Anna-Nora ROTARU: Pe arca gândurilor mele (versuri)
O ZI CA CELELALTE…
Astăzi, ni s-a trezit Ziua voioasă….
Tiptil s-a strecurat din pat de nori…
Cu pași de vals și piruete, grațioasă,
La fereastra cerului, privind-o somnoroasă,
Gândea la lume, cum să-i trimită zori !
Încet a scormonit o rază de lumină,
Alunecând pe creste, dealuri și adormit oraș,
Ce încă huzurea în somnu-adânc ce-alină,
Sperând în vise dulci, o zi cât mai senină,
O lume minunată, unde-a găsit sălaș !
S-a răspândit Ziua printre cotloane și grădini,
Printre case, pe străzi s-a scurs, pe caldarâm…
Din somn, trezind vrăbii în pomi cu fructe plini
Și cu lătrat voios al vagabonzilor de câini,
A alungat a nopții umbră, pe un alt tărâm !
Coroană de soare lucitor și-a prins în plete,
Împrăștiind lumii buchet de culori trandafirii…
Din acelea, ce Zeii doar, cu-ale lor palete,
Le lasă pe pânza Universului, pe șevalete,
Ca la sărbătoarea cea mare, de Florii !
În mâini gingașe ținea un paneraș cu daruri,
Ciocnindu-ne la geam, la fiecare-n parte…
Și mie mi-a dat buzna, chiar adineauri,
Lăsându-mi pe pervaz un joc de zaruri,
Să văd ce-oi câștiga din visele-mi deșarte !
Am primit și eu, așa cum cred ca fiecare,
Răvaș întreg, cu numai obligații și probleme…
Cu griji, angoase, îndoieli, fără-nduplecare,
Să le rezolv din zori și până la-ntunecare,
Că mâine, Ziua iar va bate-n geam, devreme,
La datorie să ne cheme…
BARCA PE VALURI ÎN ASFINȚIT pictura pe panza în ulei de Anna-Nora Rotaru
inclusă în vol. de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis”
*
PRIN STINSELE APUSURI…
Amurgul tremură, se stinge și tăcerea mă inundă…
Nici țipăt de-albatroși n-auzi, de gât i-a sugrumat…
Sub linia orizontului, roș soarele-ncet se-afundă,
Cătând sub fruntea munților, un loc să se ascundă
Și-n marea gândurilor mele, răzbat valul înspumat,
Voind să mă renasc din mine, din visu-mi destrămat…
Se-ascunde în abis lumina, pan’ la ultima-i fărâmă,
Părăsind ziua zdrelită, să se prelingă în șuvoaie…
Luând cu ea-mpreună, speranțele cum se dărâmă,
Purtate-n larg, departe, corăbii, fără de parâmă
Și visele-n grămezi, adunate-n lungi convoaie,
Mai mult le-nmoaie valul, le rupe vântul, le îndoaie…
Doar eu rămân cu amintirea și tu doar cu uitarea…
Tăceri negre se-adună, din cuvinte ce n-am spus…
E noapte-adâncă-n gândul meu, nu vede cugetarea,
Că mi-am pierdut simțirea-n îndelungă așteptarea
Și tot ce-n minte-mi am avut, cu-apusurile a apus,
De gheara întunericului și ciocul lui de fier răpus…
Doar vântul mai îngână, un menuet, o psalmodie,
La o altă zi murită, cu-așteptări sterpe prin gânduri…
Cu cerul presărat de candele, mi-aprind una și mie,
Deșertul sufletului să-mi lumineze și-a inimii chindie…
Din rătăcirile prin amintiri, ca zațul, prin străfunduri,
Din scrum și rămășițe, răsar cuvinte printre rânduri…
UN PUMN DE NISIP
De pe malul înspumat al mării Egee,
Cu sufletul pierdut în Nicăieri sau Infinit,
Cu ochii larg deschiși spre Căi Lactee,
Caut cuvinte să le-adun scriind o epopee,
Dintr-un trecut rămas în ieri și surghiunit,
În Univers nemărginit…
Mi-am revăzut trăiri și calde simțăminte,
Amintiri, vise, dorințe se peridau pe chip…
Ce lucitoare mi-au părut atunci în minte,
Poleindu-le cu auriu pe ruginii veșminte ?
Azi, toate le văd un pumn doar de nisip,
Ce, printre degete risip…
Mă întreb de sentimentele de început…
Cum noima și-au pierdut sărmanele cuvinte ?
S-au stins pe drumul lung ce-am străbătut ?
Fost-am eu neștiutoare sau tu nepriceput ?
