Cuvânt și iubire

Asupra timpului când a fost introdus creştinismul la români, ca religie a întregului popor, se consideră îndeobşte că, deoarece credinţa nouă nu s-a impus de „sus” , ci a crescut organic de „jos”, nu s-ar putea stabili o dată certă. Istoricul şi cărturarul V. Pârvan  a încercat să ajungă la un răspuns documentat (vezi Contribuţii epigrafice…). Astfel, din examinarea istoric-culturală a termenilor creştini de origine latină, el ajunge la concluzia generală că abia după 350 d. H. sunt situate începuturile creştinismului nostru, ca şi credinţă generală a poporului român. Cuvintele fundamentale ale creştinismului românesc s-au născut în nordul Dunării, iar alte cuvinte ne duc la fixarea datei creştinării noastre prin anii 375-450.

Înaintea lui Iorga, Vasile Pârvan ajungea şi el la concluzia importantă că religia păgână a strămoşilor noştri, anterioară creştinării, n-a putut fi învinsă de noua religie, ba, mai mult, o bună parte din credinţele şi tradiţiile (eresurile) populare vechi au dăinuit şi mai departe în creştinism. În terminologia sa romană, creştinismul nostru ne dovedeşte faptul că acesta nu este atât originar daco-roman, cât mai ales de sorginte misionară, consideră Pârvan, răspândit cu repeziciune, în scurtă vreme, la o epocă dată. Misionarii latini ai daco-romanilor veneau din sud, orientarea economică şi culturală a Daciei romane a fost spre vest (sud-vest), Italia, Dalmaţia, Illyricum, iar nu spre est şi sud-est, Constantinopolul, de pildă, s-a impus după prima jumătate a secolului al IV-lea. Relaţiile Daciei romane se desfăşurau cu Moesia superioară, Panonia şi Dalmaţia, nu cu Moesia Inferioară şi Sciţia Mică, deci cu Apusul nu cu Răsăritul. Singurul izvor mai sigur, crede Pârvan, pe care putem clădi istoria creştinismului daco-roman, este limba noastră, terminologia creştină. Doar studiul istoric comparativ al terminologiei noastre latine creştine ne poate ajuta în sensul acesta. Să examinăm aceşti termeni creştini fundamentali în credinţa noastră. Cuvântul specific creştin, folosit de toate popoarele romanice, ecclesia (gr.) lipseşte din limba română – acest termen este cel mai vechi cuvânt creştin folosit pentru a indica comunitatea credincioşilor şi lăcaşul de cult specific. În schimb, în limba română avem cuvântul biserică, din lat. basilica – acest cuvânt s-a născut ca termen creştin la începutul secolului al IV-lea, cu înţelesul de lăcaş de cult. De unde vine în limba română cuvântul basilica, în forma latină ? Răspunsul: la daco-romanii din stânga Dunării, misionarii latini veniţi din sud au introdus noul cuvânt basilica. Aceasta s-a întâmplat în secolul al IV-lea, după anul 350. Populaţia de limbă latină la care s-a încetăţenit termenul basilica se numea pe ea însăşi cu numele de „romani”, ceea ce nu se mai întâlneşte nicăieri în Imperiu, după 212. Aceşti romani care folosesc cuvântul basilica îi aflăm în afara Imperiului, şi anume la populaţia romană din Dacia traiană (nord-dunăreană), rămasă aici după 275, ei se numeau romani (adică romanici) ca o nouă „natio barbara”.

Să examinăm şi alţi termeni. Cuvântul Dumnezeu este prezent în forma aceasta veche, latină vulgară, numai la români. Din examinarea lui rezultă că Domine/deus, în forma veche, populară, Domne deus este, în Dacia şi Moesia, o invocaţie păgână, preluată apoi şi de creştinism. Alţi termeni creştini semnificativi sunt: Crăciunul, Rusaliile, duminica, sărbătoare (termen simbolic al împăcării între păgânism şi creştinism), lege, în sens de credinţă religioasă, termen popular romanic.

Strâns legate de creştinismul românesc, în aceste secole ale începuturilor sale, sunt şi o serie de aspecte doctrinare şi de organizare pe care trebuie să le avem în vedere. De pildă, arianismul, în prima jumătate a secolului al IV-lea, este un fenomen sud-est european, ce îşi exercită influenţa în zonă, să nu uităm că Arie a fost exilat la Dunăre, iar Audius (adept al său) în Sciţia, soboarele ariene sunt convocate la Serdica şi Sirmium. Fierberea produsă de arianism a contribuit şi ea să imprime o viaţă latină, fiindcă era o credinţă populară a acestor regiuni. Dar alături de erezie, datina ortodoxă este prezentă şi ea la romanicii nord-danubieni, ei fiind separaţi de împăratul eretic, Valens (364-378). Astfel, la Tomis, avem o serie întreagă de episcopi, fideli ortodoxiei niceene.

