Cuvânt și iubire

La întâmplare

 

La întâmplare: Les Litanies de Satan, Rugăciunea unui dac, I limoni. Noica mă întreabă: ce trebuia ocolul Baudelaire pentru a ajunge la Eminescu? Stăniloae, în manuscris: Eminescu e prea sus pentru poporul român, reprezentativ e Coșbuc. Eliade a salutat pulicarea Luceafărului în sanscrită. Montale, dacă crede în Dumnezeu: e o problemă personală. Iar poetul va fi fiind o problemă personală a lui Dumnezeu? Să vedem la Eminescu.

          „Sunt doua mii de ani aproape de cand ea (Evanghelia) a ridicat popoare din intuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia fiului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Buddha, viata lui Socrate si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-o-tse, desi asemanatoare cu invatamintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atata pe om ca Evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului nazarinean a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru el, pentru binele si mantuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrate a baut paharul de venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a Antichitatii. Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima mielului simtitor si, in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la tata-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentei umane”. („Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881.)

… „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă”

… „În toţi timpii un model de toleranţă religioasă”

… „Biserica este mama neamului românesc”

… Hai să ne călugarim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi.

… „Istoria omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu.”

… „Moralitatea este pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup!”

…  „nationalismul este un semn rau la un popor.”

… „Intreaga viata omeneasca este o viata a lucrului”

… „De aproape doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, iar noi ne sfasiem…”

          În revista Luceafărul (20.09.1999), erau listate printre operele de inspirație religioasă ale lui Eminescu: … Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii Faraonului Tlà, Moş Iosif, Cezara, fie în versuri: Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Dumnezeu şi om, Preot şi filosof, Rugăciune, Antropomorfism, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, Ta twan asi, Demonism, Mortua est, Viaţa, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Înger şi demon, Confesiune, Melancolie, O, chilia mea sărmana etc..

          În studiul său Creștinismul lui Eminescu, Nichifor Crainic se referă, de predilecție la cele părăsite în etc., întâi și întâi: „Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.”…”Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi.”

          La Kalidasa, în Kumarasambhava, Ardhanariswara – jumătate femeie (jumătate) dumnezeu – este alcătuirea împreună a lui Shiva și Parvati, care-i devine soție, în urma uciderii și învierii lui Kama – Cupidon.

           Crainic nu face din Mortua est antiteza Luceafărului şi din negaţia ei – De e sens într-asta, e-ntors și ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu – opusul măreției îngerului îndrăgostit, ca-n biblie, de o pământeană.  În poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est, ar fi vădită credința în supraviețuirea sufletului. În Cu mâne zilele-ți adaogi, Crăiasa dulcii dimineți transformă moartea într-o părere, „un vistiernic de vieți”. Încheierea hermeneuticii poetice a lui Crainic: „Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.”

          Un Eminescu între Baudelaire și Tagore am prezentat și noi în lucrarea de licență Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga (1966), Baudelaire și poeții români – Corespondențe ale spiritului poetic (1973), Sanskritikon, incuzând Cosmologia lui Eminescu între Veda și Edda (2002), Mantra Eminescu (2011) etc.

„Recunoaşterea”, la Eminescu şi Kalidasa

„Recunoaşterea” este un termen de specialitate şi am să-l prezint ca scriitor. Nu neapărat pentru distracţie, dar voi face caz de concept şi de metodologie pentru că este totuşi ora 16⁰⁰ şi pentru că vreau într-un fel să ne relaxăm discutând lucrurile astea. Am petrecut câţiva ani în India şi aş vrea să împărtăşesc din experienţa respectivă, cercetând „recunoaşterea”. Dumneavoastră aveţi auzind termenul acesta anumite reprezentări de specialitate, de la microbiologie la criminalistică. Avem propria percepţie a recunoaşterii.

Aşadar, am convenit să ne limităm la Kalidasa şi la Eminescu. Dintr-un anumit punct de vedere, eu sunt avantajat de aceste delimitări. E vorba de cel mai mare poet sanscrit, o limbă moartă, dar o limbă sfântă şi, dacă e sfântă, creşte. Sir William Jhons – prima  mare autoritate modernă în descoperirea Indiei pentru europeni – , l-a numit pe Kalidasa „ Shakespeare al Indiei”. Pe atunci, India era „Perla Coroanei” şi se spunea în Anglia: „Putem pierde India, „Perla Coroanei”, dar nu-l putem pierde pe Shakespeare”. La ora asta India nu numai că nu e pierdută, dar înseamnă cumva mai mult decât Anglia, este a opta ţară a lumii şi este în acelaşi club select al ţărilor mari, cu Anglia. Indienii spun acum că Shakespeare este un „Kalidasa al Angliei” sau al Europei.

