Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (VIII)
Păgâni şi creştini la sud şi est de Carpaţi
Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpaţi, linia limesului Transalutanus şi Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia şi din sudul moesiac al Moldovei, este închegarea treptată a unei societăţi multietnice, datorată convieţuirii geţilor (autohtonilor), cei mai numeroşi, cu seminţiile germanice (vizigoţi, thervingi, taifali, vandali), iraniene (sarmaţi, roxolani, alani), daco-romani şi alte elemente alogene. Această realitate istorică este documentată arheologic de cultura Sântana de Mureş- Cerneahov, care a avut urmări în plan spiritual: coexistenţa unor credinţe, practici şi rituri de tradiţii diferite, păgânismul getic, germanic, iranian (scitic), dar şi creştinismul. Realitatea istorică menţionată, etnică, religioasă, culturală complexă ne ajută la înţelegerea permanenţelor, discontinuităţilor şi elementelor noi din evoluţia fenomenelor religioase, în spaţiul extra-carpatic, precum şi premisele caracterului popular al creştinismului românesc. Aflat în afara Imperiului, locuit de o populaţie eterogenă sub aspect etnic, lingvistic şi cultural, teritoriul de la sud şi est de Carpaţi trebuie să fi fost, în secolul al IV-lea, un bastion al păgânismului. Patrimoniul religios al populaţiei getice nu se deosebea esenţial de acela din secolele II-III. Este vorba, în aceste teritorii, despre o societate în care absenţa oricărui locaş de cult, inexistenţa unei caste sacerdotale şi a unei literaturi religioase, lipsa simulacrelor, a sacrificiilor şi ofrandelor denotă faptul că ideea de religie nu presupunea neapărat conceptul de divinitate. Universul religios se reducea la credinţe, practici şi rituri a căror semnificaţie sacră decurgea din ele însele-unele elemente vechi ale spiritualităţii getice clasice au supravieţuit în această epocă târzie.
Izvoarele literare nu oferă informaţii bogate despre credinţele păgâne ale societăţii multietnice de la sud şi est de Carpaţi, doar descoperirile arheologice oferă date mai semnificative. Mulţi dintre locuitorii alogeni şi poate autohtoni ai spaţiului extra-carpatic, care erau incineraţi, dar şi înhumaţi, erau însoţiţi de ofrande animale şi vegetale. Obiectele aflate în morminte au o semnificaţie cultuală şi reprezintă o importantă sursă pentru cunoaşterea superstiţiilor şi cutumelor din secolul al IV-lea, la sud şi est de Carpaţi. Din analiza întreprinsă rezultă că păgânismul, la sud şi est de Carpaţi, se înfăţişa sub forma unor credinţe, superstiţii, rituri, practici de origini şi tradiţii diverse. Creştinismul în ascensiune a trebuit să disloce nu un sistem religios coerent, unificator, ci un ansamblu de mentalităţi, marginale, ale credinţei. Progresul creştinismului în spaţiul extra-carpatic se izbeşte de tăcerea izvoarelor, multe informaţii scrise, dar puţine date arheologice, iar izvoarele scrise sunt contradictorii, de aceea istoria creştinismului, în Moldova şi Muntenia, în secolul al IV-lea, este dificil de reconstituit. Răspândirea creştinismului la sud şi est, în rândul populaţiei autohtone şi alogene, a fost rezultatul unor factori (influenţe), realităţi locale interne şi condiţionări externe. Începutul religiei creştine în spaţiul extra-carpatic s-a plasat în sudul Moldovei, încorporată în Moesia Inferior până la sfârşitul secolului al III-lea.
Creştinismul pătrundea, în secolul al IV-lea, şi în teritoriile necucerite de Imperiu, dar factorul decisiv al progresului noii credinţe, la sud şi est de Carpaţi, a fost contactul permanent, sub diferite forme (circulaţie internă, acţiuni politice, stăpâniri periodice, relaţii economice) al populaţiei din stânga (nordul) Dunării cu romanitatea sud-dunăreană. Pentru autohtoni, răspândirea creştinismului a reprezentat continuarea însuşirii unor elemente de civilizaţie romană, noua credinţă a fost un mijloc de integrare a etnosului getic (dacic) într-o lume ale cărei valori nu-i erau străine. În secolul al IV-lea, s-a născut în mediile populare (probabil) conceptul de „Romania”, prin care se desemna, deopotrivă, „unitatea ecumenică” înfăptuită de Imperiul creştin, „sentimentul colectiv” şi „voinţa celor ce-i împărtăşeau religia” de a-i fi cetăţeni şi de a-i îmbrăţişa civilizaţia (Meslin). În felul acesta, apartenenţa la comunitatea creştină înlătura barierele etnice şi propunea o nouă identitate, cea dintre romanitate şi creştinism. Paul Orosius spune: creştinii persecutaţi de Athanarich (regele vizigot) pentru credinţa în Hristos, cei mai mulţi dintre ei „au fugit pe pământ roman, fără teamă de duşmani, cu încredere că mergeau la nişte fraţi”. Scrierile din zonă exprimă această realitate, ceea ce probează formarea în mediul creştin dunărean a conştiinţei apartenenţei la „Romania” (creştină).
