Cuvânt și iubire

Marin BEȘCUCĂ

MAGISTER

 

Confesiunile unui poet

din Grădina Maicii Domnului

– prefață –

Un gând, un suflu, o strălucire din coda de cometă de gând, metafore curgând dintr-o peniță febrilă și de nestăvilit, atât de incisivă și sinceră și totuși atât de temută de marea majoritate a acelora care s-au apropiat de prelinsul ei … cerneala cheamă șipotul cuvântului la descătușare și coala o-mbrățișează atât de firesc, într-un vers ce se curge mai alb decât albul ei și totuși, zămislind atâtea curcubee … poemele lui Marin Beșcucă atrag ochiul minții să se deschidă avalanșelor de construcții metaforice, inedite, așternute de multe ori cu schepsis, alteori atât de directe, încât mintea cititorului o ia la fugă printre ele, neputându-se opri din alergarea căutării tâlcului fiecăreia, emoțiile vin în devălmășie să completeze tabloul și sunt atât de vii, aproape tangibile, încât parcă e suficient să întinzi mâna și să le simți mângâiul în buricele degetelor …

MAGISTER naște de la o asemenea întâlnire, acolo unde metafora și-a răsfirat degetele prin gândurile unui cititor sensibil și erudit care a perceput încă de la primele lecturi bogăția și inovația lexicală, creativitatea fără de margini, inegalabil de prolifică și atât de spontană, de firească, a poetului Marin Beșcucă.

Așa se leagă, pas cu pas, o prietenie virtuală deosebită între poet și cititorul Gheorghe Pârlea, cel care, deși înveșmântat în aura modestiei, este de fapt un personaj deosebit, nici pe departe un necunoscător al valorilor literare românești.

Domnul Trandafir, cum avea să-l alinte mai târziu poetul, fapt datorat statutului său de învățător, în care parcă sălășluiește mitul acelui personaj, dascălul de odinioară, descris în povestirea omonimă a ilustrului Mihail Sadoveanu, transpiră cunoaștere prin fiecare por, atât de profundă încât se simte parfum filozofic literar și de analiză de la distanță.

Și, ca să întăresc aceste spuse, îmi permit să inserez aici unul dintre comentariile dânsului pășind pe urma publicațiilor poetului. Este unul dintre multele prezente pe Facebook (o parte le voi aduce aici !), lumea în care cei doi interacționează, eu fiind martorul absolut la toate:

Sunt onorat, D-le Marin Beșcucă ! Vă reiterez mirarea şi preţuirea – efecte automate asupra mea, cititorul virtual – stări induse de forţa Dvs. creatoare, expresie a bogăţiei sufletești şi a capacităţii inestimabile în a valorifica diversitatea de nuanţe a tezaurului limbii române. Izvorul Dvs. creator excede puterea noastră de absorţie. Eu vă privesc ca pe un “fenomen”, ca pe un “accident măreţ al peisajului” literar, virtual (am reprodus o apreciere adresată lui Sadoveanu de George Calinescu, care, în accepțiunea mea, are un corespondent în ceea ce sunteți ca poet).

Cititorul – care aici este mai mult decât un simplu cititor ! – percepe substraturile cele mai rafinate ale creației poetului, fapt care îl bulversează, e atâta sinceritate și uimire, cheia descifrării nu îi pare deloc străină, lacătele minții nu au valoare pentru el, de parcă ar fi descoperit pe undeva ‚‚iarba fiarelor’’… și totul atât de firesc !

Iar poemele beșcuciene transpiră pură filozofie, uneori, pe cât de greu de contemplat și pătruns, pe atât de limpede, dacă te vii în lectură cu sufletul curat și cu mintea liberă de orice gând … te lași în scalda versului, iar acolo unde mintea nu reușește să deslușească, subintră sufletul, care percepe subliminal mesajul poetic și trăirile ardente ale suflului creator. Cert este că Marin Beșcucă nu se limitează la un unic subiect în poezie, el trece cu ușurință de la iubire la social, de la politică la suflet, de la limitatele valori umane la nemărginirea dumnezeirii, pasiunea pentru scris prinde forme originale și nemaîntâlnite în plan poetic la alți autori. Cu toate acestea, neîndoielnic, atât în placenta plămădiri versului cât și în ființa poetului, în lăuntricul cel mai adânc, două sunt constantele care ies la lumină, primordial, aș putea spune: DUMNEZEU și IUBIREA.

Despre unul dintre acele poeme insuflate de apropierea  Divinității Absolute, care a dus la un monolog interior, înțesat de întrebări și doar percepții subtile de răspunsuri, în care poetul nostru își lăsase gândurile pradă unor frământări existențiale devastante, același distins Gheorghe Pârlea sublinia o intuiție, aproape un răspuns perfect în sintonie cu poemul:

Un psalm al unui David de azi … De ce să privim cerul raportându-ne doar la stele, când, de când e lumea, Cerul e identificabil cu Persoana absolută, cu idealul Iubirii, cu arca Salvarii, cu forța Iertării … Și ce dacă ne îndoim ? Oare nu asta ne e însușirea care ne umanizează fundamental ? Căci numai noi ne balansam (prin intermediar) între: To be or not to be … (în limba intermediarului) …

