam cea  mai mică sumă și mă mulțumeam cu gândul și speranța că norocul nu mă ocolește  definitiv. De altfel, viața la noi este atât de tivită cu griji și nimicuri existențiale încât, nu aș mai avea timp să calculez cât aș pierde dacă aș investi fără să câștig la jocul de-a norocul chior, cât  aș câștiga nu-mi pun problema pentru că la acest capitol, sunt campioana pierderilor. Probabil că pentru divertisment, dacă voi merge la Los Angeles, voi juca să văd cum este dar să fac o pasiune din subiectul cu pricina, nu am avut datele necesare. Patimă avem  toți pentru diverse lucruri… Nu contest  frumusețea senzației de încordare, așteptare, speranță să câștigi, dezolarea dacă pierzi o sumă frumușică, toate își au farmecul lor, fac parte din accentele vieții. Rămân însă în așteptare. Nu mă implic. Nu am condițiile necesare. Doar nu le putem avea pe toate.

Mă mulțumesc dacă mi s-a dat câștigul unor experiențe literare în lume, o carte, o poveste trăită, văzută…

B.T.: Care credeți că e cea mai mare poveste din lume și care-i ce-l mai mare personaj de carte citit?

V.B.: Dintre atâtea cărți și personaje este greu să alegi doar una și un  singur protagonist. Voi pune totuși în  capul  preferințelor din punct de vedere  al felului cum  este prezentat un sentiment uman, Poemul lui Ghilgames, exceptând  biblia și pe Iisus  pe care nu poți decât să-l pui deasupra tuturor. 

B.T.: De ce Ghilgames?

V.B.: Pentru că este  cea mai veche  și  frumoasă poveste  despre prietenie. De la el a putut  să pornească orce altă scriere pe această temă.

 Presupune spirit de sacrificiu, dăruire, altruism…  într-atât încât, personajul vrea să lupte cu moartea numai să fie salvată prietenia. Toate aceste sentimente  sunt exersate  firesc, pe linia înrudirii cu cineva acolo intervenind  relaționări  complexe, este glasul sângelui, ceva   independent de noi în mare parte  dar în prietenie, tu ca persoană alegi, decizi dacă  și cât merită și totul are alte coordonate.

 Cine are cultul prieteniei se poate  numi om superior dar  acest lucru e mai rar  azi.

Ca personaj literar…, îl  ador pe Ulysse. Homer  te face să te înclini, Shakespeare la fel, dar  eu îl  prefer pe acest temerar plin de farmec, de inventivitate, cu  forța inteligenței mereu trează. Un  personaj care ne poate fi  exemplu în  multe privințe, mereu ai putea descoperi ceva  actual în firea și gesturile sale chiar dacă au trecut mii de ani de când  a fost creat.

B.T.: Vă place să dansați? Aveți vreo melodie preferată?

V.B.: Daa, îmi place mult să  dansez, deși nu am mai  fost  de multișor pe un ring de dans. Dansul este explozie vitală, ritm de viață, de veselie, îmi place. Am o cunoștință, doctoriță care a mers  la un Congres  în Argentina  doar  pentru a dansa o seară la una din sălile speciale  deschise  iubitorilor de tangou.  Nu am fost în stare de un asemenea gest.

Păstrez însă o frumoasă amintire de la  concursurile de dans  unde  am fost de câteva ori în juriu. Mă documentam despre stilurile de dans, apoi, trăiam bucuria spectacolului  împreună cu participanții. Mai am și o frază  minunata pe  care  o port în memorie, soțul meu, mi-a spus   de la început, ”Vero, tu trebuie să mergi prin viață dansând. Grijile, o să le preiau eu”. Această promisiune absolut specială, încurajatoare, m-a călăuzit ca sens și adesea am avut sentimentul că viața e un dans plăcut. Până ce… a dispărut ritmul acela al vieții de dinaintea clipei când a trecut hoașca de moarte  printre noi.

