Cuvânt și iubire

UN NEVREDNIC CUVANT INAINTE

LA O CARTE DE MARE SI SFANTA VREDNICIE

De-as avea o aripa de inger

si cerneala de besne,

Poate ca atunci mi-ar fi lesne

Sa ma adun din toate risipirile,

Sa-mi scriu amintirile

Si sa spun tuturor de ce sanger…

(Sergiu Mandinescu, Reeducarea)

Despre cartea lui Ioan Ianolide stiam foarte putine lucruri. Am citit cateva fragmente pe internet si doua capitole in revista crestina Orthodox Word scoasa de Fratia Sf. Herman, a manastirii cu acelasi nume din Platina, California. Sunt fragmente zguduitoare pe care Ioan Ianolide � Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii Lui � le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic si prieten al lui Gafencu, sfantul inchisorilor, cum l-am numit toti cei care l-am cunoscut, numire care a fost institutionalizata de monahul Nicolae Steinhardt.

In ultimele luni mi-au parvenit de la Manastirea Diaconesti manuscrisele (dactilografiate si diortosite acolo) memoriilor lui Ianolide continute in doua volume, intitulate Intoarcerea la Hristos � o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu umilinta si finete, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul inalt al sfintirii le-a putut primi de la ingerul care l-a vegheat pe toata calea incercarilor.

Manuscrisele, cu multe alte hartii, au fost aduse de cineva, dupa moartea autorului, puse intr-un sac, fara nici o ordine, fara numerotare, incat maicile au avut mult de lucru pana ce le-au putut incropi in cele doua volume, orientand-se dupa titluri si urmarind evenimentele descrise in concordanta cu istoria inchisorilor prin care Ianolide si alti eroi ai memoriilor au trecut.

Aceste randuri pe care le scriu sunt fade si conventionale. Din tot ce s-a scris despre inchisori, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este cea mai adanc duhovniceasca, cea mai patrunzatoare, cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple  de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. Efeseni 3, 18-19).  Daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Hristos si de eficienta pocaintei, aceasta carte, acest document duhovnicesc, te va convinge.

Gafencu si grupul lui erau tineri intre 14 si 22 ani, arestati pe vremea lui Antonescu, pentru activitatea lor in Fratiile de Cruce (o organizatie de educatie si credinta a tineretului roman de pe langa Miscarea Legionara). Scurta vreme dupa arestare, a inceput in inima lor o adanca framantare privind optiunile legate de viata de inchisoare si de ideile pentru care fusesera arestati. Educatia lor religioasa nu era una de adancime, dar sufletele lor cautau ceva care sa-i scoata deasupra suferintelor pe care le traiau si sa le dea o pace launtrica prin care sa iasa cu sufletele mantuite dupa toate tribulatiile inchisorilor. In perioada de dinaintea instalarii comunismului avusesera ocazia sa citeasca Sfanta Scriptura si sa se straduiasca spre o intelegere a ei. Eram toti tineri si curati cu inima � spune la un moment dat Ianolide. Nu eram corupti in nici un fel, pacatele societatii nu ajunsesera la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinta si ne straduiam sa ne pastram curate inima si mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnasera fara mila si unii dintre noi aveau mai multi ani de inchisoare decat ne era varsta.

In aceste imprejurari, fratii de cruce ajung la inchisoarea Aiud, care inca de pe atunci incepuse sa se contureze ca una dintre cele mai drastice puscarii din tara, privind viata de celula a detinutilor politici. Nici unul dintre ei nu putea macar sa-si imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar si culmile de credinta si virtute pe care unii dintre ei le vor urca. Urmandu-mi datoria duhovniceasca de preot, cautand sa las in spate toate suferintele si injosirile prin care eu insumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea lor spirituala, castigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lasand iadul in inselare.

�Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum, Imparatia Cerurilor se ia cu navala, iar cei care o navalesc, aceia o si cuceresc� (Matei 11, 12). Oare este un mai bun navalitor al raiului decat cel care sufera pentru Hristos si chiar moare pentru El?

Ma opresc la un moment de rascruce pentru tinerii acestia sositi la Aiud, unde ii intampina un director ticalos si fanfaron, gata la orice tortura impotriva detinutilor care nu erau protejati de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia pentru toti ceilalti un indreptar de viata crestina in catacombe. Nu toti cei inchisi  alesesera calea duhovniceasca a vietii din inchisoare. Multi erau luptatori politici, intrasera in inchisoare pentru a eradica din viata politica a Romaniei coruptia, indecenta morala publica si demagogia. Unii acuzau grupul ca ar fi defetist, ca renunta la lupta pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat intre optiunea spirituala si cea politica a Miscarii Legionare.