Exact, ați intuit și domniile voastre, mesajul, dilema existențială nu e monopol Shakespearian, dar e inserat aici ca o aducere-aminte a marilor spirite creatoare … iar când fluidele intră in sintonie, sufletele se lasă într-o contopire aproape nefiresc de firească, e aproape imposibil să nu le percepi căldura suflului până în măduva senzorialului. Așa s-a ‚‚născut’’ spiritul MAGISTER, acolo, în virtual, cel care s-a autointitulat un simplu învățător, pentru poet a devenit un punct de reper de neclintit, MAGISTER este ÎNVĂȚĂTORUL, cel care a reușit, insinuându-i-se în inima versului, să-l explice cumva celor care nu au avut îndrăzneala să se apropie mai mult, îndemnând la descoperirea unui poet de excepție, nu pentru că o spun eu, Mărțișor, eu doar relatez ceea ce am perceput încă din primele lecturi ale creației sale: un potențial nemaiîntâlnit, inepuizabil, inegalabil, cum spuneam și la începutul simplei mele relatări.

Cuvintele mele sunt sărace, dar am spus odată, într-o explozie de sinceritate admirativă, celui care se așterne pe hârtie cu suflet cu tot: ‚‚TU TE–AI NĂSCUT POEM, tu nu scrii, TU TE SCRII !’’… iar MAGISTER, parcă în prelungirea gândului meu, veni adăugând:

Sunteți, dle.Marin Beșcucă, poetul care “curge” în ritmul râului de munte, Cuvântul dvs. urmează ondulația șuvoiului. Aș fi ales ca element de comparație pentru “curgerea” trăirii dvs. poetice – timpul fizic –  ca să evoc consecutivitatea curgerii, permanența, dar ceva nu merge în această alegere, căci timpul e liniar, monoton, or versurile dvs. nu urmează un astfel de ritm. Ele sunt împotriva timpului: sunt “contra conometru”, cum însuși recunoașteți. Sunteți deci un concurent al lui Cronos, un … super-Cronos. Sau altfel spus, în ce privește durata de conectare la starea poetică, sunteți un … Superman (și, apropo de personajul de film, mă întreb când vă dezechipați de recuzita care-l transformă pe omul comun în super-om?). Sincera mea prețuire !

Și da, Marin Beșcucă este un scriitor care pare a fi într-o continuă competiție cu timpul a cărei goană e necontenită, versul său fiind o specie de Perpetuum Mobile, concepția lui creatoare violând orice lege  cunoscută a dinamicii poetice prezente sau trecute. Și totuși, el însuși, poetul, se zugrăvește cu extremă umilință spunându-și ‚‚eu, biet om’’. Magister pare să îi dea o forță de nedescris, aproape că nu realizează asta, dar observatorul din mine stă mereu la pândă și scoate luminii ceea ce s-ar vrea invizibil, pentru mulți … iar eu, eu am zărit mugurul acestei prietenii încă din primul zvâcnet, deși e o prietenie atipică, legătura dintre cei doi fiind una strict legată de considerente literare, aici nu există influențe străine, două spirite libere în sensul cel mai profund al acestei conotații, unul emițător, iar celălalt receptor, la fel ca în cea mai elementară definiție a comunicării, însă în perfectă sintonie, aproape simbiotică.

Mai spilcuiesc încă unul dintre aspectele acestei relații între cei doi instaurate:

Cuvintele mele însă nu sunt efectul prieteniei în sine, ci reacția la forța creatoare a poetului asupra cititorului copleșit de mirare.

Sau, raportându-se la Universul poetic beșcucian, Domnul Trandafir afirmă candid că este, fără a exagera nici măcar o infinitezimă:

… o lume originală și de aceea o pătrundem greu: nu ne e … familiară. Chiar asta înseamna poezia mare, dădea de înțeles George Călinescu: poetul facil umblă prin locuri comune, arhicunoscute, cel care scrie ce nu s-a mai scris e … cel care rămâne. Prețuire Poetului !

Bineînțeles, ca să puteți pe deplin înțelege, ar trebui să vă cufundați serios în lectură și nu, nu vă speriați, poemul său nu este unul ermetic, poemul său deschide ferestrele minții către un altfel de limbaj al cunoașterii lăuntrice, ceva complicat de simplu, sau poate doar simplu, dar extrem de complicat, cum de multe ori îi place poetului să se raporteze la versul său. Gheorghe Pârlea însă reușește cumva să pătrundă dincolo de scoarța acestui complicat, care nu este deloc o aparență, poezia lui Marin este saturată de profunzimi uneori amețitoare, sunt atâtea metafore care dau năvală în simțiri, plecând uneori de la un vers relativ banal, construcțiile sale urmăresc mereu un crescendo specific, le vezi urcând Everestul, apoi dând năvală peste cel care citește aidoma unei avalanșe care dă totul peste cap, răsturnând până și cele mai complicate teorii filozofice, revenind mai apoi cu nonșalanță spre concepte bazilare cum ar fi lăfăiul într-un sărut, tremurul unui mângâi, fiorul unui pătruns de privire …

Gheorghe Pârlea, cum vă spuneam, chiar dacă nu realizează sau, din enorma sa modestie, nu vrea să recunoască, reușește chiar mai mult decât o autentică pătrundere în acest univers poetic, ceva îl împinge spre analiză, între cei doi canalul comunicării funcționează aproape perfect, poetul și cititorul se simt reciproc.