Din tot ce ne-am jurat cândva, cu legăminte,
Azi, jerbe-s pe morminte…
Și-am rămas cu ochiul gol privind pe Nicăieri…
Chemarea mea s-a risipit într-un arid deșert…
Ecoul vorbei a murit topindu-se-ntr-un ieri,
Dar, viața învață că scormonind prin-napoieri,
Doar umbre întâlnești, cu chipul lor inert,
Din sentimente… un sfert…
CULORILE IUBIRII
Apusul se topește, ca alte apusuri ruginii
Și-l duce valul mării, pe malul depărtării…
Degeaba mi-am tot spus, că-n vară o să vii,
Ecoul vocii-mi s-a pierdut, pe crestele uitării…
Un gând ți-aș mai trimite, pe spuma argintie,
C-un dor rătăcitor, prin neguri să străpungă…
Noroc poate-oi avea, că nimenea nu știe,
Pe țărmul tău de vis, să poată să ajungă !
Iubirea-mi voi șopti-o, în scoică sidefie,
Ecoul ei s-asculți, de-o vei găsi la mal…
Atunci poate vom ști, ce dat ne e să fie,
De fi-vom împreună sau despărțiți de val !
De-o fi să-mi vii mi-oi șterge, o lacrima ivită,
În colțul ochilor sperând, că nu-i o născocire…
Aripi voi da iubirii, in așteaptărea-mi istovită,
Să zboare cât mai sus, spre țărm de fericire !
Și-i va cânta pe strune, zefirul printre stânci,
Culori va pune soarele, ce pleacă-n asfințit…
Cu verde de smarald, din ochii mei adânci,
Cu purpură din sânge și-albastrul de-nfinit…
PE ARCA GÂNDURILOR MELE.. .
Roșieticul amurg lin coboară pe împrejur…
Vălul mării-mi fură gândul și-l zdrelește de o stâncă…
Liniștea-i înmărmurită, cât mai pot privi în jur,
Soarele alene pleacă, n-are chef să fac-un tur,
Ziua așa-i de obosită, că-l împinge cu o brâncă
Și-l scufundă-n mare-adâncă…
Mai plutesc în vânt arome, de levandă și sulfină…
Pe cer luna se prevede, printre căndeluțe, stele…
Apărând timid din neanturi, cât mai pâlpâie lumină,
Zâmbetele ne trezește trimițând pala-i actină,
În tăcerea mea, ascunsă, printre falduri de perdele,
După geamuri și zăbrele…
Pescărușii-i văd în zboruri, cum fac mării rotocol…
Cum în hoarde se reped, ca săgeți valul străpung…
La vreun pește ce răsuflă, cad pe el de-a rostogol
Și cu spumele pe aripi, se ridică-n zbor spre stol,
Către farul de pe stânci, pe la cuibul lor ajung
Cu un țipăt lung, prelung…
Visătoare mi-aș dori un culcuș să-mi fac pe lună…
Prin al cerului ocean, arca mea s-o mân departe…
Să-i pun pânze la catarg și pe frunte-mi o cunună,
Vântu-mi cânte din lăută-n fantezia mea nebună,
Adunând bucăți de suflet, ca de bibelouri sparte,
Din trăirile-mi deșarte…
Că, văzând cum ziua moare, vara-n geamul aburit,
Cum speranța mă trădează, aruncându-mă-n furtuni
Și cum visul se dezbracă, din spoieli de margarit,
Vreau să fug acolo-n țara-n care soarele-i la răsărit
Și punând în prora arcei un buchet de mătăciuni,
Plec cu stolul de lăstuni…
ZACE ORAȘUL CA-N MORMÂNT…
O noapte neagră s-așterne peste-orașul adormit,
Se prelinge, ca smoală, de pe-un alt parcă tărâm…
Alene, ca panteră languroasă și-o privesc uimit,
Cum se-apropie de mine, dar nu stau la tocmit,
Mai departe imi port pașii fugind pe caldarâm,
Tăcerea nopții s-o sfărâm…
Mă pierd printre clădiri, sub lumini de felinar,
Suflarea să mi-o trag, bătăile inimii s-ascund…
Departe mă avânt, singur sufletu-mi hoinar,
Al nopții vagabond, ca prin talazuri marinar,
În liniștea orașului, mai mult să mă afund,
Simțindu-i pulsul muribund…
Că-i ora cea târzie, plină de misterul anumit,
Când la ferestre, una câte una, luminile se sting…
Când, oamenii adorm, unii cu suflet mulțumit,
Alții, cu vinovatul gând, că poate-au pătimit,
Simțind aripile coșmarului, cum mințile le-ating
Și-n somn mistuitor îi-mping…
Și-i grea tăcerea, tare, ca o lespede de piatră,
Te-apăsa pe suflet, ca zale-n locu-i de veșmânt…
Un buf mai plânge câteodată, speriat câinele lătră,
Treziți din somnu-adânc, de hohotul de idolatră,
Al vreunei sărmane, ce se tânguie cu legământ,
Că n-o mai călca vreun jurământ…
(… zace-orașul ca-n mormânt… )
ZACE TURNUL PRINTRE SPICI…
De-ai greșit, tu ești de vină și greșeala ți-o asumi,
Nu ești tu Judecătorul, cu balanța-n mâini, ce-acuză…
Nu ești tu Alesu-acela, ce domnește peste lumi,
Să arunci fulgeru-n toate și cu vorba să sugrumi,
Ca să crezi, c-apoi ușor, totul trece cu o scuză,
Când ți-ai stins focul în spuză…
Nu poți, tu, săpa în inimi, cu baltaua să despici,
Fiere picurând pe limbă, gura când slobod vorbește,
Fără gând, fără să știi, pagubele ce faci când strici…
Cum vin vorbele-napoi și cu ce cuvânt-explici ?