Vorbim despre un autor care pentru India, dar şi pentru America, este ceea ce este Shakespeare pentru europeni.

Aveam de gând să intru direct în subiect şi ca să salvez timpul, şi totuşi o să fac câteva consideraţii în legătură cu conceptul de „recunoaştere”. În ce mă priveşte, eu am fost opt ani în India între ‘77 – ’84, 02-03, şi am avut preocupări în legătură cu „Vedele”, am tradus atunci şi „Meghaduta”/„Norul vestitor” de Kalidasa. Fiind de netradus, totuşi, poate reprezenta, cum v-am spus, „geniul limbii sanscrite”. „Abijnana” este termenul sanscrit pentru recunoaştere, „abhi” e prefixul şi „jnana” e „cunoaştere”, care este cunoaşterea supremă, cunoaşterea sacră, naşterea lui Brahma.

„Abhijnana” reprezintă un domeniu masiv pentru filologi.

Piesa nu se numeşte simplu „Sakuntala” ci este cunoscută ca „Abijnana Sakuntala”, recunoaşterea Sacuntalei. Dacă vă uitaţi pe Internet la „abijnana”, veţi găsi „abijnana sacuntala”. Asta înseamnă că termenul care nu e un termen neimportant în sanscrită a devenit important prin această creaţie a unui autor, a lui Kalidasa.

Aş face o comparaţie, pentru cei care iubesc literatura, cu termenul grecesc „tragedia”, care înseamnă şi descoperire şi cunoaştere. Prima oară este cunoaştere, iar a doua oară, respectiv „anagnoresis”, este termen fundamental ca şi „catharsis” ca şi „peripeteia”/răsturnarea sorţii, în definirea tragediei de către Aristotel. Termenul este mai apropiat de sensul indian şi comparaţia cu „abijnana” ar putea  să ofere destule surprize.

De exemplu, „anagnoresis” este definitorie pentru tragedie. „Abijnana Sakuntala” este o piesă în şapte acte care nu este o tragedie. Nici măcar o dramă, am putea spune în termenii noştri, este o „kavia”, o piesă literară. De fapt o  „natya” acesta este termenul pentru dramă în sanscrită. „Natya” este o mare disciplină în sanscrită, o mare ştiinţă. O mare artă şi care poate fi pusă în paralelă cu poetica lui Aristotel. Şi aici era un lucru serios, tragedia care este definitorie pentru Europa şi esenţială – una dintre creaţiile majore ale omenirii – nu se aplică la indieni. Pentru că tragedia presupune şi moarte.

La indieni, moartea nu este relevantă. Moartea este o soluţie acceptată şi mai ales fiind urmată de o nouă naştere, o renaştere, presupune o altă viaţă, un alt chin. Aşadar, tragedia nu există. Nu e un concept care să fie atât de puternic, atât de înalt, de înălţător, de măreţ, de extraordinar şi care să dea preţul vieţii, de fapt şi misterul vieţii. Asta în legătură cu termenul pe care aş vrea să-l reţinem. Adică şi că „recunoaşterea” şi „abijnana” se apropie de „anagnoresis”.

Piesa lui Kalidasa este cunoscută prin traducerea lui George Coşbuc, care este primul din traducătorii din germană. Eusebiu Camilar a tradus-o din franceză. Din sanscrită nu s-a tradus încă. Eu am tradus din sanscrită   poemul lui Kalidasa „Meghaduta”/„Norul vestitor”, în care apare tema recunoaşterii.

Eroul, un semizeu Yaksha, este exilat de Kubera, zeul bogăţiei, în munţi, în Himalaya, şi trebuie să trimită veste de iubire şi jale soţiei sale, şi atunci încredinţează mesajul norului. Cum o va recunoaşte norul pe soţia lui reiese din felul cum i-o descrie folosind lianele pentru părul ei, ochii căprioarelor pentru ochii ei şi aşa mai departe. Este una dintre cele mai frumoase descrieri simbolice, lirice, a relaţiilor de iubire.