În sufletul poetului, deopotrivă, Domnul Trandafir își câștigă aura de MAGISTER în fața căruia simte nevoia de a se confesa, de a împărtăși celui care este în măsură să înțelegă mare parte a frământărilor sale interioare și să le explice cumva celor care încă nu au reușit să pătrundă dincolo de scutul metaforei.

Deși poetul, într-un nu foarte departe, îi cere favorul unei cronici literare, Magister se vrea rămâne în umbra simplității și, într-o convorbire căreia i-am fost martor pe Facebook Messenger, el afirmă:

Dle Marin Beșcucă, trebuie să vă dau niște relații despre persoana mea, căreia Dvs. îi acordați un credit excedentar. Sunt un simplu învățător, pasionat de literatură (ca cititor și, sporadic, ca autor de exerciții aflate în proximitatea literaturii). Trăiesc “la țară” și, în consecință, am o gospodărie pe cap care îmi ocupă 5-6 ore pe zi. Stau prost și cu vederea (am cataractă la ambii ochi, într-un stadiu operabil). Scriu și public rar texte pe care nu le pot considera altfel decât “exerciții literare”. Îmi permit, foarte rar, și câte o “impresie de cititor” asupra unor cărți “ușoare” ale unor apropiați. Dumneavoastră sunteți un poet complex, profund. Ar fi firesc să fiți deja în atenția unor exegeți consacrați. Transfigurarea Dvs. poetică are profunzimi pentru care eu n-am capacitatea și instrumentele necesare spre a le sonda. Desigur, faptul că am privilegiul de a avea cărțile Dvs. în biblioteca mea – oferite cu o generozitate pe care nu o merit – impune datoria de a semnala acest răsfăț al meu prin voia Dvs.

Dar, revine cu o undă de promisiune și, infirmând cumva cele spuse în precedență, confirmă o bucurie poetului:

Chiar aveam în intenție să se întâmple asta. Prin urmare, fie și sub influența factorilor perturbatori deduși din cele de mai sus, când voi găsi oportunitatea pentru acest gen de exercițiu o voi face cu plăcere. Nu chiar curând, fiindcă sunt implicat, între altele, în alcătuirea unei monografii de uz local pe care trebuie să o termin în luna iunie. Tot respectul și admirația celui cu privilegiul întâmplării de a vă cunoaște (evident, prin intermediul nobilului Dvs. Verb) !

Aduce apoi, într-o excelentă expunere, una dintre perlele sale de analiză, iar dumneata, cititorule îți poți expune în contradictoriu părerea, dacă nu ești de acord, asupra unui poem care înglobează filozofii demne de invidiat chiar și celor mai mari gânditori ai secolului nostru … conceput de 01 iunie 2018, CONFESIUNI DIN PLACENTĂ (pe care veți avea plăcerea să-l descoperiți în evoluția acestei cărți):

De Ziua Copilului, deduc eu, cititorul puțin pătrunzător în adancimile filozofiei Dvs. poetice, vă dedicați o rememorare a “istoriei” personale. Un parcurs retrospectiv, de la entitatea programată de Dumnezeu spre a se întrupa în placenta mamei, la desăvârșitul corespondent al ei de peste timp. Acum, un spirit rar (pentru mine, nemaiîntâlnit) în ce privește motivația (intrinsecă, firește) și puterea sa de a se dedica contemplării Omului în relația lui cu Creatorul său. În ce mă privește, raportându-mă la complexitatea atributelor care dau naștere creației Dvs. poetice, Dle Marin Beşcucă nu pot decât să vă ofer simplitatea mea, aflată într-o perplexă mirare când, prin Dvs., constat DIFERENȚA care particularizează oamenii. Adaug, firește, consecința: ADMIRAȚIE!

Apoi vine cu unele aprecieri referitoare la un poem care pune (delicat însă) problema educației morale pe care tinerele noastre vlăstare o primesc în acest secol cibernetic, al vitezei și al nepăsării, al goanei către o fericire care, dacă te intri in complicat, nu se mai găsește pe nicăieri, deși pare împrăștiată pe oriunde, în care, nonșalant, un copil își ucide bunica, înjunghiind-o pentru că a îndrăznit să-l oprească de la jocul preferat:

Mă copleșiți, Dle. Marin Beșcucă ! Și – în această răvășită stare de răsfăț neașteptat și nemeritat – simt că nu mai pot alege cuvintele … M-ați gârbovit sub această dulce povară ! Cu voia Dvs., o voi împărți cu acei cobreslași ai mei, acum pensionari, pe vremea cărora încă mai supraviețuia spiritul haretian, pe vremea cărora nepoții sărutau mâna bunicilor, necunoscand ispita cuțitului care ucide blândețea bătrânilor.

Par oare acestea cuvintele unui necunoscător ? Forța sa analitică este excepțională, sinceră și chirurgicală, à propos de cuțit … MAGISTER este acel spirit acut și neobosit care știe perfect unde să caute și ce trebuie să găsească, de aceea poetul nostru, de undeva, DIN GRĂDINA MAICII DOMNULUI, alege să i se confeseze poetic lui … de ce tocmai lui ?… nu mă întrebați, citind, veți afla ! Ce pot eu să vă spun este faptul că acești doi iluștri s-au ‚‚simțit’’ unul pe celălalt, și-au găsit tacit ‚‚perechea’’ analist – analizat, între ei existând o anumită simbioză, cum am amintit și la începutul relatării mele, iar respectul și admirația sunt reciproce, fiecare a văzut în celălalt ‚‚floarea de colț’’ …

Sunteți rar, între ceilalți – nu zic unic, fiindcă nu pot avea imaginea întregului care vă include. Dar eu chiar intuiesc unicitatea poetului din Dvs. în peisajul poeziei care îmi e la îndemână.