Melodii preferate?  Pot fi muulte, în legătura cu etapele, cu anii noștri… Îmi place înca Joe Dassin, poate și pentru că știu că avea un doctorat în științele naturii. Adică era un  interpret  cult. Spun  chiar cu îndrăzneală  un <nu>, muzicii  actuale,  de scenă care se asociază mai mult cu scălâmbăiala și eschibiționismul decât cu armoniile muzicale și când, puștani fără o pregătire adecvată, devin peste noapte vedete. Muzica aspiră spre perfecțiune, nu e o invenție oarecare. Am în casă un pian care tace, mai mult tace, dar îmi face bine să cred că există undeva în memoria timpului nostru familial, păstrate  măcar exercițiile, repetițiile pieselor cântate de fiica mea Cristina încă din clasa întâia primară…

B.T.: De ce? Ea nu le mai cântă azi?

V.B.: Acum, ea fiind plecată, nu mai cântă  la pianina din camera de la Ottawa, aceste  melodii care… , oricum… , nu vor suna nicăieri la fel ca atunci, și ca aici, acasă…

B.T.: De ce credeți că urzica e atât de populară în meniul bănățean? Care-i mâncarea dumneavoastră preferată?

V.B.: Oh, ce balans  al  subiectelor, foarte  atractiv, ca într-un carusel  trebuie să fiu… Păi, urzicile… sunt cum să spun ,,un subiect care  nu m-a preocupat niciodată. Nu cred că am mâncat  decât de vreo două ori urzici gătite ca și spanacul cred. Nu știu exact momentul. Bănățenii dacă le preferă, atunci este clar că totul ține de o intuiție  ancestrală, când, la venirea primăverii, oamenii  simțeau că  e bine să schimbe, să  împrospăteze meniul. Se știa desigur că urzicile au fier și alte săruri benefice  organismului. Nu noi, modernii am inventat totul. Și îmi iau ca argument  al acestei explicații, faptul că în alte zone ale țării, este folosită ștevia… spre pildă. Din aceleași rațiuni tradiționale.

Mâncarea preferată? Răspund la plural… lactate, dulciuri, fructe. Și carne.

B.T.: Care a fost experiența dumneavoastră la revoluția din 1989? Ați văzut vreun strigoi de atunci?

V.B.: Momentul revoluției din 1989, face subiectul unei cărți, ”Jurnal de Timișoara”, pe care am scris-o după ce  veneam acasă  din Piața Operei în  zilele acelea  de  singurătate  a orașului în fața agresiunii și  notam tot ce văzusem. M-a  impresionat  și expresia figurilor, glasurile, vocile umane unite sunt  ceva  de nedescris… temerile… La intrarea în  locuința mea, pe bulevard era amplasat un tanc.   Câtă frică?…

Cel mai mult m-a impresionat însă, că pe scările Catedralei S-A MURIT. Cineva  a tras  gloanțe  spre  tinerii aflați acolo  în dorința de a se adăposti. Și, în aceeași  notă a emoțiilor negative, de neuitat, este moartea fostului meu coleg de birou, de la Centrul de Îndrumare a Creației Populare, eu fiind acolo mutată după ce, Studioul de Radio a fost închis pentru a nu fi un pericol de vorbire la microfon a eventualelor  nemulțumiri, asta e altă poveste…  Colegul meu, Ladislau Czismarik, azi, declarat erou pe bună dreptate a fost unul dintre primii împușcați în ‘89.

Era dirijor de coruri. Vineri seara, când a început totul, el a împărțit foi cu textul cântecului “Treceți batalioane române Carpații”, a fost vizat și apoi, omorât.

Coincidența joacă rol împrevizibil chiar și în istorie. Purta asupra sa aceste hârtii, întrucât venea de la tipografie unde urma să apară o broșură cu cântecele vechi patriotice ”așa era ordin de la partid”, la Cântarea României să fie auzite și aceste cântece. Altfel, poate nu le avea la el și… nu murea.

Ar fi multe de spus la acest capitol…, dar las cartea să fie mărturie personală. Alții au văzut din alte unghiuri, s-au implicat, eu doar am notat ce am văzut și atâta tot.

B.T.: Iubirea e un câmp cu flori sau un câmp de luptă? Ați ”împerecheat” vreodată pe careva? Dar o scrisoare de dragoste ați scris?

V.B.: Hm… iubirea??  Începe prin a fi câmp cu flori. Și apoi, constați că e de fapt un fel de luptă necesară. Fermecătoare. Sau distructivă. Luptă să nu pierzi, luptă să fii la fel ca în primele clipe… Luptă să ai supremația, adică să fii iubit, adesea e posibil, nu să vrei să iubești ci, mai mult să fii iubit. Depinde, sigur depinde…  Suntem structurați  diferit și conjuncturile vieții pot determina schimbări nebănuite. Și marele Dumnezeu, vrea iubire. Vrem și noi muritorii. Sunt atâtea feluri de iubire, câte suflete există.