Aceşti numeroşi şi modeşti episcopi locali, „asemenea cu stareţii din primele timpuri ale vieţii noastre naţionale” (Iorga), corespund chorepiscopilor, „episcopi de ţară” (sate), al căror rol a fost mare, nu numai în sud-est, dar şi în Noricum, Raetia, Galia şi Irlanda. Chorepiscopii fără reşedinţă apar în secolul al IV-lea şi în Panonia-Wulfila însuşi, episcop fără diecesă, este la originea acelor chorepiscopi germani pe care i-au avut şi românii. În altă ordine de idei, în secolul al IV-lea, episcopii se substituie autorităţii civile: o ordine episcopală se instalează în locul celei imperiale şi, fiind o creaţie populară, ea este latină. Episcopul reprezintă nu numai o conducere bisericească, ci şi o formă de organizare populară, precum acţiunea Sf. Severin în Noricum, ei preiau apărarea oraşelor. Cu preoţi, cu modeşti vlădici de ţară, precum chorepiscopii din Galia, religia creştină se întinde mai mult şi mai uşor-este aici multă umilinţă, sărăcie şi simplitate. Unii din aceşti „episcopi ai poporului”, de o canonicitate îndoielnică, iau parte şi la sinoade. Cei mai mulţi dintre aceşti episcopi erau latini.  Acest creştinism, chiar dacă episcopul este grec sau educat greceşte, este latin, „cum cere şi cum ştie poporul care l-a creat şi-l vrea” (Iorga). Limba folosită este cea populară. În lupta cu grecismul, latinismul popular, ce vine din interior, învinge pe toată linia, mereu. În sfârşit, martirii constituie a treia categorie de „agenţi”ai unui creştinism de străveche pătrundere lentă, precum Sf. Sava sau mucenicii lui Hristos de peste Dunăre.

După 275, creştinii daco-romani au beneficiat de o situaţie mai favorabilă, acum, când în Dacia, rămasă în afara frontierelor Imperiului, religia creştină se putea manifesta liber, fără a mai fi îngrădită sau prigonită de oficialităţile romane. Mai mult, la începutul secolului al IV-lea, în nordul Dunării, îşi puteau găsi refugiu şi mulţi creştini sud-dunăreni persecutaţi. Concret, prezenţa unor comunităţi creştine în Dacia romană se adevereşte prin vestigii neîndoielnice de această factură. Creştinismul daco-roman din secolul al IV-lea îşi are începutul în veacul precedent, baza pentru apariţia şi răspândirea noii religii în nordul Dunării. Urmele creştine, descoperite în ultima jumătate de secol, sunt numeroase şi variate – astfel, s-au aflat peste 100 de obiecte, locuri de rugăciune şi lăcaşuri de cult. Piesele incontestabil creştine sunt de o mare diversitate: obiecte cu semnificaţie religioasă precum candelabrul de la Biertan (jud. Sibiu) cu chrismon şi inscripţia „Ego Zenovius votum posui”, apoi potire şi vase liturgice. La Porolissum (Moigrad – jud. Sălaj), s-au găsit inele, cruciuliţe, accesorii pentru veşminte cu simboluri, amfore creştine. Lăcaşuri de cult s-au ridicat peste tot, pe teritoriul daco-roman, de la sfârşitul secolului al III-lea. Ele s-au aflat la Sucidava (Celei), la Slăveni (jud. Olt), Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), la Drobeta şi Gornea (jud. Caraş-Severin). În mod cert, erau bazilici multe, dar nu s-au aflat încă. Aria de răspândire a vestigiilor creştine daco-romane arată că acestea se găsesc în proporţii variate în toate cele trei provincii ce alcătuiau Dacia romană: Transilvania, Oltenia şi Banat. Urme creştine daco-romane întâlnim mai ales în fostele oraşe, lângă castre, centre comerciale şi aşezări civile. Ele se întâlnesc de-a lungul unor căi (artere) importante, la Dunăre, pe văile unor râuri mari. Concluzia este că religia creştină a găsit mai lesne adepţi şi a progresat în rândul populaţiei din oraşe, în timp ce lumea rurală s-a dovedit, la început, conservatoare şi se închina vechilor zeităţi păgâne.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

6 februarie 2019