Și da, peisajul poeziei astăzi este atât de vast, dar, din păcate, mereu se ivesc unii care-l vor îngustat în tipare reduse și care, în loc să promoveze inovația, geniul creator, originalitatea, se înghesuie la a sufoca orice depășește limitele propriilor lor puteri de pătrundere, sunt acei critici literari care n-au învățat încă acel concept de critică costructivă, e atât de ușor să ,,demontezi’’ ceea ce n-ai fost nicicând capabil a construi … gândul m-a dus fără să vreau la Alex Ștefănescu, Marele … ha, ha !

Încă de la prima lectură am simțit în poemele lui Marin spiritul ,,vinovatului de frumos’’ cum învăluie și năucește simțurile celui care se afundă în lectură, versurile sale nu sunt deloc ușoare, nu sunt un firav șipot de pârâiaș, sunt Dunăre cu izvor năvalnic, albiile filozofiei lui sunt adânci, atât de adânci !… odată prins în vârtej nu poți decât să te lași dus de val … iar valul te poartă prin atâtea dimensiuni ce deseori se suprapun, poetul știind pătrunde cu adevărat universul interior uman, iubire, ură, zbucium, viață, moarte, credință, social, politic, teluric, celest, nu este ungher nescotocit, până și timpul pare că nu mai are unde să se ascundă … trecut, prezent, viitor, trec toate prin sita metaforei lui, cum ar zice MNERU: nanometric ! Și o spune și Magister altfel, dar la fel de minunat:

Văd în dl. Marin Beşcucă – poetul care ne copleșește cu zbuciumul său în a dezlega, prin verbul versului, tainele ființării umane – punctul de la intersecția dintre Verticală și Orizontală. Punctul acesta e omul “delegat”/predestinat spre a percepe și trăi – și în numele celorlalți semeni – epifania întâlnirii Cerului cu Pământul. E atâta presiune asupra Poetului, suportată și în numele nostru, încât numai cititorul, prin empatia specifică “martorului” la suferință, îi poate “depresuriza” parțial starea, spre a suporta o nouă reîncărcare și menținerea perpetuă ca punct aflat la răsCRUCEA Verticalei cu Orizontala.

Verticala și orizontala … lumea imaterială intersectată cu cea materială, sacrul și profanul, Dumnezeu Nemărginirea și Creația Sa limitată, omul … ei da, poetul ne aduce aceste planuri paralele, antagoniste și totodată complementare, intersectate pare-se, nu doar cu Universul său lăuntric, ci și cu transpunerea acestuia în poem, transmițând cititorului mult mai mult decât o înșiruire de sentimente.

Aduc aici un pasaj în care, regăsindu-și unul dintre edictele sale analitice citate într-unul din poemele lui Marin despre și dinspre CREDINTĂ, Magister Gheorghe Pârlea s-a adresat din nou poetului cu deosebită aplecare către mesajul filozofic transmis de către acesta:

Faptul că ați integrat și modesta mea percepție asupra Poetului care sunteți în discursul Dvs. liric de aici, mă onorează. Dar nu e de trecut cu vederea și că, prin asta, ne convingeți că Poetul pe care îl  întruchipați  dovedește  că nu e închis în mod egoist și distant în propria “carapace”, în turnul său de fildeș, traducându-se poetic doar pe sine, ci – din contra – e deschis cu generozitate spre lume, absorbind-o prin ochiul său spiritual, “cel de-al treilea ochi”, apoi reflectând-o și restituindu-ne-o concentrat într-o oglindă cu “marca” matricei sale poetice. Iar noi ne vedem în ea, în oglinda aceasta nefamiliară lumii “nonpoetice”, cu rezerva proprie de (i)material poetic (inactiv) din noi, cu propria noastră resursă poetică, activată spre a putea recepta creația poetică. Și trăim această restituire funcție de valoarea resursei noastre poetice. Poezie există și în cel care nu o poate crea (a spus-o Nichita Stănescu). Altfel, poetul n-ar avea receptor/cititor de poezie. Sunt sigur că Poetul nostru de aici știe bine asta, de vreme ce noi, cititorii, îi simțim pregnant prețuirea. Să i-o întoarcem numaidecât și pe a noastră: Cinstire Poetului !

În egală măsură, pe cât de mișcat poate fi cititorul de mesajul poetic subliminal în pătrunderea înțelesului acestuia, poetul, la rându-i rămâne mut de uimire în fața acestor afirmații, de aici nevoia de ‚,confesional’’, de aici, acest semn de recunoștință pentru acest om deosebit, ale cărui capacități de pătrundere intelectuală în anatomia versului său sunt cu adevărat unice, poetul descoperind în Domnul Trandafir CITITORUL, nu acela care trece doar cu privirea și deslușește cuvinte, ci acela care se intră în inima metaforei, chirurgical, disecând carne, suflet și filozofii de poem … el reușește să realizeze cumva o radiografie a acestor elemente, având la îndemână și instrumentul interpretativ.