Nucleele creştine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroşi creştini s-au refugiat la barbari, dar şi în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane (goţii) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării de Jos. Ca factori externi importanţi ce au contribuit la consolidarea şi răspândirea noii religii, la sud şi est de Carpaţi, menţionăm construirea de romani pe malul stâng al Dunării a unor puncte fortificate şi controlul unor teritorii din nordul Dunării, până la Brazda lui Novac, din câmpia munteană, şi sudul Moldovei. Ca factori însemnaţi s-au aflat şi „puncte de trecere” comune de pe linia Dunării: Durostorum, Noviodunum, Dinogetia. Şi locurile de pelerinaj din Scythia Minor au avut un rol în atragerea creştinilor din nordul Dunării. Un rol decisiv în ascensiunea creştinismului la nord de Dunăre l-a avut implicarea directă a autorităţilor imperiale în propagarea religiei noi printre triburile germanice, fapt cu urmări importante şi pentru populaţia autohtonă getică şi daco-romană. Istoricii au subliniat motivaţia politică a convertirii şi prioritatea puterii laice în faţa celei ecleziastice în misiunile creştine printre barbari. În nordul Dunării, acţiunea de convertire la creştinism a fost deschisă de Constantin (306-337), care, după ce îi învinge pe goţi şi pe sarmaţi, cu „ajutorul trofeului creştinismului ”, în tratatul (foedus) din 332 prevedea libertatea credinţei pentru creştinii din nordul Dunării. Acţiunea aceasta a continuat sub Constantius II (337-361), în timpul căruia integrarea în creştinătate a populaţiilor „extra fines” a fost elementul cel mai eficace pentru universalismul roman. Astfel, consacrarea, în 341, a lui Ulfila ca „episcop al creştinilor din ţara getică” a fost cel mai semnificativ gest politic al Imperiului la nord de Dunăre, la mijlocul secolului al IV-lea, aceasta este şi o dovadă că pe malul stâng se închegaseră comunităţi creştine. Împăratul Valens (364-378) a urmat exemplul celor doi împăraţi, el a trimis episcopi şi misionari printre goţi (arieni). În concluzie, creştinarea devenise garantul fidelităţii faţă de Roma.
Răspândirea creştinismului în regiunile extra-carpatice consolida legăturile dintre comunităţile nord-dunărene şi cele din sudul fluviului, acestea fiind favorizate şi de extinderea jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol, la sfârşitul secolului al IV-lea, asupra eparhiilor din dioceza Tracia şi a „ţinuturilor barbare” dependente de acestea. Difuzarea credinţei s-a manifestat prin evanghelizarea neamurilor de la gurile Dunării-în acest sens s-au desfăşurat şi acţiunile Sf. Ioan Gură de Aur şi ale reprezentanţilor lui în zonă, precum episcopul Teotim I de Tomis. Un alt element de menţionat: exilarea în „Scythia” de dincolo de Istru a ereticului Audius, prozelitismul acestuia şi viaţa creştină exemplară a adepţilor săi au contribuit la difuzarea noii credinţe la nordul Dunării. În privinţa confesiunii, credincioşii extra-carpatici erau, deopotrivă, ortodocşi şi eretici, arieni şi audiani, dar ei convieţuiau în linişte, o particularitate a societăţii multietnice şi religioase (confesionale) din nordul Dunării. Primii creştini din nordul gurilor fluviului erau ortodocşi (niceeni): ei erau atât autohtoni din teritoriile controlate de Imperiu cât şi prizonieri capturaţi de goţi şi carpi-ba chiar, în primul sfert al secolului al IV-lea, în „Gothia” de dincolo de Istru exista o episcopie ortodoxă, condusă de Teofil, participant la conciliul de la Niceea, din 325.
——————————-
Ioan POPOIU,
istoric/teolog
22 martie 2019
