Cuvânt și iubire

Viaţa noastră. A cui este…?
De multe ori avem sentimentul că propria noastră viaţă ne scapă printre degete… Că alunecă încet-încet de la noi, că o trăim din exterior, fiind prinşi mai degrabă în circumstanţele ei. Vrem să o posedăm, să ne bucurăm de ea. Ne punem la bătaie resursele şi inevitabilul egoism pentru a o ţine în stăpânirea „noastră”. Suntem nostalgici la 30 de ani că nu mai avem posibilităţile de la 20. Suntem melancolici la 40 de ani sau visători la 50 de ani, regretând ce n-am trăit, ce credem am pierdut: nişte oportunităţi de muncă care nu s-au mai ivit, un partener de viaţă care ar fi putut să fie mai bun, nişte copii care nu mai sunt ataşaţi de noi aşa cum am fi dorit, nişte talente pe care nu ni le-am afirmat…
Încontinuu vrem să ne recuperăm viaţa şi, câtă vreme facem asta, încontinuu părem că o pierdem… Ce ciudat! E ca un şarpe care-şi înghite mereu coada. Oare ne-a setat cineva pentru eşec?
O, ce minunat răspuns se poate naşte din întrebările sincere şi adevărate!
Nu. Nu ne-a setat nimeni pentru eşec. O facem noi înşine.
Fiindcă de câte ori ni se pare că pierdem viaţa „noastră” şi căutăm s-o aducem înapoi ca a „noastră”, rămânem în acelaşi etern proiect al sinelui. Ne învârtim în cetatea lui eu. Cum să nu-mi pierd sinele? Cum să nu încetez să fiu eu? Cum să fac să nu-mi pierd personalitatea? Cum să nu-mi pierd timpul personal? Şi setând premisele aşa, setăm şi resetăm coordonatele pentru eşec. Tocmai luptând să păstrăm ceea ce vrem cu orice preţ: autodeterminarea, numele bun, stima celorlalţi, recunoaşterea colegilor, plăcerea semenilor de noi, chipul onorabil între ceilalţi – pe scurt, toate reflecţiile sinelui. Oare de aici să fi venit minunatul şi încuietorul de minte cuvânt: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde?” (Mat. 10, 39).
Dar cum să nu ţii la sinele tău? Cum să nu ţii la viaţa ta ca fiind „a ta”? Fiindcă nu ai nicio alta, şi prin ea te exprimi, prin ea trăieşti, prin ea te afirmi, şi, mai ales – prin ea iubeşti şi te faci iubit. Eu vreau ca eu să te iubesc, prin ceea ce e al meu. Şi vreau să fiu iubit înapoi, prin viaţa mea. Eu îmi vreau viaţa ca să te pot iubi, ca să vă pot iubi pe toţi!… Ca în domiciliul ăsta să primesc iubire de la toţi. O, şi ce implacabilă remoră se ataşează atunci de iubirea noastră! Peste tot, unde te întorci, când te iubesc, când vă iubesc, răsare nelipsitul „eu”. O iubire care se vrea şi poate să pară cea mai frumoasă, cea mai nobilă, dar care nu mă scapă de mine însumi. De povara lui eu. Şi cu cât caut să iubesc pe alţii, eu, mi se pare că sporesc, exponenţial, să mă iubesc pe mine. O plantă ce-şi sporeşte frunzele dar îşi sporeşte şi omizile care le mănâncă. Ce ciudat, nu-i aşa? Dar cum să ieşi din această ecuaţie absolut failibilă? Cum să ieşi din tine? Şi cum să ieşi din viaţa ta? Cum să o „pierzi”…?
O, ce presentiment… Să-şi descoperi viaţa ca nefiind a ta.
„Ca nefiind a ta…”. Şi cum vine asta? Nu tocmai asta era ceea ce căutam să evităm: să ne pierdem viaţa? Dacă viaţa nu mai e a mea, unde mai sunt eu? Unde mai e personalitatea mea, unde mai e autodeterminarea mea? Unde mai e fericirea mea?