Ceea ce eu am adus aici e pentru ca oricare alt cititor ar răsfoi aceste prime pagini să poată înțelege natura acestei relații deosebite cât și gestul poetului de a-i dedica un întreg volum de poeme Domnului Trandafir sub formă confesională, ca de la egal la egal, mai mult decât amical și formal doar în limita în care politețea obligă, MAGISTER este un suflu de sinceritate și se simte reciprocitate în toate acestea !

Eu, Mărțișor, am fost martorul acestor conversații pe FB și Messenger, unele dintre ele le-am adus și Domniilor Voastre și sper ca Domnul Gheorghe Pârlea să nu se supere pe umila mea îndrăzneală, unele sunt adevărate ‚‚scrisori’’ de taină, altele sunt scurte, dar prețioase analize literare pe care nu le-am vrut pierdute pe undeva, prin universul ciberneticii și al virtualului modern, ci am dorit să se rămână de mărturie aici.

Marin, înt-unul dintre acele momente de deznădejde care te învăluie atunci când unele uși editoriale par să ți se deschidă larg, ca apoi să-ți fie închise cu putere în față, de parcă toate vânturile lumii ți s-ar fi pus împotrivă izvodite dintr-un complot de crivățuri, îi scrie lui Magister:

Sunt trist !… extrem de trist !… am încercat să trimit un volum spre publicare undeva … am spus că plătesc toate serviciile, doar ISBN vroiam de la ei …

Nu le place poemul în abordarea mea, ei vor reguli gramaticale, vor valoare … asta e !

Răspunsul vine ca un pansament pe rană, parte pe FB, într-un comentariu apendice unui poem, continuând apoi pe Messenger, ca o întărire a celor spuse public și extrem de încurajator, pe cât de empatic și solidal:

Dumneavoastră nu aveți nevoie de ajutor !

Sunteți … intangibil în ceea ce faceți, stăpân deplin pe vigoarea eului dvs. poetic. Aveți câteva forme verbale care sfidează norma, dar eu vi le consider licențe, sunt absolut convins că le utilizați ca atare. În ce privește raportul meu cu dvs., eu sunt umilul admirator al originalității și forței dvs. întru lirism. Sunteți un poet diferit de cei care “elaborează” textele. Dvs. le “curgeți”, fără a le prestabili făgașul, acesta adaptându-se torentului. E ceea ce înteleg eu, sărmanul spectator, din lirismul dvs. Întru admirație, desigur !

Aproape epistolare, aceste mesaje par să fie scrise parcă pentru a se rămâne, următoarele fraze aduc acea confirmare valorică pe care ‚‚mai-marii’’ critici ai literaturii contemporane nu numai că se fac a nu o vedea, dar par a fi dispuși să o astupe, este ceva în poezia beșcuciană ce ori nu înțeleg, ori reprezintă un pericol pentru mult prea ‚‚muncitele’’ lor scrieri, cu stoarceri de creieri forțate și care aduc inovație doar prin faptul că sunt absolut indescifrabile și haotice, aș putea da n exemple, dar nu este locul aici …

Stimate Dle. Marin Beșcucă, acceptați-mi, vă rog, scuzele pentru întârzierea reacției mele la gestul dvs. excesiv de generos. Mă văd în situația să recunosc spășit că nu justific deloc privilegiul pe care mi-l acordați. Vă asigur însă că osârdia dvs. poetică mă impresionează și că soția mea mi se alătură în a aprecia mesajul etic al poemelor conținute în cărțile dvs., în a rezona la frământările eului poetic din care vi se nasc versurile, căci până a reveni eu acasă (am absentat câteva zile) ea a răsfoit cărțile, ca și pe celelalte, împărtășindu-mi bunele impresii. Desigur, „răsfoitul” e doar o fază pregătitoare lecturii sârguincioase din faza ulterioară. Vă mulțumesc adânc, urmărit sever de insolvabilitatea mea în raport cu creditul pe care mi-l acordați ! Cu prețuire sinceră și recunoștință, Gheorghe Pârlea.

Până și poetul resimte gustul poamelor acre care i-au fost stoarse peste suflet de-a lungul anilor, de parcă i s-ar fi fost în pregătire ‚‚marinada’’ întru punerea la conservă, în beciul acela întunecos al uitării. El nu cere nimic, însă e atâta strigăt în cuvintele lui, este lacrima care se simte rostogolindu-se ca un munte de sare, este amarul celui oprimat, conștient de valoarea propriei creații, de misia pe care i-a încredințat-o Dumnezeu atunci când l-a-ncocoșat peste masa de scris:

Este doar Prietenia prin care vă Prețuiesc și atât, nu cer nimic !… m-au făcut zob unii, nume mari, de referință chiar, dar nu le spun, poate am să le fac un poem special lor, nu știu, dar sunt devastat … la ce să mai trăiesc ?!

 – Simplu: SIMT CHEMAREA LUI DUMNEZEU ÎN FACEREA DE POEM !… – și dacă tot m-a scos de 11 ori din comă, cred că trebuie să continui aplecarea la Chemare … cam asta e, iar pe drumul meu, părăsit de toate și de toți, doar Dumneavoastră v-ați încăpățânat să mă îndemnați că drumul e bun și trebuie … și trebuie, și trebuie … doar Dumneavoastră !

Și uitați cum se curge răspunsul dinspre Magister:

Nu doar eu !

