Cuvânt și iubire

Poet, romancier, dramaturg, eseist implicat în fenomenul cultural actual, prof. dr. Adrian Botez ne propune un Mic tratat de poetică (despre Semnul Poetic)*, carte apărută la Editura Rafet, în anul 2019. Despre poezie s-a scris mult, fenomenul a rămas mereu actual, pentru că poezia lansează o punte între cer şi pământ.

Tratatul este minim, dar intră în sfera spirituală, cu toată energia, şii aduce elemente de noutate, teoretice şi practice. Este dedicat soţiei, ca un semn că versul leagă inimile. Este o lucrare de teoria literaturii serioasă, dedicată specialiştilor şi poeţilor, care au rămas în căutarea semnelor, în pădurea de simboluri – din zona artelor.

Lucrarea are la bază o bibliografie bogată, cu referire la lingvistică, estetică, stilistică, istoria culturii, filozofie, mitologie, hermeneutică religioasă, istorie, ocultism şi, bineînţeles, poetică. Este un tur de forţă, pentru un intelectual pasionat de tainele poeziei, de partea spirituală a culturii române, legată strâns de viziunea eminesciană, asupra fenomenului. Deşi se racordează la marea cultură occidentală, Adrian Botez preia şi din spiritualitatea Indiei ideile necesare complementare, care sudează lumile.

Acest demers are în vedere artele poetice, începând din antichitate, frământarea omului de a găsi sensul într-o lume asimetrică, în perpetuă schimbare. Sunt pătrunse ideile eterne, care au pus pecete pe sufletul omului, naraţiunea scrisului, imanenţa tragicului, semiologia literaturii, puntea dintre viaţă şi poezie, experienţele estetice, energia verbului, limba ca un organism viu.

Adrian Botez demonstrează că este un cărturar solid, intră, cu mult curaj, în fenomenul spiritual al poeziei, pune accentul pe opera literară şi cuvânt, are în vedere antropologia structurală, lansează o rază de lumină asupra bucuriei cunoaşterii prin poezie. El nu ratează mirajul lingvistic, metamorfozele formelor, spectacolul literaturii de-a lungul timpului, ajungând la starea actuală, trecând prin toate curentele estetice. Trimiterile de subsol sunt lămuritoare şi completează mesajul tratatului, limpezind noţiunile şi legând termenii între ei şi în funcţie de timpul în care au fost utilizaţi.

Tratatul pune în evidenţă manifestarea exterioară a fenomenului poetic, dând indicii spre dimensiunea spirituală profundă, asupra trăirii înmagazinate în poem, punând în lumină aspectul grafic şi sonor al cuvântului, care poartă Logos-ul. De remarcat şi aspectul ocult al fenomenului, mistica versului, imitaţia lumilor ascunse în realitatea imediată. Se pune o punte între adevăr şi revelaţie, relaţia dintre numere şi litere, bine conturată în vechime. Descoperim liniile de forţă ale teosofiei şi ale interogaţiei, lansate, de om, divinităţii. Sunt accentuate linia dintre viaţă şi moarte, enigmele vechilor civilizaţii: elenă, daco-getică, lumea tibetană sau a Indusului, schimbarea la faţă a civilizaţiilor în timp, parabola dintre omul obişnuit, supus durerii, şi sfântul care duce povara.

Enumerările ar putea continua, curajul lui Adrian Botez este evident, el sfidează curentele la modă şi pactul actual din literatură, trimiţând spre zone spirituale omise de critica literară, sau istoria literară. Dimensiunea religioasă a poeziei este un alt aspect care merită accentuat – limita dintre poezie şi cuvântul inspirat de Dumnezeu fiind insignifiantă. Avem repere pe drumul gândirii poetice, cu deschidere spre latura divină. Se întâlnesc în tratat liniile directoare ale gândirii catolice şi cele ale ortodoxiei răsăritene, trecându-se prin rigoarea reformei şi a călătoriei iniţiatice, dar şi simbolismul corpului uman, sau chipul spiritual al omului, strivit de veacul întunecat.

Tratatul lansează câteva afirmaţii despre poezie, ca fenomen etern, unul care a marcat/ marchează existenţa. Pune în evidenţă istoricul problemei, marcat de crizele spirituale. De la Platon, la renaşterea poeticii, prin Karl Vossler. A existat un început, legat strâns de începutul omenirii şi de mistica dinamică a culturii. Face o analiză a operei lui Grambattista Vico, naivul, continuă cu sfera limitată a absolutului. Semnul poetic este pus între mitologie şi tentaţia sensului, parcurgând ritualul liric, ca într-o catedrală a poemului în mişcare, prin civilizaţii. Poezia ar trebui să fie un Logos Divin Asumat de artist şi perceput, ca atare, de receptor. Cartea pune un mare semn: Logosul Eminescu, paralelă între Logosul Specific şi Logosul Sintetic, definitivând planurile.

