Cuvânt și iubire

Privim prispa casei. Pescuim în locul nostru ştiut, sub o salcie. Îngrijim ghiveciul de flori din fereastră. Stăm în colţul nostru de lectură. Mirosim seara. Ne uităm la pasărea care a poposit pe gard. Ce sentiment ne încearcă, venit parcă din largul tuturor lucrurilor…?
Simţim că ceea ce facem e deplin şi adevărat. Că facem întreg, că nu mai rămâne nimic nefăcut. Că locul şi timpul în care stăm e totul. Că aici e toată viaţa şi tot rostul, şi nu mai e nevoie de nimic. Că totul este aici. Şi ce adevăr fericit şi mai presus de minte este acesta, ce gând care ne conectează la tot ceea ce poate fi?
Este gândul că partea în care suntem cuprinde întregul Existenţei.
Aici, mintea cade în uimire! Căci nu mai operăm cu compasul raţiunii. Ci cu rosturile şi cu sensurile, cu “noemele” Creaţiei pe care le-a pus Dumnezeu în noi, de care vorbea Sf. Maxim Mărturisitorul. Prin noime îmbrăţişăm toată Creaţia, o cuprindem, cu tot cu ascunsul ei, o înţelegem dintr-o dată, fără s-o descoasem. Ca o singură ghindă căzută în palmă. Nu e creier, nu e minte, ci sunt intuiţiile pe care le-a pus Dumnezeu în inima omului, în inima oricărui om, de când l-a făcut pe Adam cunună a Creaţiei. Pentru că noi ţinem în inima noastră sensurile tuturor plantelor, animalelor, peisajelor, munţilor şi stelelor. Noi ştim de ce sunt, cum sunt, unde sunt şi care este rostul lor unele între altele. Fără noi, nimeni n-ar m-ai înţelege nimic din acest parc măreţ al Creaţiei. Toate dezlegările ghicitorilor sunt în noi. Pentru că noi suntem – spun Părinţii Bisericii – microcosmos, sunt partea care conţine întregul cosmos. Suntem înrudiţi cu toate şi le înţelegem pe toate. Tot ce e în afară de noi, se regăseşte cumva, în taine şi rosturi, în noi.
De aceea noi suntem ascunzătorii tuturor sensurilor din Creaţie. Şi cuprinzătorii Creaţiei. Adică, dacă am spune altfel, toată existenţa se ascunde în noi, ca sensuri.
Ce poate să însemne această încorporare minunată a întregului în fiecare părticică a lui, la fel cum omul este ascuns în ADN-ul fiecărei celule a lui? Căci am învăţat odată la limba română de acele figuri de stil numite metonimie (metonymia = „înlocuirea unui nume cu altul”) şi sinecdocă (synekdoche = „cuprindere la un loc”), cu care exprimam pluralul prin singular, întregul prin parte, partea prin întreg etc. Frunza îngălbenită a poeţilor ce era metafora tuturor frunzelor îngălbenite de pe pământ; buciumul din Scrisoarea III care întrupa glasul tuturor buciumurilor armatei lui Mircea cel Bătrân; fulgul de nea care cade în palma noastră în numele tuturor fulgilor şi al tuturor iernilor trăite vreodată… La vremea aceea, n-am prea ştiut la ce sunt bune metonimia şi sinecdoca, altfel decât ca artificii ale poeţilor şi scriitorilor. Dar apoi viaţa, iată, ni le readuce în forme minunate, în acele intuiţii puse de Dumnezeu în noi. Prin care simţim că acel colţ al nostru preferat din lume – cu care am dezvoltat o relaţie aparte – conţine tot ce e şi tot ce poate fi pe lume! Că în el, cu lucrurile şi obiectele pe care le conţine, poate vieţui totul. Să-i zicem acestei cuprinderi totalizatoare de viaţă – atoatevieţuire. Avem sentimentul atoatevieţuirii acelui colţ de lume.
