ULTIMUL POEM AL IEROSCHIMONAHULUI DANIIL SANDU TUDOR
12 May 2012 by admin, Comments Off on ULTIMUL POEM AL IEROSCHIMONAHULUI DANIIL SANDU TUDOR
(Acest poem în proză a fost scris în singurătatea Rarăului,
în 1958, cu doar cîteva zile înainte ca autorul să pornească
pe drumul fără întoarcere al temniţelor comuniste,
unde avea să piară fără urmă în toamna lui 1962)
*
AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE
Dimineaţa, la ceasul rugăciunii, când pe ramuri stă încă proaspătă roua, am auzit lângă mine cântecul păsării unice.
Iată! se înalţă aşa de minunat, aşa de limpede, şi răsună în atâta ecou încât pare că lumea, marea şi larga Lume, toată îl ascultă, firea toată îl aude şi îi răspunde, îl aude şi-l însoţeşte până sus de tot, la Dumnezeu.
Iată! se înalţă aşa de minunat, aşa de limpede, şi răsună în atâta ecou încât pare că lumea, marea şi larga Lume, toată îl ascultă, firea toată îl aude şi îi răspunde, îl aude şi-l însoţeşte până sus de tot, la Dumnezeu.
Privesc, pe mlădiţa unei ramuri, într-o picătură limpede de rouă şi ascult cântecul de lumină al păsării.
În liniştea lungă a clipei acesteia atât de înalte, fără voie îmi închipui bucuria cerească; fără de voie o descopăr acum, în pacea stării de rugăciune la care mă aflu şi care mă stăpâneşte deplin.
O descopăr nu ca o oprire şi înecare în simţire, nu ca o pierdere a uitării de sine în extaz, ci ca o ascuţime de înţeles trăit, limpede şi curat, ca o necurmată şi nemărginită suire – tot mai apropiată, tot mai crescută – la inima cea tainică şi sfântă a Domnului.
Toamna pe Rarău
***
SEAMĂ DE CUVINTE
Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate măreţele solemnităţi dela curţile crăieşti ale Ţarigradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această slujbă a „Imnului Acatist”, care în greceşte înseamnă „sfântul cântec în picioare”. Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui.
La auzirea lui trebue să rămâi neclintit, drept ca o lumânare care arde în încremenită slăvire. Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în Ortodoxie prin „închinare neîntreruptă” sau „slăvire neîncetată”. Acatistul se presupune că nu încetează niciodată, se reînnoieşte mereu.
Dragostea suprafirească te mistue ca foamea şi ca setea şi vrei să vezi încă din această viaţă faţa cea veşnică a Lumii? Îngenunche, închină-te, dar, mai ales, încremeneşte întru curată aţintire, uitându-te şi limpezindu-te de tine însuţi, fără întrerupere cântând marea ei sfinţenie.
Imnul acatist este una din aceste scări în duh, ce îţi dă putinţa să urci până acolo, până la acea zare la care poate să scoboare peste tine Vedenia, fără a se strica, şi fără a se prihăni prin aceasta.
Cum spunea un bătrân schimonah din Muntele Atonului, el e „roată heruvică de cântec şi smerenie” care suie, suie mereu.
Arşi de năzuirea aceasta mistică, împăraţii, domnii şi voivozii de altădată ţineau să ia parte la slujbele de acatist. Se aduna în paraclisul palatin Curtea împărătească bizantină, cu toată strălucirea şi bogăţia sa fastuoasă de aur şi pietre nestimate, şi petrecea o zi întreagă întru repeţirile şi înălţările prin cântec şi mireasmă ale acestei frumuseţi liturgice.
Imn de o largă respiraţie sau, mai bine, o întreagă imnologie, acatistul e un ciclu împlinit de poezie religioasă. El e un fel de total, adunat ca un inel neîntrerupt de cântece, şi care se întoarce în el însuşi ca să curgă la nesfârşit, pe rând depănând: cântări dramatice ce se împletesc cu alte cântări epice şi legate între ele cu litanii pur lirice.
Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată; cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic.
Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt, numai un fel de a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce trebue să izbucnească din inimile noastre. Dar în acelaşi timp imnul acatist se arată şi ca un cerc de foc şi de flăcări al tuturor avânturilor noastre încordate, prin care evlavia se scrie şi creşte mereu în jurul unei vieţi sfinte, care a fost aleasă din firidele calendarului, ca să ne stea în faţă nouă, drept izvod de îndumnezeire.