Eu am mai tradus tot din sanscrită, parţial, chiar în cartea asta „Tangoul tigrului” din „Kumarasambhava”/Naşterea Feciorului, naşterea copilului lui Shiva şi al soţiei sale Parvati. La cererea consiliului zeilor, lui Brahma trebuia să i se nască un fiu mai puternic, care era mai presus decât ceilalţi zei. În realitate, celebrarea acestei naşteri, care este mitologică şi mistică – o să aduc nişte exemplificări – este evocată în această piesă.

Şapte sunt piesele lui Kalidasa păstrate, dar cea mai renumită într-adevăr este „Sakuntala”. Sakuntala este fata unei fiinţe celeste, a unei nimfe – o numim noi, şi aşa o numesc şi traducătorii – şi a unui pustnic. Acest pustnic, gelozit de zei pentru puterea concentrării lui în rugăciune, este supus unei tentaţii din partea lor prin trimiterea acestei nimfe, care devine mama Sakuntalei. Sakuntala este crescută în pădure în schitul acestui pustnic, acestui preot hindus – pandit.

Acesta este subiectul din „Mahabharata”. Este un subiect fundamental pentru India, pentru înţelegerea ei. Este povestea de dragoste a regelui Dushyanta, care, mergând la vânătoare, întâlneşte o foarte frumoasă femeie, în persoana Sakuntalei, cu ochi de gazelă  – şi toate aceste unice epitete şi poetizări din Kalidasa sunt specifice pentru poezia sanscrită în general.

Îndrăgostirea lui pe parcursul vânătorii se aseamănă cu sentimentul din colindele româneşti. Fapt e că povestea spune că regele se va căsători cu Sakuntala.

Există cel puţin cinciconcepte fundamentale, în vechea Indie sanscrită, despre căsătorie. Cel mai cunoscut rit de căsătorie, „gandharva”, constă în înţelegerea dintre cei doi parteneri.

Eroul nu-şi dezvăluie identitatea ca rege, şi nici ea că ar fi o fiinţă celestă, ci îi spune că este fata crescută în pădure. Fapt e că regele o ia de nevastă, plecând singur la palat înapoi.

La indieni, poligamia era admisă, ca şi în Grecia Antică.

Regele avea soţiile lui, dar nu avea nici un copil. Asta este foarte important. Deci am zis „abijnana”, am zis „anagnoresis”, dar acum vă amintesc faptul că acest copil este subiectul recunoaşterii, nu al paternităţii neapărat şi deci nu intrăm în chestiunile realiste ci intrăm într-o anumită viziune a acelei lumi sanscrite care este foarte sus, mistică, dar şi foarte pământească. Şi omenească.

Regele uită de Sakuntala. Are o amnezie. Este o imagine literară celebră şi întoarsă pe toate feţele.

În realitate, Sakuntala nu i-a dat tot respectul unui alt „pandit”, vecin cu tatăl ei adoptiv şi – pustnicul murise între timp -, pentru că nu l-a respectat, el o blesteamă pe Sakuntala în aşa fel încât să fie uitată.

Sunt versiuni şi interpretări cum că regele o uitase înainte de a fi blestemată.

Acum există o concurenţă între formule dramatice şi religioase. Ea naşte copilul. Merge cu copilul la palat, este respinsă, nerecunoscută, neprimită de soţ. Ea îl face ingrat. Între timp, când ea este respinsă, un pescar prinde un peşte, cum se întâmplă în literatură. Şi găseşte în burta peştelui, inelul, pe care i-l dăduse regele şi ea nemaiavându-l n-a mai cunoscut-o. Ea îl pierduse, îl scăpase în apă, dar uite că peştele l-a găsit. Eu povestesc puţin amuzant, nu e aşa de amuzant, acesta este atât de des invocatul motiv al peştelui care înghite un inel şi îl găseşte un pescar norocos şi îşi pune nişte dorinţe.

Se găseşte şi în această piesă, ca şi în alte piese ale lui Calidasa şi în basmele indiene.

Se spune că 90% din motivele epice din toată lumea şi-ar avea originea în epica indiană.