In primul rand, ei au cautat sa-si puna in ordine propriile lor vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru Crucea purtata) si Marin Naidim, locuind in aceeasi celula, au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos. Cel mai cunoscator al vietii sfintilor si al Bibliei era, fara indoiala, Gafencu. Inceputul a fost bun si relativ usor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalti a operat, dar, dupa o vreme, sensibilitatile lor diferite au devenit un prilej de suferinta in spatiul ingust de doi metri pe doi metri, chiar daca nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simtea fata de celalalt ca un mic butoi cu pulbere, gata sa explodeze in mod neprevazut.

Aceasta aprindere a nervilor era comuna tuturor, chiar daca, la inceput, se straduiau  sa nu o ia in seama, in speranta ca timpul, rugaciunea si obisnuinta cu ceilalti vor rezolva problemele personale, dar si pe cele comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toti la o discutie sincera si in frica de Dumnezeu pentru a descoperi ce anume greseli si ce anume slabiciuni au creat starea aceea surda, dar gata de explozie. Analizand afirmatiile fiecaruia, au incercat sa stabileasca modul in care gandul rau patrunde in inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa in care gandul rau este acceptat. De fapt, aceasta analiza urma un drum despre care nici ei nu stiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinta si stradania lor, ii calauzea , fara ca ei sa stie, pe o carare demult cunoscuta de monahii pustiurilor, ca de pilda Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte socat sa citesc acest capitol in cartea lui Ianolide, pentru ca demult ma gandeam sa fac o comparatie intre psihologia abisala a Sf. Isihie si psihanaliza lui Freud. Isihie traieste, aproximativ, la inceputul secolului al cincilea, iar Freud moare in 1939. Asa ca, daca este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstratie… (Sunt convins ca Sigmund Freud, care era evreu, cunostea Vechiul Testament, cel putin Psalmii si Proorocii, si e foarte posibil sa fi citit si anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adancul fiintei umane si de cele ce se petrec acolo. Asemanarea dintre paznicul constiintei la Freud si paznicul inimii la Isihie este uluitoare.)

Iata treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori, dar dorind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca sau sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu. Aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor. Lupta este complexa si de durata, dar nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumernteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici este razboiul nevazut.

Rezistenta persoanei devine mai slaba, ea este atacata cu imagini mentale sau senzoriale, si daca trezvia a cazut in lenevie sau slabiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat si devine dorinta, care se manifesta in mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzand razboiul nevazut si in planul sensibil. Foarte curand, dorinta devine plan si este gata de infaptuire practica. Lupta este mai usoara in stadiul gandului si devine tot mai dificila si cu mai putine sanse de biruinta in stadiile urmatoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei si vointa de a rezista se micsoreaza[1]. O asemenea analiza nu putea fi facuta de acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare.

Cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata lui Gafencu si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Hristos.

Oare nu este cutremurator ceea ce spune un tanar neteolog, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea) ? Si nu vreau ca cititorul de buna-credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Gafencu, adevarate file de filocalie: Despre curatirea launtrica.Atunci cand Valeriu se simtea bine, vorbea frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui.

Poate ca am intins prea mult nevrednicul meu cuvant, dar vreau sa va duc la o moarte ingereasca. In aceasta carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistenta medicala, ba chiar prin sinucidere. Dar se moare si  ingereste.

Cand eram copil si vreunul dintre batranii satului se apropia de ceasul mortii (taranii stiau sorocul mortii fara doctori, caci doctorii erau la oras, nu la tara), parintii isi luau copii de mana, si mergeam tot satul, cu mic, cu mare, la batranul sau batrana respectiva, pentru �a cere iertaciune�. Spuneau parintii: �Poate ai trecut, copile, pe langa el/ea si nu i-ai dat binete, sau ai ras de ei, sau ai furat mere si prasade (pere) din pomul lor. Sa-ti ceri iertaciune!�. Ajungeam acolo cu sfiala, ca intr-o cetate a mortii, sarutam mana agonizantului, uimiti de fata lui/ei senina si neinfricata de moarte, si ziceam cu voce tremuranda: �Te rog, ma iarta!�. Si el/ea: �Domnul sa te ierte!�. Si iarasi noi: �Si de-al doilea!�. Si el/ea: �Domnul sa te ierte!�. Si apoi iarasi: �Si de-al treilea!�. Si bolnavul, cu voce sfarsita: �Domnul sa te ierte!�. Stateam apoi cu fruntea pe marginea patului pana ce bolnavul se intrema putin, ca sa-si poata ridica mana si sa ne binecuvinteze pe cap. Intr-un sens, noi toti, poate mai mult copiii, eram solitorii mortii � o moarte cu chip de copil, pe care muribunzii o primeau cu dragoste si cu binecuvantare.