Dar în adâncul pământului, grăuntele a rodit. Şi din viaţa care a murit, din viaţa pe care-o las să se piardă răsare o formă ciudată de existenţă, mirabilă şi extraordinară. Mă dau continuu, şi mă las să mă pierd pentru ceilalţi, să mă ascund, să nu mă mai văd… Îmi ascund sufletul, şi dorinţele şi aşteptările în pământ, pentru totdeauna. Las proiectul etern al vieţii mele, întors şi tras cu lopata, să moară. Şi din moartea asta irumpe un vlăstar nemaivăzut, un presentiment străin şi tainic, ceva ce mă aruncă şi mă scoate definitiv din mine însumi… Ceva care sună ca: „iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va găsi” (Mat. 10, 39; Mar. 8, 35).
Căci deodată, un Străin frumos, un Străin desăvârşit de străin, dar cunoscut de toţi, un Străin îmi dă viaţa Lui. S-o trăiesc ca fiind a mea. Viaţa mea devine imponderabilă, pluteşte ca o fiinţă acvatică, albă şi cu aripi, afară din mine… Pot s-o ating cu mâna. E a mea fără să mai fie a mea. Şi prin asta e a tuturor. Fără să înceteze să fie a mea. Viaţa mea e încredinţată să fie viaţa tuturor, să devină fericirea tuturor. Şi fericirea tuturor, care îmi era până acum străină, fericirea lor se face din acelaşi aluat ca fericirea mea. Ea de fapt „este” fericirea mea. Trăiesc aceeaşi Străină şi stranie şi minunată bucurie pe care o trăieşte fiecare om din Viaţa acestui Străin. Şi din Ea, n-aş putea să spun dacă fericirile lor, şi bucuriile, şi nunţile, şi plăcerile oamenilor unul de altul pentru Dumnezeu, nu sunt ale mele. Şi n-aş putea să spun dacă tristeţile şi suferinţele lor, dacă înstrăinările, dacă întoarcerile lor la Lumină nu sunt suferinţele şi întoarcerile mele. Ce Fiinţă ne insinuează pe toţi, ca o singură apă de fericire şi pătimire? Ce Viaţă e asta în care trăiesc vieţile tuturor, deopotrivă cu a mea, în care trăiesc o viaţă din Viaţa vieţilor tuturor?…
Şi când şi cum ne descoperim viaţa ca nefiind a noastră? Şi când luăm o muşcătură din viaţa acestei Fiinţe care este Fiinţa vieţilor tuturor?
Iată când. Când faci orice fel de milostenie, fără să te uiţi la condiţiile omului, ci doar la suferinţa lui. Atunci ceva te învăluie, ca o aripă, un simţ că viaţa din care dai ceva nu e viaţa ta, ci viaţa Lui. Dai milostenie din Viaţa Lui, şi-ţi descoperi viaţa ta, ca şi a celui din faţa ta, ca întinderi, ca prelungiri din Viaţa Lui. Ceva straniu şi misterios te înconjoară, imponderabil, iar tu şi cel necăjit devii chip al aceleiaşi Fiinţe. Şi împarţi aceeaşi viaţă. Pentru câţiva lei ai fost răsplătit cu un sentiment al comuniunii Vieţii în tine şi în toţi, care nu poate fi preţuit în toţi banii din lume.
Sau iarăşi. Când o mamă îşi naşte copilul, îşi descoperă, pentru prima dată, un soi de viaţă care nu era a ei, din care a dat viaţă copilului. A irumpt în ea o altă Viaţă, s-a revărsat Viaţa peste ea, a trecut prin ea şi a luat chipul fiului sau fiicei ei. Mama descoperă, pe cale de taină, că viaţa ei, pe care se obişnuise s-o vadă proprie şi personală, e, cumva, viaţa acestei Fiinţe care a pulsat, care a irumpt în ea. Să naşti copilul, să nu-l avortezi, să nu ţii la viaţa „ta”, înseamnă să te descoperi ca parte din acea Viaţă care nu era a ta, Viaţă care te-a făcut mamă, Viaţă care l-a făcut fiu/fiică. Şi numai atunci îţi impropriezi viaţa şi ţi-o faci, minunat de mult, a ta. Atunci îţi pierzi sufletul ca să ţi-l găseşti.
