Cuvânt și iubire

Șeful nostru de șantier de la Berlin, sectorul de est Lichtenberg, a dat telefon la București ca în fiecare dimineață, să întrebe cum mai era vremea prin capitală, ca să știe dacă ploua sau nu. Plouase azi-noapte. Da? Păi atunci e bine pentru agricultură. Șeful personalului l-a întrebat dacă sudorul pe care îl puseseră la tren deunăzi ajunsese cu bine. Șeful de șantier, a căzut cerul pe el. Uitase să trimită pe careva să îl ia de la gară. Întreprinderea noastră trimitea mereu muncitori, în grup sau singuri pentru șantierul nostru sau pentru alte șantiere de ale noastre din Germania de Răsărit și nu era nevoie să le dea nicio adresă, întrucât îi așteptam careva din noi în gară sau la aeroport. Când trebuiau să ajungă pe șantiere din alte orașe germane, îi aștepta mașina șantierului de acolo, cu vreun muncitor care îi cunoștea, ca să îi recunoască din mulțime. Dacă acum nu îl lua nimeni pe sudorul nostru de la gară, ăla nu avea cum să ne caute în Berlin. Rămânea ca un popândău acolo pe peron, fără să știe limba și fără să aibă bani nemțești.

– Nu e nicio grabă, a zis șeful de șantier. Trenul oricum ajunge aici cu o întârziere de vreo douăzeci de ore sau chiar mai mult. Cum ai zis că îl cheamă? Trimit pe careva să-l ia de la tren. Ura, și la gară!

Trenul de Berlin ieșea de la noi din țară cu întârziere de câteva ore. Până la Oradea sau la Arad mergea conform orarului. Însă la graniță, grănicerii și vameșii făceau controale riguroase și prelungite, ajutați de soldați în termen, ca nu cumva să se ascundă careva cumva sub vagon pe la osii, prin vreun geamantan, prin vreo scrumieră sau cum le mai trecea prin cap, numai să fugă din țară. După aceea, ungurii nu îi dădeau trenului liber la intrare, din cauză că îi trecuse timpul rezervat și trebuia să aștepte, până îi găseau un interval de timp când se elibera linia. Ajungea la Budapesta cu mare întârziere. Acolo iarăși trebuia să aștepte până găseau budapestanii cum să-l strecoare printre alte trenuri. La Praga tot așa, la Dresda tot așa, cu ce se mai oprea trenul pe câmp sau printre munți și aștepta la semnal, uite așa și iar așa se acumulau întârzierile.

Niciunul din românașii care lucrau pe șantier la Berlin nu îl cunoștea pe sudorul acela, ca să îl poată recunoaște în gară și să îl aducă la șantier. Grupul de Șantiere Vulcan din București avea mii de salariați pe șantierele din țară și din alte țări. În Germania de Răsărit aveam șantiere de câte trei ani, cu prelungiri, prin toate orașele mari și mijlocii, uneori și prin localități mici, de care nemții abia auziseră vag. Numai pe șantierul cu rafinăria de la Banyas, din Siria, lucrau trei mii de vulcaniști. Câți alții prin alte șantiere din Siria, Irak, Iordania, Turcia, India, Egipt și prin Africa. Egipt nu cumva e în Africa, tovarășe secretar de partid? Da, e în Africa. Însă administrativ, șantierele din Egipt țineau de șeful de lot pentru Asia. Loturile de șantiere nu se decupau după criterii geografice nici măcar în țară la noi, ci după criteriile serviciului de personal. Serviciul personal angaja sute de muncitori pe zi. Și tot cam atâtea sute de muncitori încetau zilnic activitatea. Se săturau de șantiere departe de casă și se transferau pe undeva mai aproape sau ieșeau la pensie. Sau mureau în accidente de muncă, niciodată din cauza întreprinderii, ci mortul era de vină. Așa că statistic, nu aveam niciun accident de muncă. Nimeni de pe șantierul nostru de la Berlin nu îl cunoștea pe acel sudor.

– Șefu’, mă duc eu și-l aduc de la tren! s-a oferit un lăcătuș sau ce era.

– Ai mai lucrat cu el pe vreun șantier?

– Nu, dar știu eu cum să îl găsesc.

– Cum?

– Păi mă urc pe lada aia cu nisip de la capătul peronului și, când se dau călătorii jos din tren, îl strig pe nume. Vine el singur la mine.

– Bă, ia uitați-vă la el! zise șeful, aprinzând cu bricheta țigareta unui muncitor, care se servise din pachetul lui de țigări fără să fie nevoie să întrebe. Ăsta o fi mers la școală de are așa lampă la creieri, nu ca voi. Vedeți, mă? Îi merge mintea la 360 de volți. Dați-vă mai departe, să nu vă curenteze! E isteț foc. Nici n-ai zice, când te uiți la el. Hai! Bine, marș de-aci și să-mi vii cu el în dinți! Aport!