Dacă am scris vreo scrisoare de dragoste? Muulte, foarte multe. Le păstrez și pe cele scrise de mine și pe cele primite de la soțul meu pe vremea când îmi făcea curte cum se spune. Azi este internetul, totul se rezolvă simplu fără așteptări… mers la poștă, timbre etc… de aceea scrisorile își au încă farmecul lor.

“De  împerecherat“ pe cineva cu altcineva , nu am avut ocazia și nici nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu intremediar în acest gen de treburi. Subtile, de finețe, dacă e să se placă  unii cu alții, vine totul de la sine, nu e nevoie de intremediar. Cel puțin așa cred eu.  Dacă întâmplător sunt invitații mei și se cunosc în casa mea, la  același eveniment, sigur că nu e nicio problemă dar nici meritul meu nu ar fi. 

B.T.: Uitați și iertați? Credeți în revanșă?

V.B.: Da iert, nu pentru că îmi propun, așa îmi este firea. Mai întâi sufăr cumplit  pentru ceva apoi, mă vindec și trec în uitare. Cred că așa e iertarea în ce mă privește.  Uit. Nu-mi plac oamenii ranchiunoși.

Cât  despre revanșă… cred că există un echilibru undeva în univers. Păcat că adesea acesta se restabilește privitor la persoana noastră, după alte reguli nu când vrem noi.

Nu  am avut curajul să văd cum este dacă mă răzbun.

Iarăși ajung în același  punct: uitarea.

Adică pun totul într-un  modul închis și… nu mai despic firul.

Cred că nu e nici adevărată iertare nici revanșă, e doar ignorarea unor lucruri care mi-au pricinuit tristețe să zicem…

B.T.: Dacă ar rebui  să  schimbați  vreuna din  cele zece porunci pe care ați schimba-o?

V.B.: Mama mia, să schimb  eu  una din cele zece porunci? Nici să le comentez nu cred că se cuvine. Sunt  tabu. Ceva sfânt. Nu aș schimba nimic. Aș adăuga dacă s-ar putea prin absurd.

Unele porunci sunt foarte restrictive iar o parte dintre oamenii moderni nici nu le cunosc dar-mi-te să le bage în seamă… Mă refer la porunca despre partenera altuia, un fel de lege a fidelității.

Știm cu toții că în contemporaneitate este așa un libertinaj, așa o decădere morală, atâta lipsă de respect pentru principiile morale încât, aș fi ridicolă să cred că ceva se poate schimba.

Măcar de s-ar păstra cele zece porunci așa cum sunt moștenite.

Să rămână un reper moral chiar dacă nu se  pot respecta întocmai pentru că, tentațiile  vieții sunt mari.

Numai să nu ucizi, în rest poate se iartă dacă se întamplă să greșești și apoi să revii la  reguli, numai uciderea este distructivă.

Nu cred că este prea ușor să nu faci o atingere  a unei alte  porunci (atingere cu vorba, cu gesturile noastre necugetate, impulsive, disprețuitoare de reguli).

Numai să nu ucizi.

B.T.: Pe cine admirați ce-l mai mult? Vă place să fiți fotografiată? Cum și unde?

V.B.: O să fii dezolat. Acum nu mai admir pe nimeni, Sunt foarte selectivă în orce sentiment… iarăși nu e meritul sau vina mea, așa sunt construită. Am admirat totdeauna frumosul  dacă e  să spun la modul general. În particular, individualizând adică ,,nu mai e cazul să admir… decât vreo mare operă artistică… dar nu cred că la  asta te referi.

 L-am admirat și l-am  iubit imens pe bunicul din partea mamei. Omul care pierduse averi, fusese nedreptățit și totuși, nu l-am auzit să se plângă vreodată… cu cât trecea vremea… mă  miram și  mai mult cum de nu l-am auzit plângându-se, detalii știam de la mătușa mea nu de la el.

Atâta demnitate avea!

Acum, fie sunt egală cu cineva, fie îl prețuiesc pe acel care realizează lucruri spectaculoase dar admirația ar însemna și să vreau cât de cât să fiu ca acel cineva. Nu se mai potrivește

La întrebarea cu fotografierea, răspunsul este afirmativ din plin.