Văzând inelul îi vine şi memoria, o mai şi crede că a văzut-o şi o recunoaşte. Finalul reprezintă iubirea cu uitare. Urmează naşterea copilului. Acest copil a fost Bharata. Numele Indiei este Bharat. Deci numele Indiei vine de la copilul Sakuntalei cu Dushyanta, cu regele fondator, marele rege, unificatorul, cel care a făcut India, care seamănă cu ceea ce reprezintă pentru chinezi „Shun”.

Pe scurt, spunând lucrurile astea, povestindu-vă piesa într-un fel, am vrut să subliniez că această recunoaştere este una chiar ca la o instanţă, în care însuşi regele este şi detectivul, dar este şi făptuitorul. Cam aşa este şi Dushyanta, cel care, nerecunoscând-o, o respinge şi face un act de justiţie ca pe urmă el însuşi să fie vinovatul.

Eu aş vrea să rămân mai ales la această situaţie a iubirii condiţionate de naşterea unui copil, care nu este aceeaşi lucru ca în cultura europeană. Aici aproape că iubirea respingea copilul. Nu că era o iubire sterilă, dar copilul era o materializare, aproape o urâţire a iubirii. Exagerez, fapt e că la Kalidasa iubirea înseamnă naşterea copilului fondator, cum ar veni în cazul Indiei, dar nu numai neapărat fondator.

Există o mare dragoste a lui Mihai Eminescu pentru Kalidasa, pentru opera lui, pentru Sakuntala. Comparaţia a făcut-o Amita Bhose în legătură cu „Venere şi Madonă” sau „Înger şi Demon”, ea a mers pe nişte comparaţii mistice.

Kalidasa s-a închinat lui Shiva, Shiva este distrugerea, Shiva este zeul dansului, care dansând distruge şi recreează lumea. Distrugerea lumii nu înseamnă Apocalipsa, înseamnă că, paralel, se reface, e o distrugere ca o creaţie, e o formă a creaţiei. Distrugerea lui înseamnă şi distrugerea credinţei şi creearea ei într-o nouă formă.

Aici apare referirea la Eminescu. Amita Bhose face o hermeneutică a operelor lui Eminescu foarte faimoase, inspirate din „Vede”, începând cu „Scrisoarea I”, cu trimitere la facerea lumii, geneza preluată din „Imnul originii” din Rigveda. Chiar „Luceafărul” are legătură cu operele sanscrite.

Dar mai este un poem, „Călin, file din poveste”. Toţi îl ştim. Şi toţi îl iubim. Toţi îl simţim foarte familiar. Foarte protector.

Şapte ani am lucrat în India cu studenţii şi am discutat „Luceafărul”, „Scrisoarea I”, „Nirvana”, care s-a numit aşa şi a devenit „Rugăciunea unui dac”.

Dacii credeau în nemurire aşa cum credeau indienii. Comparaţii cu religia indiană apar în tratatele lui Mircea Eliade.

Călin este Călin dar este şi „Kali”. Eu am scris o carte în nouă volume şi le-am oprit fiindcă mi-a fost frică. „Apokalipsa” indiană reprezintă apocalipsa Kali.

Kali este pentru India ceea ce este pentru noi Maica Domnului, a comparat psihologul Jung. Dar ea este soţia lui Shiva. Noi trăim în Bucureşti, ceea ce înseamnă bucurie. Ne referim la India, la un popor care e trist. Poporul indian. Şi prin Kali, această forţă înspăimântătoare înseamnă credinţă mistică.

Vă spuneam care ar fi fost metoda mea în materie de recunoaştere, şi de apropiere de Kalidasa. Gramatica sanscrită este scrisă de Eminescu, de mână, în trei caiete. Textul se referă tot la această „recunoaştere”, la forme diverse ale conceptului de recunoaştere.

Daţi-mi voie să vă reamintesc câteva formule de recunoaştere din creaţia lui Eminescu.

Întâi aduceţi-vă aminte că nu s-a scris nimic mai profund în limba română despre naşterea lumii. Vă reamintesc versurile

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

 Când nu s-ascundea-n nimica, deşi tot era ascuns…

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns…”.