Căci ce bucurie mai mare să simţi că fiecare părticică din lume cuprinde şi ascunde toată lumea? Că existenţa întreagă, în plinătatea şi pluralitatea ei, nu lipseşte din nicio singularitate în parte? De aici acea stranie înrudire cu totul când auzim o pasăre cântând la geamul nostru, acea presimţire că toată existenţa s-a adunat la geamul nostru. De aici acel sentiment răscumpărător al totalităţii când ne afundăm în fotoliul nostru de lectură, care conţine toate lumile care pot fi. De aici acea stare că totul s-a săvârşit când am aşezat ghiveciul cu flori la locul lui. De aici freamătul interior că cei doi pomi din faţa geamului nostru, teiul şi castanul, ascund toată viaţa din lume. Că toate furnicile, toţi melcii, toate rândunelele se ascund aici. Sau că banca de lângă fântână e locul unde şade toată viaţa din lume, unde toată existenţa vine să bea apă. Sau că poarta de la care se privesc vacile venind de la păscut e locul unde se adună toată Creaţia. Sau că goblenul pe care l-am cusut are ţesute între ochiurile lui fărâmiturile întregii lumi. Toate sunt, de fapt, ferestre ale existenţei. Ferestre decupate din lumea de aici, în care se ascunde, însă, toată existenţa, cu tot ceea ce ar mai fi rămas pe margini, în afara ramelor. Ceea ce e minunat e că fiecare e o fereastră a existenţei atoatevieţuitoare, o totalitate încarnată pe de-a-ntregul în degetul cel mai mic al ei.
Iar dacă lucrurile sunt aşa, cum vor fi persoanele, microcosmosurile din Creaţie? Căci fiecare om pe care se întâmplă să-l iubim, sau să ne fie drag, ascunde o nesfârşire de posibilităţi şi de sensuri ale existenţei. Şi dacă îl vedem stând pe o bancă, aşteptând toamna, atunci postura lui ascunde toate înţelesurile Creaţiei sub chipul toamnei. Ne străfulgeră această convergere de sensuri în poziţia şi locul lui pe lume, şi nu contează că e doar un om din toţi oamenii care locuiesc pe Pământ. El e unul din toţi, şi, mai presus decât atât, una din toţi, şi în el recunoaştem – prin ochii lui Dumnezeu – ceva din toţi ceilalţi şi din rosturile tuturor oamenilor şi lucrurilor pe care le-a adus Dumnezeu pe lume. Şi dacă ne iubeşte, ne simţim iubiţi de toată lumea şi existenţa care încape în el. Şi dacă moare, ne doare toată lumea şi viaţa pe care am simţit-o în el. Dar dincolo de durere, moartea lui, ca floare cu stamine ce-şi împrăştie polenul, umple lumea întreagă de sensurile şi rosturile ascunse ale existenţei lui, acum parcă explicite. Pesemne că numai aşa moartea celui iubit depăşeşte tragedia, câtă vreme el (ea) îşi împrăştie sensurile în lume, care nu pot fi decât ale întregului vieţii şi existenţei din care provine. Şi care nu poate fi altminteri decât bună şi adevărată, ca Dumnezeu Însuşi. De aici se naşte o altfel de rugăciune.
Şi, la capătul tuturor acestor exerciţii, ce putem înţelege? Miza acestor noime merge neînchipuit mai departe de satisfacţia estetică. Miza este presimţirea înrudirii noastre, în colţul nostru de lume, cu toată existenţa, cu lucrurile şi fiinţele ei. Presimţirea că acea bucată de lume cuprinde lumea întreagă şi, cumva, ascunde lumea întreagă cu sensurile ei. Şi ce nu cuprinde între „ramele” ei, ascunde, adică lasă să se înţeleagă. Deci iarăşi cuprinde. Că nimic şi nimeni nu e lăsat fără legătură cu nimic şi nimeni – în afară de voia omului de a se rupe de întreg –, şi că Dumnezeu vrea să ne dăruiască fericirea de a fi şi parte şi întreg în Creaţie. Fericirea de a nu ne simţi rupţi şi izolaţi de nimic, şi de a nu izola nimic de fiinţa noastră. Bucuria de a fi recunoscători că suntem una cu toate şi toate sunt una cu noi. Căci aşa a vrut Dumnezeu, din dragoste, să închidă toată Creaţia în unime, „ca toţi să fie una… şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21), ca, în cele din urmă, „Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Corinteni 15, 28).
Să mulţumim că fiecare parte ascunde şi cuprinde întregul existenţei! Că trăim în ferestre atoatevieţuitoare ale lumii. Că nu suntem ai nimicului, şi ai nimănui. Dar şi pentru simplul motiv că frumoasele păsări din poză, cu nume atât de colorate – piţigoiul codat şi sfredeluşul –, ne aparţin nouă la fel cum noi le aparţinem lor, ca şi cum am fi una şi aceeaşi Existenţă.
Post uşor şi viaţă în bucuria Întregului!

Monah Iustin T., 16 martie 2019