Marin BEȘCUCĂ: Corneliu Coposu și noi, românii (1)
AM REÎNODAT EPOPEEA ÎMPOTRIVA UITĂRII
… apariția Ultimului interviu a constituit un eveniment a cărui rezonanță s-a extins asupra socialului slătinean, precum o boare care se lasă savurată fie și numai din instinct. Pentru cei care pierduseră începutul, faptul s-a constituit într-un element de tragedie, tragicul semănându-se în rugăminți exprese de realizare a copiei după caseta respectivă. Șocul încă nu se dezvăluia în nuditatea lui, abia dispariția întru veșnicie a lui Corneliu COPOSU lăsând să se întrevadă locul, rolul și importanța Ultimului interviu. Oamenii se manifestau în fel și chip, alternând de la îngenunchere, pupat de mâini și până la rugă către DUMNEZEU întru sănătatea mea. Mă vedeam nevoit să accept evenimentul ca pe un ceva divin semănat în existența mea și dacă răutatea unora nu depășea marginile înțelegerii, totuși un comportament m-a descumpănit. Un mare purtător de creion al culturii de la noi, mă prinde în biblioteca județului și fără să se sfiască de prezența unor doamne extrem de cumsecade, îmi replică:
domnule Beșcucă, nu v-ajunge domnule cât ne-ați intoxicat cu Coposu ăsta ?!
Am rămas fără replică.
Priveam buimac spre doamnele și ele buimăcite și mă consideram în drept spre o ieșire trivială, însă omul nu merita, lovitura lui avea să continuie și în alte ipostaze, dar m-am refugiat în acel ignorrare humanum est, deși mă durea cumplit gestul unui asemenea om peste care nici vârsta nu s-a lăsat intrată în acel creuzet menit să distrugă atrofierile.
Și la el erau destule !… poate că omul nu și-a găsit în sine arta de a alege bonomia ca fiind calea cea mai dreaptă de urmat.
Aplecat asupra colii de hârtie, n-am avut atât de mult timp să redau câte se întâmplaseră, însă se vedea treaba cum DUMNEZEU nu m-a lăsat să dau tiparului așa iute câte încropisem și dacă în 21 de noiembrie a lui 1995 puneam punct peste ULTIMUL INTERVIU, ei bine, doar EL a fost acela care nu m-a lăsat să ies, strecurându-mi în existență atâtea pățanii, câte să mă facă să nu mă mai îndepărtez vreodată de spiritual lui Corneliu COPOSU, ducându-mă la doi ani până să dau și tiparului și sufletelor românilor ultimele spuse ale unui om pe care El ni-l dăduse drept cel mai mare dar pentru tot secolul douăzeci.
Spuneam ceva legat de spiritual marelui bărbat.
Aș accentua că spiritual Bătrânului n-ar fi drept să-l îngemănăm cu vreo doctrină anume, și asta pentru că, de acum, Corneliu COPOSU trebuie perceput ca un BUN NAȚIONAL, o valoare de-a cărui strălucire se poate argumenta întreg viitorul României care și numai din faptul că tot secolul douăzeci n-a reușit să-l îngenunche pe Corneliu COPOSU, ar putea învăța, dar să mai luăm în calcul învățămintele lui.
Învățămintele lui Corneliu COPOSU ?
-va urma –
—————————–
Marin BEȘCUCĂ