Constat că primiți semne de prețuire la orice poem postat. Iar cei care nu vă înțeleg (cei nomilnalizați de dvs. mai sus) merită ignorați. Știți bine că au fost poeți marginalizați în viață, dar reabilitați postum. Dar poemele dvs., fiți sigur, au și PREZENT. Din nou, primiți semnul meu de prețuire.

Da, este adevărat, semne de prețuire vin din partea cititorilor de pe FB, dar nu sunt ceea ce ar trebui să dea recunoaștere poetului, în adevăratul sens al cuvântului.

Oare, pentru a obține acea binemeritată recunoaștere va trebui să recurgem la postum ?! Este într-adevăr o întrebare a cărui răspuns nu este de dorit să se fie acesta … NU absolut !

Poemele lui Marin Beșcucă freamătă de viu și de prezent, conținuturile lor colcăie de metafore care numai nu-și dau coate între ele, și de conotații filozofice remarcabile, trăirile sale nu sunt goale, el nu este cel care ‚‚… scrie versuri/Când nimic nu ai a spune’’, ba chiar are foarte multe de spus, nu există tematică pe care să nu o fi înveșmântat vreodată cu aură de metaforă – ce dacă alb versul ? – și însuși PREZENTUL va trebui, mai devreme sau mai târziu, să-l recunoască, fără ‚‚doar-și-poate,’’, ca pe o valoare contemporană, el nefiind un poet în devenire, ci unul a cărei peniță scrie  direct pe viitorul literaturii noastre !

Cine sunt eu, să pot spune asta ?! – Aveți dreptete, nu sunt critic literar, sunt îndrăgostita de poezie încă din fragedă copilărie, sunt aceea care a devorat nici nu mai știu câte mii de volume de literatură de-a lungul vieții și care și-a permis să se îndrăgostească de spiritul poetic al lui Marin Beșcucă, sunt aceea care a crezut în el încă de la lectura primului vers, simțind forța aceea lăuntrică pe care poezia lui o emană și am simțit chemare să mă alătur lui, atât în vers, cât și în viața reală, ne-am împletit UNULne, mai întâi din vârf de peniță și mai apoi întru ființă …

Și eu scriu, însă puterea mea de analiză depășește calitățile mele poetice, tocmai de aceea am decis să mă vin aici întru mărturie. Magister mi l-am găsit în sintonie cu tot ceea ce întăresc prin spusele mele, m-a luat cumva prin surprindere, l-am perceput venind pe aceeași undă analitică și sunt orgolioasă de a fi întâlnit un alt spirit cu percepții atât de rafinate. Experiența dânsului ca învățător lasă o amprentă adâncă, el știe cu precizie unde să caute și să dezvăluie scoica aceea ce trebuiește culeasă pentru a aduce luminii perla care musai se va trebui încrustată într-un giuvaer neprețuit. Marin redă undeva, într-unul din acele mesaje, efectul MAGISTER asupra spiritelor noastre:

V-ați rostogolit peste mine și peste Mărțișor cum lacrima ce sfâșie obrazul încleștat în neputința de a sugruma nedreptatea.

Da, cam așa s-a fost, un rostogol, ca o lacrimă menită să spele urmele acelora … unul dintre acești critici, Mihai Ulmeanu, s-a aventurat în 05 noiembrie a lui 2018, pe pagina FB a lui Marin și, sub poemul semnat de amândoi, ÎNȘIR-TE FIR DE MĂRȚIȘOR, s-a venit cu afirmația că versul alb nu s-ar fi poem, este poem doar ceea ce are rimă și metrică … ha ! s-ar trebui aruncați din barcă atâția poeți consacrați ! … părerile strict personale ar trebui ținute în sertarul limbii, nu făcute public, atâta vreme cât au doar menirea să facă rău gratuit, dar perfect țintit, critica distructivă este cel mai ușor instrument prin care se pot descompune valori, dar … apare Magister, cu una dintre fantasticele sale prezențe de spirit și, deloc pe dinafară, demontează opinia criticului care, în vădit bâlbâi, se retrage după această intervenție:

Domnul Ulmeanu a numit creația dvs. de aici, dle Marin Beșcucă, “prozo-poem”, ceea ce, viceversa, înseamnă poem în proză. În același comentariu însă, s-a contrazis flagrant, adăugând … “fără semnificații literare”. Atunci pe ce bază i-a stabilit “categoria” literară, dacă n-are semnificații literare ?! Știu toți cei care citesc literatură că poemul în proză e o specie a prozei literare aparținând genului liric, deci e … literatură ! Nu vă impacientați, consevatorismul e o trăsătură naturală (până la un punct) a societății. Oponenții schimbărilor (mă refer la mode, curente, ideologii) din domeniul literar ignoră faptul că poezia de azi e deja acceptată, aproape generalizat, ca existand în formă necanonică. Specialiștii în domeniu (teoreticienii, istoricii, criticii literari) acceptă că poezia e acum, ca formă, o fuzionare a tuturor genurilor literare. Eliberată de prozodie, mintea și inima poetului intră mai ușor în spațiul misterului, zice-se. Canoanele prozodice nu mai corespund grabei lumii de azi. Desigur, au dreptul la glas și cei care se îngrijorează alarmant, avertizând asupra „morții Literaturii”, „stingerii literaturii estetice” (Al. Matei). Dar mulți cred că poezia nouă face bine sufletului atacat de „răul secolului” nostru, tinde spre descântec, vindecând mai bine angoasele umanității (ce bine vi se potrivește asta, dle Marin Beșcucă !). Că, de fapt, poezia de azi și de mâine urmează drumul prefigurat de Baudelaire (Ion Ionescu). Oricum, cei mai mulți ajung la concluzia că literatura nu poate muri doar din cauza noilor forme de expresie.