În sanscrită aceste conceptele poetice sunt cuprinse în  se cheamă ştiinţa „alamkara”

Comparaţia între textul vedic de acum câteva mii de ani şi textul eminescian tradus în sanscrita modernă: era cu totul altceva, dar era şi acelaşi lucru. Se putea recunoaşte în această (re)traducere firul gândirii iniţiale.

În acest text există cel mai puternic punct de recunoaştere la Eminescu şi care e unul social mai degrabă. Iată versul:

„Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l,

 Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?”.

Această rimă condiţională şi condiţionată a dascălului la Eminescu este similară cu forma superbă de imperativ (recunoască-l/ recunoaşte, foarte savantă, dar asta este Eminescu). Vă spun asta pentru că am mers pe „abijnana”, „anagnoresis”, acuma mergem pe „recunoaştere”. În varianta probabil culeasă de Eminescu în proză se spune aşa: „Când a ajuns el la casa tătâne-său, era un palat straşnic, iar alături, un cârd de porci pe care îl păştea un băieţel cam de şapte ani”…, e vorba de „Călin nebunul”.

Recunoaşterea acestui copil apare în basmul eminescian. Nu se mai spune că s-a mai văzut cu mama copilului.

În „Strigoii” nu apare vreun copil. Este dragostea stelelor, care renasc. Dragostea este mai mult decât procreaţie.

În această operă kalidasiană, odată cu recunoaşterea băiatului, a copilului, se întâmplă ceva cu totul excepţional. Şi la Kalidasa şi la Eminescu, nunta.

O nuntă este cu totul mistică la Kalidasa întotdeauna. Aşa este şi la Eminescu. Nunta de la sfârşitul acestei poeme este ca şi la Kalidasa. Eu îl suspectez pe Eminescu de a fi citit şi cunoscut foarte bine şi această naştere a feciorului, similară celei a copilului, „sambhava”, din Shiva şi Parvati.

Aş vrea să vă spun simbolul albastrului. Adică mireasa apare la un moment dat. Se sperie când o recunoaşte, o recunoaştere diferită de a lui Kalidasa. Ea este foarte fericită de a fi recunoscută de mirele ei. Ea apare la nuntă îmbrăcată în albastru şi are numele de Viorica. Această floare albastră care vine din romantism, din Novalis, se uneşte cu Sacuntala lui Kalidasa.

Am vrut ca această întâlnire cu dumneavoastră şi această temă pe care am ales-o să ajute în viaţă. Aş vrea să vă mai exemplific una–două situaţii de „recunoaştere”.

 Shiva îl omoară pe Zeul Dragostei, Kama, pentru că el fiind pustnic nu vrea să audă de iubire. Singura soluţie a salvării lumii era să se îndrăgostească de Parvati sau Kali sau alte nume, şi să facă acel copil, Kumara, ca să salveze lumea de demoni. Şi atunci se supără şi-l distruge pe zeul iubirii, spre a-l reînvia la implorările a tot ce era viu.

Vă mai dau un exemplu de o recunoaştere din Eminescu. George Călinescu a intitulat un mare scenariu al lui Eminescu „Avatarii faraonului Tla”. O dată va fi un mare film cu aceste avataruri… Povestea se mai poate compara mai desluşit cu „Adam şi Eva” a lui Liviu Rebreanu, în care sunt tot şapte avataruri. Descrierea nu este terminată de Eminescu, ceea ce este un avantaj. Este deschis drumul unor interpretări…

Toată povestea asta cu recunoaşterea este în fiecare persoană. Ştim ce avem de făcut, spre ce tindem, ce tentăm. Adică e bine să reiasă şi o ambiţie de aici, m-am temut că plictisesc şi că o să vă displacă, m-am temut şi că o să vă placă. Nu: ideea este că astăzi am venit foarte serios, în fine fără teamă, la dumneavoastră. E prima oară când vin la Interne. Această întâlnire eu o trec pentru mine ca pe o întâlnire serioasă cu Eminescu. Adică eu am venit să fac caz de Eminescu prin Kalidasa. Şi de India.