Astfel, acatistul în întregul său e un fel de savantă împreunare de înţelesuri mistice şi muzicale, care pătrunde şi se repetă la adânc, în rânduiala de amănunt a sumei, a cumpănirii părţilor şi până a fiecărui stih în parte.
Aşa, după un „condac” – ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un „icos” – adică monument – bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă. Ritmul acesta, de trei feluri de imnuri, creşte de douăsprezece ori de-a lungul vieţii întregi a sfântului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare o dată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesfârşit, către starea de răpire.
Se atinge astfel dumnezeescul, unicul, tainicul, între marginile unui şir de cântece, cu toate că la arătare imnul acatist pare numai un prilej de laudă, cuvântul de hram al unui anume sfânt cuvios, chiar foarte neînsemnat.
Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării.
Iar acum, toată râvna aceasta de cântec pravoslavnic, a noastră, dintru acest nou acatist, încearcă şi vrea să-şi înmulţească sunarea stihurilor cuviincioase, ca un praf de aur muzical, ca o adăugire mai mult la marea podoabă ce se cuvine a aduce „smereniei cu nimb” a sfântului căruia batem mătanie.
Cuvios, necunoscut din prea umilită sfinţenie, este acest Dimitrie cel Nou. A fost văcar de sat în Basarabov*, nesocotit de toţi, ca un om de nimic. Şi s-a făcut pusnic apoi, pe malurile râpoase ale Lomului, tot atât de nebăgat în seamă şi neînsemnat. Vieaţa aceasta neştiută şi acoperită s-a risipit fără urmă, iară mormântul i s-a prăbuşit cu totul, după o grozavă furtună, sub pietroaie, la fundul râului, printre ape.
Curgere de îndelungată vreme s-a scurs; zic unii să fi trecut un veac sau mai mult, de la această ultimă pecetluire sub uitare şi moarte, când într-o zi Sfântul se trezi în chip cu totul dumnezeesc, la o trăire nouă şi uimitoare.
S-a întâmplat, în acel sat dunărean, al baştinii lui, o fată zăcând la pat, greu bolnavă, şi i s-a făcut ei noaptea vedenie. Rudele şi poporenii satului, după amănuntul arătărilor acelei fete, s-au pornit la râul Lom, la locul cel văzut prin vis. Întru acest fel l-au fost scos, dintre apele care îi păstrau moaştele, pre Sfântul nostru de care nimeni nu mai ştia.
Şi Dumitru, văcarul şi pusnicul cerşetor, abia de acum începu să-şi trăiască adevărata lui vieaţă, vieaţă de minuni făcătoare, minuni ce se ivesc şi înfloresc mereu şi cu putere în jurul raclei în care îi odihnesc oasele.
Norodul nostru cunoscu repede în el pe vasul cel ales, descoperit prin semn, nouă, spre alinare. Aleargă norodul spre el întru toate nevoile şi lipsa. El ne umbreşte cu nevăzuta lui oblăduire, stând azi de pază peste sufletul drept-credincios al Ţării Rumâneşti, în biserica cea mare a Sfintei Patriarhii.
Aşa, prin puterea şi voia Viului Dumnezeu, s-a arătat acest sfânt printre noi şi s-a desăvârşit pre sine în cinste şi faimă duhovnicească. Dintru această mare dorire şi curată evlavie românească, care totdeauna l-au împresurat, Sfântul Dumitru cel Nou Basarabovul creşte printre noi şi se împodobeşte, cu ctitorie, cu hram, cu şir întreg de semne şi sfinte legende, cu petrecerea vieţii scrise la minei şi cu acest acatist de citit la strană şi cântat neîntrerupt întru prea-fericită bucurie.
Imnul acatist este una din aceste scări în duh, ce îţi dă putinţa să urci până acolo, până la acea zare la care poate să scoboare peste tine Vedenia, fără a se strica, şi fără a se prihăni prin aceasta.
Cum spunea un bătrân schimonah din Muntele Atonului, el e „roată heruvică de cântec şi smerenie” care suie, suie mereu.
Arşi de năzuirea aceasta mistică, împăraţii, domnii şi voivozii de altădată ţineau să ia parte la slujbele de acatist. Se aduna în paraclisul palatin Curtea împărătească bizantină, cu toată strălucirea şi bogăţia sa fastuoasă de aur şi pietre nestimate, şi petrecea o zi întreagă întru repeţirile şi înălţările prin cântec şi mireasmă ale acestei frumuseţi liturgice.