Asa a murit Gafencu si altii ca el. Din toti cei patru care au inceput viata comunitara la Aiud si apoi au ajuns la Pitesti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lasat Dumnezeu prada torturilor, ci toti au fost salvati aproape in ultima clipa, pentru a le cruta suferinta, pentru a nu ingadui murdarirea sufletului lor nascut din nou prin curatirea launtrica. Cartea aceasta ar putea fi plina cu mortile celor din inchisori, caci fiecare moare intr-un fel, pentru el insusi, pentru aproapele si pentru Dumnezeu.  Nu se poate sa citesti despre moartea senina a batranilor mei din Mahmudia, sau a celor din inchisori, fara ca macar o lacrima sa-ti umezeasca ochii, caci Dumnezeu are grija de inmuierea inimii noastre spre o spalare cu lacrimi. �Nu se ascunde inaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Facatorul si Izbavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte� (rugaciunea a saptea, a Sf.Vasile cel Mare, din Randuiala Sf. Impartasanii).

Peste moartea lui Valeriu nu se poate trece asa cum trecem peste mortile nenumarate din orice film demonic al Hollywood-ului. Cine vrea o clipa de liniste frumoasa, sa se opreasca asupra mortii lui Valeriu Gafencu redata in cuvinte simple, nespeculative de catre Ianolide, ceea ce le face si mai adanci si mai deschise spre vesnicia lui Dumnezeu:

�(Valeriu) era tot mai epuizat. Gatul nu mai putea sustine capul, deci i l-am sprijinit eu cu mana. Am trait atunci cu simtamantul ca se dezvaluie tainele creatiei, ca talpile picioarelor aveau sub ele un fel de panza care ma sustinea, iar sufletul a avut sentimentul plinatatii. Am fost atat de fericit in orele acelea, incat niciodata nu le voi uita. Si in vesnicie nu-mi doresc o stare mai inalta decat aceea, caci atunci eram plin, deplin fericit. Cred ca Hristos era prezent in Valeriu. Numai asa imi pot explica starea lui de har, cat si uimirea mea si a prietenilor care au participat la acel moment. Valeriu mi-a spus: In primul rand, gandul si sufletul meu se inchina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit ca mor pentru Hristos. Lui Ii datorez harul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveti de purtat o cruce grea si o misiune sfanta. In masura in care mi se va ingadui, de acolo de unde ma voi afla, ma voi ruga pentru voi si voi fi alaturi de voi� Paziti neschimbat adevarul, dar sa ocoliti fanatismul�

Trecuse de ora 12. Afara ningea cu fulgi mari, catifelati care se zbenguiau in vazduh� Valeriu via si se stingea in acelasi timp� Ioane, a zis el, sa duceti duhul mai departe. Aici a lucrat Dumnezeu� A putut apoi sa mai rosteasca: S-a sfarsit! A ridicat ochii albastri spre cer si am vazut cum se descompuneau in ei minuni tot mai adanci, tot mai uimitoare. Totul era facut din lumina nepamanteasca, dar real, un fel de realitate desavarsita, a carei vedere te face fericit. Plangeam in hohote. Si-a dat sufletul catre orele 13, in ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins sa vesteasca. Lacrimile mele au incetat imediat�.

Oare cand va iesi Patriarhia Romana de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europa Unita plina de duhul antihristului, si ii va canoniza pe martirii neamului romanesc si ai Bisericii? Biserica Rusa a facut martiri din toti cei care au fost ucisi in inchisori, chiar daca au dus o lupta politica, fiindca toti au luptat impotriva imperiului satanic comunist. Iar la noi sfintii sunt renegati de Biserica din motive  politice si din lasitate duhovniceasca. Nu a auzit Sfantul Sinod romanesc despre puterea crucii: �Si a facut din pescari Apostoli si din pagani mucenici!�? Nu a auzit ca pocainta si curatirea launtrica sunt cea mai sigura poarta de intrare in rai? Nu a auzit ca bunul trai este dusmanul lui Hristos in inima ierarhilor care sacrifica sfintii din inchisori in cel mai oribil abator: cel al uciderii spirituale?

Dar dincolo de orbire si dincolo de lasitate, sfintii din inchisori vegheaza peste Biserica Romana, peste sinodalii prinsi in plasa sclaviei statului ateu si peste neamul romanesc, mai reali decat toate treptele ierarhice care neaga sfintenia celor morti in  inchisori, chiar si peste diocezele in care, prin dispozitiile ierarhului locului, liturghia devine o anexa la pregatirea clerului pentru intrarea in basilica �ecumenica� a satanei…

Valeriu Gafencu a avut pana in clipa mortii constiinta vie si sfanta ca el moare pentru Hristos: �In primul rand, gandul si sufletul meu se inchina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit ca mor pentru Hristos�. El nu numai ca a avut constiinta mortii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat si cunoasterea deplina a mergerii la Iisus, in clipa mortii. Sa ne cutremuram toti!