*

Meghaduta, „norul mesager”, poemul de 111 stanțe al lui Kalidasa – cel mai mare poet sanscrit -, este monologul unui yakșa (semizeu) exilat pe un an în India Centrală de Kubera, zeul bogăției, pentru că își neglijase îndatoririle. Acesta încredințează implorator unui nor mesajul către soția rămasă în Alaka, pe muntele Kailasa, din Himalaia. Avem sub ochi neamurile, geografia și plantele Indiei antice, transfigurate suprem în sentimentul iubirii în despărțire (vipralambha), în metrul solemn mandakranta (recompus în românește / traducerea ritmurilor), vers  de 17 silabe. S-a născut astfel genul de poem al mesagerului, sandesha kavya. În Hamsa sandesha, Rama roagă o lebădă să ducă vești soției sale Sita. La Schiller sau Nichifor Crainic, mesajele se trimit din închisoare („Întrebat-am norul călător”). Prezenta versiune, publicată prima oară în Delhi, a fost prefațată de prof. Sisir Kumar Das.

Prof.univ. dr. S. Narang, Departament of Sanskrit, University of Delhi

          Am fost bucuros să-l întâlnesc pe dr. Georga Anca la cursul meu despre Meghaduta și am fost foarte fericit să aflu că lucra la o versiune românească a poemului. În pofida nefamiliarității mele cu româna, am putut recunoaște imediat solemnitatea mandakrantică în traducere. Sper ca prin această versiune cititorii români vor fi capabili să audă ecourile vocii lui Kalidasa.

Interpretarea lui Blaga

 

          Revenind la mitul lui Eminescu în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).

          Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.

          Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

          Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

          Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

 

 

The International Academy Mihai Eminescu

 

          First draft – 1991 – to be completed by acknowledgments, other names of poets, thinkers, artists, translators, eminescologists, educators, desiring to be together unto poetry/shanti.

          Albania, Argentina, Australia, Austria, Belgium, Brazil, Bulgaria, Canada, Czechoslovakia, Chile, China, Denmark, Egypt, Finland, France, Germany, Greece, Hungarx, India, Iran, Irak, Israel, Italy, Japan, Mexico, Moldova, Netherlands, New Zealand, Nigeria, Philippines, Poland, Portugal, Romania, Senegal, South Africa, Spain, Sweden, Switzerland, Tanzania, Thailand, United Kingdom, USSR, USA, Yugoslavia

          MEMBERS / HONORARY INVITED

          Rafael Alberti, Robert Bly, Emil Cioran, Rosa del Conte, Yolanda Eminescu, Evgheni Evtushenko, John Fowles, Vaclav Havel, Daisaku Ikeda, Eugen Ionesco, Octavio Paz, Amrita Pritam (president since 1981), Salman Rushdie, Leopold Sedhar Senghor, Bogdan Suhodolsky, Grigore Vieru.

MEMBERS AT LARGE

          Anna Aalten, B. Abanuka, Tawfik El Abdo, Prachoomsuk Achava-Amrung, Ioan Alexandru (organizer), Ion Andreiţă, O. M. Anujan, Lourdes Arizpe, Werner Bahner, Andrei Bantaş, Romano Baroni, Georges Barthouil, Al Bayati, Enric Becescu, Eva Behring, Amita Bhose, Danuta Bienkowska, Carlo Bernardini, Eveline Blamont, Ana Blandiana, Lucian Boz, Ion Caramitru, Margaret Chatterjee, Mary Ellen-Chatwin, Mihai Cimpoi, Silvia Chiţimia, Henri Claessen, Georges Condominas, Lean-Louis Courriol, Robert Creeley, Petru Creţia, Marco Cugno, Nicolae Dabija, Rodny Daniel, Nilima Das, Sisir Kumar Das, Mahendra Dave, Guenther Deicke, Francis Dessart, Stanislaw Dobrowolski, P. Vidyasagar Dayal, Metoda Dodic-Fikfak, Mihai Drăgan, Livia Drăghici, Jules Dufur, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Anton Dumitriu, Monika Egde, Christian Eggebert, Didona Eminescu, Roland Erb, Jiri Felix, Galdi Laszlo, Roy Mac Gregor-Hastie, Al Giuculescu, Allain Guillermou, Herbert Golder, Klaus Heitmann, Helena Helva, Gerard Herberichs, Carmen Hendershott, Anna Hohenwart, Peter Hook, Alexandra Hortopan, Kazimiera Illakowiczowna, Philip Iseley, Judith Isroff, Ion Iuga, Vilenka Jakac-Bizjak, Rafik Vihati Joshi, Elena M. Koenigsberg, Maria Kafkova, Iuri Kojevnikov, Henrik Konarkovski, Omar Lara, Leonida Lari, Maria Teresa Leon, Catherine Lutard, Keshav Malik, Muhamed Maghoub, Fidelis Masao, Liliana Mărgineanu, Pino Mariano, Constantin Mateescu, Anna Mathai, Dumitru Matkovski, Charles Mercieca, Ion Milos, Baldev Mirza, George Munteanu, Chie Nakane, Ion Negoiţescu, Wanda Ostap, Ayappa Panikar, Sheila Pantry, Daniel Perdigao, Augustin Petre, Irina Petrescu, Max Demeter Peyfuss, Jane Plaister, Franco Prendi, Carlos, Queiroz, Zorica Rajkovic, Lisa Raphal, Peter Raster, Ruprecht Rohr, Marcel Roşculeţ, Mario Ruffini, Angelo Sabbattini, A. M. Sadek, Zeus Salazar, Patricia Sarles, Monika Segbert, Joachim Schuster, Vinod Seth, Satyavrat Shastri, Andrei Simic, Norman Simms, William Snodgrass, Mihai Stan, Dumitru Stăniloae, Sygmunt Stobersky, Sanda Stoleru, Sorin Stratilat, Arcadie Suceveanu, Eric Sunderland, Bathelemy Taladoire, Akile Tezkan, Eugen Todoran, Fernando Tola, Mona Toscano-Pashke, Urmila Rani Trikha, Kliment Tsacev, Mihai Ursachi, Bruno Uytersprot, Nelson Vainer, Isabela Valmarin, Dimitrie Vatamaniuc, Romulus & Mihu Vulcănescu, J.L. Vig, Brenda Walker, Xu Wende, Reinhold Werner, Rudolf Windish, Mario Zamora