Cam așa vorbesc șantieriștii la baracă sau oriunde s-ar afla. Ba chiar mai altfel. A plecat istețul nostru la gara Ostbahnhof. Nu ne-am fi putut închipui că o să se întoarcă la șantier cu dinții rupți și cu falca scoasă din balamale.

A trecut întâi pe acasă, și-a lăsat echipamentul de șantier și s-a pus la țol festiv. La costum și cu cravată la gât, ca atunci când se ducea la „Trei geamuri”, cum numeau vulcaniștii noștri localul de dans și de agațament. Nu se putea duce la gară ca ciobanul la oraș. Ia el metroul și ajunge la Ostbahnhof. Trenul de la București încă nu sosise. Intră trenul în gară pâș-pâș, se urcă el pe lada cu nisip, se dau jos din tren călătorii puhoi, deschide el gura să strige numele sudorului și… Aoleo! Cum îl cheamă? Uitase cum îl cheamă. Ce să facă? A închis gura. Și-a potrivit nodul la cravată, că îl cam strângea. Cum să știe el care era singurul român, dintr-atâția călători nemți? Isteț foc, cum era, i-a venit ideea în ce fel să îi atragă atenția unicului român de pe peron și să îl facă să vină lângă lada cu nisip, la picioarele lui, ca la picioarele statuii lui Lenin. Și-a netezit cravata, a tras aer în plămâni, a scos pieptul înainte ca Lenin și a strigat cât putea de tare, un cuvânt pe care să nu îl înțeleagă nemții, ci doar românașul nostru care venea de la București. Cel mai important cuvânt din limba română, cum nu mai există în nicio altă limbă așa cuvânt frumos:

– Puullăăă!

Toți călătorii de pe peron, bărbați, femei și copii, toți s-au uitat la el uluiți, înmărmuriți, perplecși de stupoare. Toți sau aproape toți erau români. Uimiți și cu ochii căscați cât roata mare a tractorului, surprinși să fie întâmpinați în Germania cu un cuvânt românesc. Și încă ce cuvânt. S-a cam rușinat istețul nostru un pic, însă românii ăia mirați au clătinat din cap și au trecut pe lângă el, așa că lui i-a trecut repede. Mai grav era că a dat-o în bară și nu avea cum să îl identifice pe sudorul vulcanist din atâtea sute sau poate mii de călători. Era un tren lung, cu multe vagoane adăugate pe traseu. Se uita necăjit la toate mutrele de călători care treceau pe lângă el grăbiți și nepăsători. Români, nemți, cehi, slovaci sau unguri, ce or fi fost, se duceau cu capul în nori, iar el rămânea cocoțat acolo ca Lenin, tot cu capul în nori. Însă norii lui erau negri. Era amărât, că a ratat misiunea. Era cătrănit. Cum o să mai dea el ochii cu șeful și cu ceilalți colegi? O să râdă toți de el. Ce minciună să scornească el, ca să scape din încurcătură? O să-l prindă cu minciuna și o să fie și mai rău. Dacă mai rău de așa se putea. Da, se putea. Călătorii au început să se rărească. Un călător nebărbierit de două zile încetinește pasul și se îndreaptă agale spre el. Se oprește, lasă jos valiza din mână și zice:

– Bă Pulă! Tu n-oi fi cumva de la Vulcan?

Cel isteț foc, fericit la culme că și-a îndeplinit misiunea, abandonează poziția lui Lenin, sare jos de pe soclu și zice în culmea bucuriei:

– Chiar așa, bă Pizdă!

În secunda următoare, istețul nostru fericit și bucuros la culme… a primit un croșeu de stânga, de i-a rupt falca din balamale și i-a spart câțiva dinți.

Cum, necum, cu batista plină de sânge, ierarhia fiind stabilită, cei doi vulcaniști s-au înjurat reciproc și au ajuns la șantier.

– Ce pățiși, mă istețule? Te-a călcat trenul? Uitați-vă cum arată! Nici n-ai zice că e tot el. Și ce e cu ambalajul ăsta festiv pe tine și cu zgarda aia de câine la gât? Așa se vine la șantier? Chiulangiule! Te-ai îmbrăcat la costum, să te punem în sicriu? Ai ratat ocazia. Du-te mă, careva, cu el la centrul sanitar să ni-l repare!

——————-

Victor RAVINI

1 septembrie 2020

La Grande-Motte, Franța