Adrian Botez notează, referindu-se la semnul poetic: „Prin conceptul de semn, dacă este absolutizat (iar nu folosit doar ca element eficace, în operaţiunile mentale omeneşti), se falsifică şi se extirpă însuşi suflul esenţial al vieţii spiritului: Logos-ul, prin semnul-concept operaţional, definitoriu, vom avea şansa unei mecanici a istoriei spirituale, vom avea şansa de a afla despre limbă ca modalitate (restrânsă) de funcţionare în zona multiplu-dispersiv – dar vom pierde, pentru totdeauna, şansa recuperării în zona lui Unu-represiv, cu funcţie eschatologică şi soteriologică – zona Logos-ului Originar al Fiinţei” (p. 89).

Referindu-se la conceptele de Logos-ul specific şi Logos-ul sintetic, autorul consideră că nu trebuie lăsată cultura la întâmplare, pe mâna oricui. În lume există specialişti în diferite domenii, ei se constituie în asociaţii, secrete sau la vedere, derulând spectacole ca pe ritualuri speciale: aşa trebuie să existe specialişti (cu rang de sacerdoţi) în domeniul culturii naţionale. Ei trebuie să slujească idealul revelat prin marile personalităţi ale literaturii (vezi Eminescu), pentru a limpezi lucrurile şi a potenţa partea de Spirit înglobată în  fenomenul obiect. Logos-ul preexistă, el alege, el se revelează, în formele cele mai convenabile adevărului.

Mai reţinem, din introducerea la tratat, că: „Poezia este ritual de recuperare, de reordonare a energiilor, pentru a readuce fiinţa în Centrul Divin. Poezia înseamnă tocmai DRUMUL DE UITARE A CUVINTELOR, ca entităţi corupte, perimate, compromise prin înjosirea, în istorie, a Logos-ului-Eternitate (…). Poezia nu este Ceva-ul de Aici, ci Totul, de Dincolo. Poezia nu este vădirea de Aici, ci este Revelaţia-Dincolo” (p. 11-19).

Elaborând tratatul, Adrian Botez apelează la termeni specifici, analiza făcându-se la limita dintre artă şi ştiinţă, folosind noţiuni care au fost fundamentate în vechime şi care s-au structurat de-a lungul timpului, uneori fiind corupte de acţiunea omului. Cititorul are nevoie de un bagaj minim de cultură, pentru a pătrunde parte spirituală a fenomenului. Generos, autorul face numeroase trimiteri, care au menirea de a clarifica naraţiunea tratatului. Acordând atenţie firului logic al expunerii, cititorul va avea satisfacţii spirituale, pentru că va descoperi latura mai puţin vizibilă, prin impresia imediată declanşată de tehnica poetică. Influenţa termenilor teologici asupra acestei dezbateri este evidentă şi are menirea de a lămuri latura sacră a ritualului poetic, a limbajului specific.

Autorul consideră lucrarea ca fiind unică, operă de pionierat, pentru că luminează viziunea asupra Logos-ului-Cuvânt.

El scrie: „Noi considerăm, deci, că nu există „ştiinţe” – ci o SINGURĂ şi ADEVĂRATĂ ŞTIINŢĂ: ŞTIINŢA SPIRITUALĂ” (p. 5).

Prin acest tratat, intrăm într-o zonă specială, cu grad de universalitate, poeţii de azi vor avea motive de a pune întrebări. Răspunsurile sunt încrustate în operele poeţilor de geniu, în marile capodopere, care au marcat veacurile.

 ——————————-

Constantin STANCU

Aprilie 2019

*Adrian Botez, Mic tratat de poetică: (despre semnul poetic) eseu, 155 pagini – Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Coperta I: a) „Poetica” lui Aristotel (Ediţia Kenneth MeLeish, 2000; b) „Shiva dansând” – „Anandatandava” – Dansul Extatic, simbolizând ciclurile cosmice ale creaţiei şi disoluţiei (din Templul Ekambareswarar, un templu hindus, din oraşul Kanchipuram, India); c) Imagine foto: Mihai Eminescu la 18 ani…