Nu prea am mai avut ce să adaug la spusele d-lui Gheorghe Pârlea, el a subliniat și punctat exact ceea ce se trebuia, tocmai de aceea Magister e MAGISTER ! Cum să nu te legi afectiv de așa un spirit, cu toată splendoarea modestiei sale ?! Din acest motiv, am decis la rându-mi să-i propun realizarea unui scurt eseu de analiză generală asupra acelor volume pe care le are deja în posesia dumnealui, fiind ferm convinsă că va avea o influență pozitivă asupra stării de spirit a poetului, dar și un anume impact în cercurile de critică literară, ale căror opresii, fără să realizeze (sau din pură modestie), Magister le anulează. O să vedeți de ce spun asta atunci când veți ajunge să parcurgeți finalul acestor minunate confesiuni poetice.

Dar, întorcându-mă la rugămintea despre care vă vorbeam și în care îi mărturisisem, printre altele, intenția mea de a realiza o carte biografică despre Marin Beșcucă în viitorul apropiat, Domnul Trandafir îmi răspunde:

Stimată Doamnă, am simțit, încă de la primele volume primite, impulsul unui gest de recunoștință față de domnul Marin Beșcucă. Am ezitat însă, considerându-mă nepregătit pentru un asemenea act (desigur, mă refer la un text cu impresii de cititor asupra distinsului poet). Dorința de a o face persistă încă. Problemele mele însă – chiar cronice – sunt legate de faptul că sunt o persoana cu restricții privind folosirea computerului. Cu toate acestea îmi mențin dorința de a da curs intenției amintite. Vine în curând iarna, când sătenii capătă o oarecare libertate și voi încerca să împlinesc ceea ce chiar îmi doresc. Mă onoreaza faptul că mă creditați cu încredere, referitor la o asemenea întreprindere, deși vă e cunoscută (de la dl. Beșcucă) modesta mea formație culturală. Referințele unei persoane de simplitatea unui învațător asupra unui poet de talia d-lui Marin Beșcucă nu prea vor conta. Succes în realizarea carții biografice! Nu văd cum vă pot ajuta, dar o voi face în masura în care pot fi de folos. Închei, stimată Doamnă, prin a vă admira pentru ceea ce reprezentati, spiritual, în frumosul cuplu pe care l-am admirat în poemele din „Medica, geneza suspinului ireversibil”. Și continui să o fac, grație spațiului virtual.

Și cum să nu ceri o astfel de favoare, când tot ceea ce am adus aici este de netăgăduit, MAGISTER având toate capacitățile intelectuale necesare, completate de măiestria unui extraordinar analist ?! Priviți dar, cum stoarce, în doar câteva cuvinte, esența fructului unui poem:

O imagine reprezentativă pentru un … misterios Căpitan Nemo (că tot îl invocați în demersurile dvs. poetice), un căpitan Nemo de pe un Nautilius aflat la suprafață (nu la “douăzeci de mii de leghe sub mări”) care luptă, prin forța cuvântului, nu cu Imperiul Britanic, precum cel plăsmuit de Jules Verne, ci cu Imperiul Mondial al omului desacralizat, deconectat de Izvorul Iubirii (zice undeva Capitanul Nemo, alias Poetul de aici: “el, TEIUBESCUL !… singurul în stare să mă ducă/ în revoluția din Poem, singurul !”

Marin spunea, în mai multe poeme:

‚‚Poezia este forma supremă de libertate.’’

Și unde mai liber poetul decât în creația sa ?… dar nu e unanim împărtășită această idee, unii încă mai încătușează spiritul în stereotipuri, dar acele stereotipuri, la rândul lor, au fost puternic combătute de-a lungul timpurilor și atunci mă întreb: cine are drept de decizie asupra felului în care ne raportăm propriilor creații?

Magister scrie mai apoi, parcă iarăși în prelungirea propriului meu gând, preluând un astfel de fragment în care poetul cumva explică propria concepție asupra libertății și pe care-l aduc exact în formula originală în care a fost conceput:

“… acum caut nu alt registru,

nu altă viață,

nici-măcar o altă octavă …

da !

inflexiunile mele sunt refuzate la rumegat,

dar carnivorii au liber,

sfîșiați băieți !

sunt liber în libertatea din țara mea …”

(Marin Beșcucă)

În înțelesul meu, poetul e cea mai liberă persoană, chiar și în lipsa libertății societății care îl include. Dacă abdică de la asta, înseamnă că nu are “fibră” de poet. Iar detașarea poetului de problemele societății căreia îi aparține nu-l desăvârșește ca poet. Prin poemele Dvs., Dle Marin Beșcucă, constat, sunteți în consens cu opinia mea. Iertare că îndrăznesc !

Poetul îi răspunde ca și cum și-ar fi găsit călăuza spirituală, aceea care îl apropie pe om de divinitate, în această formulă de prietenie rară și prețioasă:

Îmi sunteți unda Aceea care i-a condus pe magi … Acolo …!