Îmi place să mă fotografiez, care femeie nu are asemenea tentație? Fie și măcar  pentru a păstra, a imortaliza un moment drag.

În ce situații îmi place să mă fotografiez? Când este ceva memorabil, familial sau de conjunctură, excursii, locuri noi,…  Ai traversat  vreodată Bosforul să zicem la vreme de seară sau, Dardanelele ? Îți garantez că nicio fotografie nu poate surprinde emoția și extazul pe care îl încerci acolo… dar te fotografiezi sau, de ce nu filmezi, tot imagine se cheamă, imagine statornicită. Iată am dat și un exemplu particular.

B.T.: Ați mers vreodată singură la restaurant? Vă aduceți aminte prima dată, și din ce motiv?

V.B.: Nu, nu am avut ocazia să intru singură într-un restaurant. Mă refer la localuri selecte nu la vreo pizzerie sau ceva de genul acesta. La New York, am fost la renumitul restaurant care se rotește și în 45 de minute vezi Manhattan-ul, ei bine, acolo am văzut femei singure venite să petreacă o seară și mi s-a părut excelent. Bravo lor! Eu nu am niciodată timp de așa ceva, trebuie să intrevină un evenimnet să fiu invitată și atunci, merg.

B.T.: Este vreo clădire în Timișoara care a dispărut și ați dori să mai existe? Dacă ar trebui să vă mutați în alt oraș după care din cele de azi ați tânji?

V.B.: Întrebarea asta îmi place atât de mult de parcă eu v-am sugerat-o. Chiar acum câteva zile am trecut pe lângă fosta locație a Cafenelei Spielhour, era locul unde în perioada interbelică se întâlneau scriitorii de vază, Virgil Birau și sculptorul Romul Ladea se zice că aveau masa lor… locul lor exact. Nu se așeza nimeni pe  scaunele lor. Cât respect!

Ei bine, clădirea, cam mică și mâncată de vremi, a fost dărâmată ca multe altele care au însemnat ceva pentru istoria orașului. Eu persoanal, am citit și mi s-a povestit de către scriitorul Mircea Șerbănescu, acum în vârstă de peste 90 de ani, cum era pe atunci.

Alte vremi, sigur azi nu ar mai fi fost așa de spectaculoasă această locație, sunt unele  spectaculoase, moderne, renovate, la Bastionul Cetătii, dar avea și ea farmecul ei, nu trebuia oare salvată?

Dacă ar trebui să mă mut în alt oraș sau dacă măcar aș vrea, unde aș pleca?

La Roma. La Roma fără eziatre. Este minunată. Are o clima plăcută, limba este cantabilă, italienii sunt volubili, prietenoși, este atâta cultură, atâta istorie, ce să mai adaug?

Mai am desigur și alte  motive, orce preferință sau slăbiciune pentru ceva anume are desigur și motivații adiacente… La mine ar fi de genul spectaculosului și de rangul neuitării… Uite, vă și spun decodificat despre ce este vorba: am luat la Roma în 2005, pentru romanul Baltazara, tradus în italiana și lansat acolo, am luat o distincție dar mai ales, am trăit momente pe care nici nu le-am visat vreodată… De pildă, faptul că prezentarea a fost făcută de soția Consulului Italiei la Timișoara, distinsa profesoară, Claudia Menichelli, secondată de traducătoarea Marcella Marone, fiica fostului dirijor al Filarmonicii din Roma, m-au onorat cu prezența prim judecătorul de la Vatican, fratele  traducătoarei, am dat un intreviu pentru Radio Vatican, secția română, asta cred că m-a impresionat cel mai mult și mai mult. Tot la Roma, în 2009, și culmea în aceeași dată, 20 iunie, diferă doar anul, am luat  Premiul Internațional de Poezie, Don Luigi di Liegro.

A fost un regal poetic la Palazzo Valentini. Cred că chiar schematic argumentând, am lăsat să se înțeleagă de ce aș prefera Roma. Sigur ca să merge acolo măcar de două ori pe an, dar să mă mut acolo, nu am eu norocul ăsta să mai schimb ceva atât de  substanțial în viața mea.

B.T.: Care e cel mai mare spectacol văzut pe viu din viața dumneavoastră?

