Ioan Miclău, «purtându-şi Duhul de Românie, neatins de vremi…»“
Mulţumesc pentru dar, Badie! Acum când este frig, şi totul parcă este încremenit, cartea mi-a încălzit casa…
“Numai pomul dezrădăcinat ştie gustul pământului de acasă; numai omul dus peste mări şi ţări ştie cât de grea este povara dorului de Ţară; numai poetul arde ca o torţă, în fiecare zi, în fiecare noapte. Nu ştiu dacă I. Miclău şi-a luat ţărană din grădina casei părinteşti, ca să-şi învelească trupul cu ea când o fi să fie. Sunt sigur, însă, că a luat cu sine atâtea amintiri, cât să-i ajungă pentru o veşnicie. Îşi înveseleşte sufletul cu ele, când îl pătrunde frigul străinătăţii; îşi oblojeşte rănile ce i le fac săgeţile singurătăţii; îşi şterge lacrimile dorului, îşi doineşte neîmplinirile şi puţinele bucurii ale vieţii. Şi toate astea le rabdă cu stoicism, ştiind că astfel îşi ispăşeşte vina de a fi POET.” (Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda).
Ioan Miclău, “purtându-şi Duhul de Românie, neatins de vremi…”, în noul său volum, “Frunze de toamnă aurie”, apărut la Bârda – editura “Cuget Românesc”, 2010, le mai lasă urmaşilor o parte din sufletul său”, o dragoste tainică, de românism incurabil.
“…M-aş simţi gol, secunda risipită, / De n-aş avea-n iubire al gândului izvor…“ , ne spune poetul Ioan Miclău, pentru “acest Neam frumos” căruia îi aparţine, “cel al Românilor”, el scrie şi trăieşte prin credinţă, fiecare secundă, pentru istoria Românilor, pentru cei dragi lui, mânat parcă de Duhul celui ce ne-a creat, “Duhul adevărului”.
“Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt mângâietor va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan XIV, 16, 17).
“Cum o secundă este viaţa întreagă, / Cu-a Naţiunii fiinţă s-a unit, / Căci Timpul – Neamul merge înainte, / Chiar de orologiul gongul şi-a oprit!”
Mândria de Român este prezentă în scrierile autorului, aşa cum iubirea, pacea sufletească sunt roadele Duhului Sfânt.
Un îndemn pentru fiecare din noi de a ne aminti ce ne spune Apostolul Pavel, “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. V. 22). “Ia aminte, cât de întocmai se rosteşte Apostolul şi în ce mare legătură stau cuvintele lui, el pune dragostea înainte, apoi vorbeşte despre urmările ei. El începe de la rădăcină, şi apoi arată roadele. El pune întâi piatra fundamentală, şi apoi aşează zidirea. El face începutul cu izvorul şi apoi vine la râu. Adică dragostea – rădăcina şi izvorul şi mama a tot binelui. Ea, asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsă ca un izvor în nenumărate pâraie, şi asemenea unei mame îmbrăţişează pe toţi cei ce scapă la dânsa. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel foarte bine ştia aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh. Dar într-alt loc îi dă el o numire aşa de mare, încât o numeşte plinire a legii“. “Dragostea, zice el, este plinirea legii” (Rom. XIII, 10).
Căci unde este dragostea, de acolo lipseşte micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, căci dragostea, zice Apostolul, “nu se trufeşte, nu se îngâmfează, nu se poartă cu necuviinţă,, (I Cor. XIII, 4, 5).-( din “Predici la duminici şi sărbători”, Sfântul Ioan Gură de Aur).
Ioan Miclău este unul dintre acei truditori ai cuvântului, a faptei bune, a dragostei necondiţionate. O ramură în toamnă, ce-şi duce rugăciunea cu evlavie pentru Neamul Românesc, conştient de rădăcina sa sănătoasa, de coroană, frunze şi rod.
Volumul “Frunze de toamnă aurie” aparţinând scriitorului Ioan Miclău, emană miros de floare de câmp, trăiri şi amintiri unice. Se doreşte a fii păstrat în amintirea nepoţilor, ca o rugăciune de ne-uitare. Citind paginile, am simţit prezenţa mentorului său, profesorul ARTUR SILVESTRI. Fiecare din noi, am învăţat câte ceva, acel ceva, ce ne va zidi în cuvânt. Fascinaţia lui pentru cele “două mari dimensiuni ale duhului românesc cel veşnic”, basmul şi “Aminul Neamului Românesc duhul Revelator-Identificator-Călăuzitor de Neam, MIHAI EMINESCU”, te copleşesc prin simplitatea simţirii, a harului.
Poetul Ioan Miclău este “cânt pe marginea unei prăpăstii, / Sub care curge fluvial infinit; / este “lacrima ce sună în ocean, / Precum secunda-n timpul nesfârşit.”…”Culorile sunt vârste, simboluri, şi cărări, / Frunzele anii ce repede trecuţi, / O, Doamne ce valuri vin pe Mări, / Iar omenirea fuge de-a Tale îndurări! “.
“…Ardeleanul, româno-australian IOAN MICLĂU este, el însuşi, prin harul zicerii/povestirii şi prin setea sa de cunoaştere, întru Duhul Creştin Autentic Românesc, un “HOROIES”! Un Traco-Dac Gigantic, din cei adevăraţi de la care, cum îi zicea Horoiesului din legendă, fiicei sale celei curioase şi miloase, “VOM MOŞTENI” Lumea cea authentic-Românească / Omenesc–Dumnezeiască!!!” (Prof. Dr. Adrian Botez).
MARIANA GURZA