Și unde să mă mai încap și eu ?… orice altceva e de prisos, aici Magister mi-a anulat orice posibilitate de a mai putea veni cu vreun adaos, NĂSCUTUL MEU POEM își are descrierea, dacă nu completă, aproape perfectă:

Sunteți un univers poetic de mare întindere, cu “zone” fertile ce conțin “resurse regenerabile” pentru poezia timpului nostru. Nu contează că poezia nu mai are versul standard, dacă ea ne dezvăluie un autentic univers poetic. Fie poem în structură liberă, ori proză poetică, important e că găsim, în demersurile dvs. poetice, POEZIE. Poezia e mai presus de mijlocul prin care ea ni se oferă. Dacă o simțim, e cert că ea există. Iar dvs., fără “doar și poate” (în ghilimele e una dintre expresiile uzuale ale lui Eminescu), o conțineți în ființa lirică ce vă poartă, spre identificare, numele și prenumele. (Iar “acidul” rafinat prin care cauterizați celulele bolnave ale mediului în care suntem siliți să ne împărtășim condiția umană, vă face deosebit de util – în contextul subliminal al satiricului – și, numaidecât … simpatic.)

Cei doi se completează sinergic, este incontestabil, între ei fluctuând un fluid de tip mentalist care produce fluxuri în ambele direcții, confesiunile poetice ale lui Marin propagă din start unda de întoarcere pe care noi, muritorii de rând o percepem sub forma răspunsului înveșmântat în analiză.

Ce să vă mai povestesc, la ceas aniversar, ne-am venit fiecare dintre noi cu câte o urare către sufletul care ne-a adus de departe cele mai frumoase comentarii, poate cele mai sincere și dezinteresate care s-au scris vreodată, de aici și această prietenie cu aură de special, de autentic, deși viața încă nu ne-a hărăzit momentul fizic al unei întâlniri în carne și oase, însă cugetele ni s-au sudat incontestabil.

… MAGISTER ! – scria Marin – … sunteți una dintre MINUNILE cu care m-a-ndăruit DUMNEZEU, iar când DUMNEZEU însăvârșește astfel Lucrare, doar genunche, frunte și sărut în suspin m-aștern țărânii pe care o calcă Talpa Lui Cea Sfântă, Îți mulțumesc Doamne, pune Binecuvântarea Ta peste noi și prietenia noastră !… La mulți și frumoși ani, MAGISTER, gândul meu curat și-a lăsat zborul asupra casei voastre !

Vedeți dumneavoastră, cele mai curate suflete nu au nevoie de voaluri, ci de sinceritate, ele se simt, se caută și se găsesc, restul e înrâurire de frumos, așa cum este această prietenie, nimic aici nu este meschin, totul se curge după simțiri și se respiră același aer, cum să nu-ți vrei o gură de ozon ?! Citesc răspunsul și mi se leagă un nod de emoție în respir:

Copleșit și sărac în cuvinte, mai pot spune doar … MULȚUMESC, nepereche poet Marin Beşcucă ! (Desigur, primesc, cu drag și îndatorare, și urarea Dvs., distinsă Doamnă Marta Polixenia Matei, părtașă în spirit cu Poetul-Tumult Marin Beşcucă !

Într-una dintre ultimele sale ziceri Magister invită cititorul la a se-ndeveni, fiecare în parte, scufundătorul, căutătorul de perle, nisipurile poetului sunt pline de comori, MAGISTER a descoperit deja ceea ce unii s-au străduit cu osârdie să îngroape, iar îndemnul său este imposibil de ascuns, (cum aș fi putut să-l omit ?):

Sunt onorat de prietenia generosului Poet al iubirii, Marin Beșcucă ! Îi sunt cel mai îndatorat cititor, căci îi am – nemeritat – toate cărțile izvodite de tumultuosul său gheizer liric. Poetul Marin Beșcucă nu cunoaște altfel de trăire decât poetizarea. Iar ritmul vieții sale lirice e incompatibil cu unitățile standard, cu iambul și troheul. Albia în care curge poetul Marin Beșcucă nu e una prefigurată de alții, ci e scobită de el însuși. Marin Beșcucă e cel mai liber poet dintre cei pe care îi știu! Căutați-l ! O să-i găsiți, într-un astfel de curgere poetică, și … perechea. Inimile lor lucrează împreună la la un șenal deschis către … inimile noastre.

Eu, Mărțișor, sunt încântată să vă pot expune aici impresiile pe care le-am căutat și cules spre a vă dezvălui natura acestui izvor limpede al prieteniei, CONFESIUNILE UNUI POET DIN GRĂDINA MAICII DOMNULUI vin pe acest făgaș ca o întărire a sentimentelor pe care cei doi le nutresc unul față de celălalt în armonie și respect reciproc și, lăsând deoparte formalitățile (care de obicei induc distanțe), veți remarca faptul că orice distanță este anulată de încărcătura emoțională pe care aceste texte o transpiră prin fiecare por.

Îmi doresc să lecturați cu plăcere conținutul acestui volum de poezii, unic în genul său, descoperind pas cu pas frământările interioare ale poetului în dialogul său cu Magister Gheorghe Pârlea, bucurându-vă de asemenea, de un limbaj mai puțin uzual în literatura modernă, dar care penetrează ființa cititorului aproape tridimensional.

                                    Dinspre Dumbrava Roșie 188,

                      Marta-Polixenia MATEI – Mărțișor

                                            (acum BEȘCUCĂ)