E deajuns oare să spui, oameni suntem și-i firește,
Că omu-i om și mai greșește ?
Și, de ce să nu gândești toate astea dinainte,
De-arunca învinuiri, precum plesnituri de bici ?
De furie, îmi vei spune, că n-ai strecurat prin minte,
Scăpărând pe calea vorbii, valuri-valuri de cuvinte…
Și-acum crezi, că scuza poate, rol să joace de lipici,
Putând zidul sfărâmat, cum a fost, iar să-l ridici ?
Off… zace turnul printre spici…
UN PUMN DE LUT…
Ai plecat… am plecat.. în urmă-mi scald privirea,
Să te mai văd o clipă, pan’ să te pierzi în noapte…
E-atât de-amară și dureroasă despărțirea,
Ca un cuțit ce-mi spintecă-n fâșii simțirea,
Păstrând în ani din fructele unei iubiri răscoapte,
Cev-amintiri și ultimile-ți șoapte…
Ai plecat… romanului voi pune titlul de-ncheiere…
Știu c-adeseori iubirea, vine, trece și se curmă…
Amare lacrimi ne rămân, poate venin și fiere,
Îmi va lipsi chiar și perfida-ți poate mângâiere…
Oricât însă dorința mă sapă și mă scurmă,
Pleca-voi, lăsând totu-n urmă…
De fost-am amândoi, sau eu, sau tu de vină,
Nu mi-i gândirea rece ca să pot socoate…
Cum de-am ajuns, tu un străin și eu străină,
Dintr-o iubire-nlănțuiți, curată și divină,
Nu mi-am închipuit vreodată că se poate,
Să uităm cele trăite, toate…
Nu mai conteaz-acum, ne-a furat necunoscutul
Și, la răscrucea vieții, fiecare ales-am drumul…
Din ce prețios odată, în pumn rămas-a lutul
Și-un ieri ne va rămâne, ne va-nghiti trecutul,
Păstrând ceva poze, de prin scrisori parfumul
Și gălbejit de ani, albumul…
APA VIEȚII
Mă cufund în Apa Vieții gânditoare,
Și-i las talazul să m-atingă pe grumaz…
În ceasul nopții, frunză sunt, tremurătoare,
Îmi sorb din stropurile prelinse pe obraz !
Simt valul cum mă ridică, mă coboară,
Mă duce, mă aduce trecându-mă prin porți…
Eu, pescăruș, să mă strecor, a căta oară,
Mai vie sau rănită, să mă întorc din morți,
Spunând că-s norocoasă de-am scăpat,
Visând, să-mi număr clipe, din fire de nisip…
În Apa Vieții, seri la rând să vin la adăpat,
Să-mi răcorească trupul obosit și chip !
Căci viața-i rebus de cuvinte-ncrucișate,
Ce-ți năvălesc să le dezlegi în hoarde
Și de nu poți și gândurile-s încătușate,
Simți în tine cum noima lor te arde !
Asta seară mi-a poposit și sufletul lihnit,
La mal să mi-l așez, acolo să-mi clădesc,
Castelul vieții, să-mi adăpostesc trupul rănit
Și neputința, de maluri s-o strivesc !
Mi-e dulce viața și-o vreau pe calendare,
În adâncurile ei să mă afund flămândă…
Sorbind din Apa Vie, pe buze gust de sare
În stâncă să-mi prefacă firea mea plăpândă !
—————————————-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
11 iunie, 2018