V.B.: Dacă poate fi numit  spectacol, (în termenii cei mai  gravi însă), atunci, vorbesc de zilele revoluției de la Timișoara din ‘89. O desfășurare de stări, sentimente, speranțe, răbufniri, revoltă, ură chiar, hotărâre, acțiune intensă. Alt spectacol  PE VIU, CUM SPUNEȚI DUMNEAVOASTRĂ, nu aș putea  aminti.

Era dramă, emoție și  teamă. Auzeam că cineva cunoscut a murit, trăiam spaima, ca să vă imaginați cum trăiau timișorenii în acele momente istoria, hai să evoc doar un mic fragment de stări încercate nu doar de mine și de ai mei. Vis-a-vis de geamul sufrageriei mele era Direcția de Radio, antenele instituției erau un punct ochit, acolo se trăgea intens și de teamă, ne ascundeam în baie mai ales după ce, un tânăr angajat  de la Direcția respectivă, a fost împușcat în cap ziua în amiaza mare, prin fereastră. Acum acolo e un ștrand… nu mai sunt antene, puțini mai știu dintre cei veniți la plajă, că acolo s-a murit pentru libertate.

B.T.: Ce doriți să-și amintească lumea despre Veronica Balaj?

V.B.: Lumea… lumea… lumea uită repede, suntem  ușor scoși din circuit… dar hai să   zicem că, își vor aduce aminte de comunicarea  mea cu  oamenii pe calea undelor, de vreo lansare de carte… de exuberanța și căldura cu care i-am întâmpinat pe oameni. Sau poate, să-și amintească de bucuria pe care am împărțit-o cu ei în anii când am  conlucrat pentru emisiunile în direct care sunt un fel de spectacol rotund, emoționant, profesionist, în echipă. E foarte frumoasă meseria noastră și dacă rămân câteva  fragmente din cele trăite pe direct, e bine.

Să sper că își va mai aduce aminte careva cum vocea mea se auzea în tot centrul orașului unde erau instalate niște megafoane, conexiuni cu radioul, desigur și pe undele medii pentru cei care ascultau atunci, în acel moment radioul, când, pe neașteptate s-a produs cutremurul din zona Patra, Jebel. Eu eram în direct, am simțit cum se clătina microfonul, și am spus, “cred că traversăm împreună un cutremur”. După care le-am transmis ascultătorilor primele informații luate prin telefon de la Observatorul Astronomic. Este ceva de neuitat pentru  mine și pentru actorul care îmi era invitat ca interlocutor.

 E stranui să fii într-o cabină de emisie izolată fonic, fără ferestre și să nu poți pleca chiar dacă simți cum se clatină totul în jurul tău, poate sunt persoane care au auzit  atunci cum făceam legătura cu ei, și poate unii nu au uitat… și câte altele s-ar putea să fi rămas în memoria ascultătorilor.

Să amintesc despre spectacolele transmise de la Teatrul Național din Timișoara, cu  invitați de marcă, actori, poeți, ultimul de acest gen l-a avut invitat pe Adrian Păunescu, eu asigurând legătura cu cabina de emisie și transmițând din sala teatrului   întreg spectacolul. Era lume multă, erau iubitori de poezie, i-am făcut spectatori și chiar dacă nu erau acolo, puteau să se simtă prezenți la sala teatrului fie că erau la Jimbolia, la Deva, la Herculane, în Serbia sau în Ungaria. Totul era doar să fie pe recepție. Dintre atâtea mii de ascultători poate cineva își va mai aminti cândva. Mi-ar plăcea să fie așa cum m-ați provocat, acum să sper…

B.T.: Ce imagine vă vine în minte când pronunțați: ROMÂNIA?

V.B.: Când mă gândesc la România, chiar dacă locuiesc aici, nu sunt în diaspora, primul lucru care îmi vine în minte, așa cum s-a întâmplat când am citit întrebarea și am căutat răspunsul, a fost steagul țării. Tricolorul. Cred că am accesat în minte   repede, simbolul. Apoi, marea. Un vârf de munte… un  sunet de tulnic…

B.T.: SUPERB! Vă mulțumesc pentru călătoria oferită! A fost un adevărat traseu plin de stații încântătoare și promit să nu vă uit niciodată.

(Material primit de la Ben Todică)