MEMBERS IN MEMORIAM

          Anna Ahmatova, Sergiu Al-George, Gheorghe Anghel, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Samson Bodnărescu, Alexandru Bogdan, N.N. Botez, Petre Brânzeu, Victor Buescu, Anta Raluka Buzinschi, George Călinescu, I. L. Caragiale, Iorgu Caragiale, Toma Chiricuţă, Pompiliu Constantinescu, Aron Cotruş, Ion Creangă, Dimitrie Cuclin, Mihail Dragomirescu, Mircea Eliade, Gheorghe Eminescu, Gheorghe Eminovici, Franyo Zoltan, Galgi Laszlo, Gala Galaction, Mozes Gaster, Onisifor Ghibu, Petre Grimm, Ion Goraş, N.I. Herescu, G. Ibrăileanu, Nicolae Iorga, Petru Iroaie, Josef Sandor, Ivan Krascko, Mite Kremnitz, Franco Lombardi, E. Lovinescu, Titu Maiorescu, Alfred Margul-Sperber, Veronica Micle, Matei Millo, Gheorghe Nedioglu, Constantin Noica, Ramiro Ortiz, Sylvia Pankhurst, Vasile Pârvan, Perpessicius,  Ioana Em. Petrescu, Gheorghe Pituţ, Miron Pompiliu, Augustin Z. N. Pop, Cornelui M. Popescu, Aron Pumnul, Salvatore Quasimodo, Ianis Ritsos, Mihail Sadoveanu, George Bernard Shaw, Ioan Slavici, Nichita Stănescu, Carmen Sylva, Carlo Tagliavini, Fani Tardini, Vasile Văduva, Tudor Vianu

  Eminescu şi spiritualitatea indiană

 

            …Sociologiceşte, s-a luat ca exemplu de inadaptare cazul lui Eminescu. Însă Eminescu nu este un inadaptat. Nimeni nu este în măsură de a se adapta pe toată întinderea vieţii, ci îşi adună forţele într-un singur punct. Eminescu avea ca direcţie a spiritului său gloria. Nici un român nu şi-a înfăptuit această ţintă mai din plin, încât, în sfera superioară în care vroia să trăiască, poetul Luceafărului este un mare adaptabil, care a trebuit să renunţe prin chiar izbânda lui la mulţumiri mai mărunte, de ordin mai mult pecuniar. Eroii lui Ibsen au această falsă aparenţă de inadaptare. Însă ei sunt nişte adaptaţi superiori, care, urmărind după un plan hotărât realizarea idealului în generaţiile următoare, se abstrag din prezent. Putem oare să numim pe martir un inadaptat? Există o tehnică a martiriului prin care cel rezistent la încercările seculare îşi atinge în mod infailibil ţinta. (George Călinescu)