Post scriptum: Imi ramane nu indestul de clarificata problema pastorului luteran Richard Wurmbrand. Acum, dupa ce am citit cartea lui Ianolide, sunt convins ca a ascuns botezul din motive numai de el stiute. In America l-am cunoscut si pot spune ca am fost prieteni si chiar confidentul lui. Cand avea tulburari sau il incercau anumite duhuri, venea la mine ca la un confesor. Avea o mare simpatie pentru Ortodoxie si o pietate deosebita pentru Maica Domnului. Imi spunea: �Sunt surprins ca luteranii au parasit cultul Macii Domnului, pentru ca Luther avea o mare pietate la Sf. Fecioara. Cand eram in inchisoare, am vazut ca toate neamurile aveau o AVE MARIA in limba lor, iar noi, evreii, care am dat-o pe Sf. Maria lumii, nu avem. Atunci am tradus in ebraica textul si l-am adaptat unei vechi melodii�. L-am rugat s-o cante pentru mine. Era o melodie stranie cu unduiri orientale si atingatoare la inima. Nu mi-a venit in minte sa inregistrez cantarea.

Mai tarziu, Wurmbrand s-a imbolnavit mai grav. Nu mai putea inghiti si era hranit printr-un tub, direct in stomac. Era la un spital catolic. M-am dus sa-l vizitez. Am stat mai scurt de vorba. Mi-a cerut sa-l scot in curtea spitalului. Am chemat sora si l-a pus in carucior. Era o curte nu prea larga, avea o mica fantana arteziana si o statuie a Sfintei Fecioare. Venisem cu maica Nina, o calugarita de la manastirea de femei din Forestville � Sfantul Paisie Velicikovski,  California, care avea cu ea un reportofon. Am profitat de curte si de statuia Maicii Domnului ca sa-l rog sa ne cante, pentru inregistrare, AVE MARIA compusa de el, ca sa ramana pentru posteritate. A acceptat. Sotia lui, care venise intre timp, s-a opus din toate puterile, dar el a vrut sa cante si ea a trebuit sa cedeze. A plecat si ne-a lasat singuri. Maica Nina a pregatit reportofonul si Wurmbrand a cantat. Avea o voce slaba, din cauza slabiciunii generale, respiratia ii era scurta, melodia avea invaluiri pe o scara foarte larga si el nu putea lua acutele decat cu greu si cu opriri pentru respiratie. Mi s-a parut de doua ori mai stranie decat o auzisem prima data, ceva venind din strafundurile unui neam care si-a tradat menirea si care facea o penitenta tarzie pentru cea pe care Dumnezeu a ales-o sa-I fie mama. Caseta este la maica Nina. Am avut si eu o copie, pe care am pierdut-o. O sa-i cer maicii Nina o alta copie.

Am discutat mult cu Wurmbrand. Niciodata nu a negat, ci a afirmat public ca a fost salvat  de la moarte de legionarii din Tg. Ocna, cu medicamentele date de Gafencu. Dar nu a facut fata de mine nici macar o vaga aluzie ca ar fi fost botezat la inchisoare. Vazand afectiunea lui pentru Ortodoxie, l-am intrebat odata, cand era bolnav, de ce nu s-a convertit. Mi-a raspuns: �Poate ca nu am fost vrednic�. Avea un fel specific de a se exprima abrupt. M-a intrebat:

– Parinte, ce limba crezi ca se vorbeste in paradis? Vorbesc de limba omeneasca, nu ingereasca.

– Cred ca aramaica, pe care a vorbit-o Hristos. Sau poate greaca.

– Nu, parinte. Se vorbeste romana, ca nu este o limba mai nematematizata decat romana. Ea iti ingaduie sa exprimi orice adancime sufleteasca si orice inaltime cereasca.

Poate ca, in ultima clipa, Mantuitorul l-a invrednicit de botezul dorintei.

[1] Parintele Porfirie de la Sf. Munte are si el o imagine despre modul patrunderii duhurilor rele in om. El spune ca aceste ganduri rele provocate de duhuri sunt asemenea avioanelor: le auzi de departe ca un vuiet slab si  nepericulos, vuietul creste pana deasupra capului tau, ca un vuiet coplesitor, si pe urma pleaca mai departe, disparand in zare. Dar daca le dai atentie, ele isi fac aeroport din inima ta: �Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am impodobit cu toate darurile Sf. Duh, dar aceasta binecuvantata stare launtrica a ramas nelucratoare in noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim intr-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral. Omul botezat, pentru a se mantui, trebuie sa traiasca in Duhul Sfant toata viata, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te innoiesti prin Sfanta Impartasanie. Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa infrangi pacatul pana la sange. Asa te nasti din nou. Nu exista cale de compromis�.