Sau când un om e disperat şi nu-şi mai găseşte rostul vieţii lui, fie că a rămas singur, fie că e bolnav şi pe patul de moarte… Atunci nu poţi să-l scoţi din mizeria depresiei lui alimentându-i sentimentul valorii vieţii „lui”, după calapodul valorii vieţii „tale”. Nu-l alini găsindu-i proiecte de succes. E un absolut cerc vicios. Însă viaţa „lui”, de care e deprimat, e preţioasă mai ales fiindcă nu e viaţa „lui”, ci Viaţa acelei Fiinţe, care trăieşte şi respiră viaţa lui. El vrea să-şi omoare viaţa ca o povară „a lui”, exclusiv a lui, dar viaţa n-a fost nicicând a lui, şi nici povara „lui”. Cu toţii vrem, în adâncul sufletului nostru, să murim. Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că toate cele create, fire de iarbă, păsări, oameni – „din fire tânjesc după moarte şi Înviere”. Şi omul tânjeşte să moară, dar în adâncul sufletului său, tânjeşte să-şi omoare sinele, şi să-şi descopere acea Viaţă care nu este a lui. Tânjeşte să se elibereze de veşnicul cerc al deciziilor, plăcerilor şi durerilor vieţii lui. Şi cel mai dumnezeiesc ajutor e invitarea la ieşirea din povara cochiliei vieţii lui, şi la descoperirea ei ca parte din Viaţa care nu era a Lui, şi Care suferă în toţi, şi în el în momentul de faţă. Nu mai suferă – singur şi de sine – el, ci suferă Viaţa care irumpe în el. Şi aşa ieşi şi tu din suferinţa de sine părută pentru el, din părerea de rău a sinelui tău, evadezi în Fiinţa care e şi a ta şi a lui, irumpi în Viaţa care suferă şi pătimeşte în el şi în tine, deopotrivă, pentru el.
Sau o reuşită la fel de măreaţă. Când încetezi să mai judeci un om pentru răul pe care-l face, când te duci dincolo de păcatul lui, atunci iarăşi se întâmplă ceva extraordinar. Spargi acea carapace eternă de sine din care evaluai răul lui, spargi acel sentiment al neputinţei şi al primejdiei pentru viaţa ta personală, şi irumpi în Viaţa Fiinţei care ne poartă pe toţi şi suferă pentru toţi. Atunci, într-un mod ciudat şi minunat, simţi cum respiră această Fiinţă, simţi o Viaţă măreaţă care suferă şi pătimeşte ­– fără amestecare însă – în slăbiciunile acelui om, chiar dacă el n-o ştie sau nu-i pare rău. Măreţ şi dumnezeiesc este să suferi şi să-ţi pară ţie rău împreună cu Fiinţa în el, iar să vrei să-i pară lui rău este absolut omenesc şi neputincios. Şi în afara Fiinţei. Şi nu te va scăpa de teama şi neputinţa care stau parcă în adâncul oaselor, şi se uită cu spaimă la viitor şi la previzibilul rău pe care omul va continua să-l facă. Fiinţa S-a izbăvit de frică, şi noi cu ea, fiindcă am lăsat viaţa noastră. Şi nu am judecat. Ci am compătimit. Ce simplu şi dumnezeiesc.
Şi aşa să le facem pe toate. Să mergem la examen, dar nu cu viaţa minţii noastre. Ci s-o lăsăm pe aceea şi s-o trăim pe cealaltă, acea viaţă a Minţii care nu e a noastră, viaţa Minţii Lui în minţile noastre. Să vorbim cu oamenii, dar nu cu cuvintele noastre. Ci din cuvintele care nu ne aparţin, care într-un mod frumos şi minunat nu sunt ale noastre, ci sunt Cuvintele Vieţii care vorbeşte în cuvintele noastre. Să iubim, dacă vrem, pe oricine. Dar nu din sinele nostru, fiindcă niciodată iubirea nu va birui, niciodată iubirea nu se va izbăvi de patima noastră. Şi nu-l va izbăvi pe omul dinaintea noastră. Ci din Iubirea care nu era a noastră şi n-a fost niciodată, din Iubirea Lui care a fost pânza freatică a tuturor iubirilor vieţii noastre.
Ce lucru măreţ să-ţi descoperi viaţa ca nefiind a ta! Ce lucru măreţ să-şi descoperi iubirea ca nefiind a ta! Ce lucru nebunesc să-ţi descoperi chiar sinele ca nefiind al tău… Ce măreţ este Hristos în noi, când ne pierdem viaţa sinelui în El, ca să regăsim Sinele Lui!  În noi. În noi toţi.

Ierodiacon Iustin T., 11 octombrie 2019