Intrat în al doilea an de existenţă, salonul Colocviile de Marţi exersează, mai departe, împreună, bucuria literaturii româneşti şi indiene, la aniversarea lui Eminescu (161) şi Tagore (150). Prima carte publicată în 2011 de editura Bibliotheca din Târgovişte, Eminescu şi scripturile sanscrite de Zricha Vaswani, are în cuprins similarităţi între scrieri ale Indiei antice şi poeme eminesciene: “Kathaopanishad” – “Odă”,  “Glossă” – “Sutta-Nipata”, “Rugăciunea unui dac”/”Nirvana” (A Dacian’s Prayer) – “Rig-Veda”,  “Scrisoarea I”(Letter I) – “Rig-Veda”- “Luceafărul” şi “Srimad Bhagavad Gita”, “Abhigyan-Shakuntalam” – “Kamadeva”,  “Mortua est!”  –  “Buddha – Karita”. Membri ai Societăţii Scriitorilor Târgovişteni îşi vor lansa cărţi apărute la aceeaşi editură în 2010: Emil Stănescu, Liberus Nocturnus, Dan Gîju, Poemele rămânerii sub arme, George Toma Vasiliu, Colonia II. Noi exilaţi la Tomis. Oaspeţii târgovişteni vor lansa şi numărul pe ianuarie 2011 al revistei „Litere”.

Invitaţi:

Dimitrie Vatamaniuc, Nandkishor Pamwar, Mihai Cimpoi, Nicolae Georgescu, George Astalos, Puşi Dinulescu, Elisabeta Isanos, Mihaela Gligor, Veronica Anghelescu, Gabriela Dumitrescu, Doina Boriceanu, Lucia Negoiţă, Roxana Sorescu, Ana Munteanu, Ioana Feodorov, Laura Goran-Bazarea, Daniela Iordache, Carmen Muşat Coman, Mihaela Pârvu, Delia Soare, Maria Pomohaci, Ion Dumitrescu, Pan Izverna, Gheorghe Lupaşcu, Cornel Berbente, Adrian Botez, Corneliu Zeana, Gheorghe Vrana, Mircea Coloşenco, Tudor Nedelcea, Mihai Stan, Dan Ţop, Mihai Teodorescu, Neculai Hilohi, Petru Costinescu, Nicolae Tomoniu, Cristian Ţepeş, Sebastian Văduva, Matei Ladea, Cristian Cotarcea

Amfitrion: George Anca

Comunicări:

George Anca: Eminescu sanscrit

Nandkishor Pamwar (Ambasada Indiei): Spiritualitate – Tagore 150

Surender Bhutani (Polonia): Eminescu a trăit o viaţă curajoasă

Ioana Feodorov: Tagore bibliografiat de acad. Virgil Cândea

Mihai Stan: Eminescu şi dharma

1. K. Shukla: Aparent neconvenţională aventură savantă

Nicolae Tomoniu: Lecţia lui Zricha Vaswani

Ioan Miclău (Australia): Scrisori

George Coandă: Eminescu, istoric naţional (lansare)

Corneliu Zeană: Eminescu în aromâneşte

Petru Costinescu: Iolanda Eminescu şi proprietatea intelectuală

Constantin Enache: Statuia lui Eminescu în legende studenţeşti

Elisabeta Isanos: Poarta de Vest. Aventurile unui cetăţean român (lansare)

Nicolae Băciuţ: Întoarcere în Arizona (lansare)

Gheorghe Lupaşcu: Poeţi din Plevna şi Brăila (întâlnire)

Mihai Teodorescu: Lingvistica în contextul ştiinţelor cognitive

Ionas Ignauta (Congo-Brazaville): Lingvistica în civilizaţia africană

Doina Severin Boriceanu: Blog româno-indo-african

Cristian Ţepeş: Comenius în şcoala raiului

George Toma Vasiliu: Între Petru Cercel şi Partea nimănui

Ahimsa şi antropologia (non)violenţei (lansare volum master, coord. George Anca, redactor Cornelia Duţu)

——————————–

George ANCA

București

2019