Imn de o largă respiraţie sau, mai bine, o întreagă imnologie, acatistul e un ciclu împlinit de poezie religioasă. El e un fel de total, adunat ca un inel neîntrerupt de cântece, şi care se întoarce în el însuşi ca să curgă la nesfârşit, pe rând depănând: cântări dramatice ce se împletesc cu alte cântări epice şi legate între ele cu litanii pur lirice.
Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată; cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic.
Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt, numai un fel de a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce trebue să izbucnească din inimile noastre. Dar în acelaşi timp imnul acatist se arată şi ca un cerc de foc şi de flăcări al tuturor avânturilor noastre încordate, prin care evlavia se scrie şi creşte mereu în jurul unei vieţi sfinte, care a fost aleasă din firidele calendarului, ca să ne stea în faţă nouă, drept izvod de îndumnezeire.
Astfel, acatistul în întregul său e un fel de savantă împreunare de înţelesuri mistice şi muzicale, care pătrunde şi se repetă la adânc, în rânduiala de amănunt a sumei, a cumpănirii părţilor şi până a fiecărui stih în parte.
Aşa, după un „condac” – ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un „icos” – adică monument – bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă. Ritmul acesta, de trei feluri de imnuri, creşte de douăsprezece ori de-a lungul vieţii întregi a sfântului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare o dată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesfârşit, către starea de răpire.
Se atinge astfel dumnezeescul, unicul, tainicul, între marginile unui şir de cântece, cu toate că la arătare imnul acatist pare numai un prilej de laudă, cuvântul de hram al unui anume sfânt cuvios, chiar foarte neînsemnat.
Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării.
Iar acum, toată râvna aceasta de cântec pravoslavnic, a noastră, dintru acest nou acatist, încearcă şi vrea să-şi înmulţească sunarea stihurilor cuviincioase, ca un praf de aur muzical, ca o adăugire mai mult la marea podoabă ce se cuvine a aduce „smereniei cu nimb” a sfântului căruia batem mătanie.
Cuvios, necunoscut din prea umilită sfinţenie, este acest Dimitrie cel Nou. A fost văcar de sat în Basarabov*, nesocotit de toţi, ca un om de nimic. Şi s-a făcut pusnic apoi, pe malurile râpoase ale Lomului, tot atât de nebăgat în seamă şi neînsemnat. Vieaţa aceasta neştiută şi acoperită s-a risipit fără urmă, iară mormântul i s-a prăbuşit cu totul, după o grozavă furtună, sub pietroaie, la fundul râului, printre ape.
Curgere de îndelungată vreme s-a scurs; zic unii să fi trecut un veac sau mai mult, de la această ultimă pecetluire sub uitare şi moarte, când într-o zi Sfântul se trezi în chip cu totul dumnezeesc, la o trăire nouă şi uimitoare.
S-a întâmplat, în acel sat dunărean, al baştinii lui, o fată zăcând la pat, greu bolnavă, şi i s-a făcut ei noaptea vedenie. Rudele şi poporenii satului, după amănuntul arătărilor acelei fete, s-au pornit la râul Lom, la locul cel văzut prin vis. Întru acest fel l-au fost scos, dintre apele care îi păstrau moaştele, pre Sfântul nostru de care nimeni nu mai ştia.
Şi Dumitru, văcarul şi pusnicul cerşetor, abia de acum începu să-şi trăiască adevărata lui vieaţă, vieaţă de minuni făcătoare, minuni ce se ivesc şi înfloresc mereu şi cu putere în jurul raclei în care îi odihnesc oasele.
Norodul nostru cunoscu repede în el pe vasul cel ales, descoperit prin semn, nouă, spre alinare. Aleargă norodul spre el întru toate nevoile şi lipsa. El ne umbreşte cu nevăzuta lui oblăduire, stând azi de pază peste sufletul drept-credincios al Ţării Rumâneşti, în biserica cea mare a Sfintei Patriarhii.
Aşa, prin puterea şi voia Viului Dumnezeu, s-a arătat acest sfânt printre noi şi s-a desăvârşit pre sine în cinste şi faimă duhovnicească. Dintru această mare dorire şi curată evlavie românească, care totdeauna l-au împresurat, Sfântul Dumitru cel Nou Basarabovul creşte printre noi şi se împodobeşte, cu ctitorie, cu hram, cu şir întreg de semne şi sfinte legende, cu petrecerea vieţii scrise la minei şi cu acest acatist de citit la strană şi cântat neîntrerupt întru prea-fericită bucurie.
Sandu TUDOR
Sandu Tudor
