Cuvânt și iubire

Tot textul Noului Testament, dar și fiecare fragment, fiecare pericopă, fiecare rând, sunt o deschidere uluitoare spre viață, spre viața veșnică și viața imediată, sunt și îndemn și concluzie. În fapt, atunci când citim, cu minimală insistență și dragoste aceste texte, de fiecare dată putem rămâne uluiți, fermecați, entuziasmați. Citirea acestor texte, de fiecare dată, este bucurie, aventură, descoperire.
Am să încerc să mă refer la un asemenea fragment pe care l-am aflat absolut cutremurător.
“Și au venit în Ierihon. Și ieșind din Ierihon El, uncenicii Lui și mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului. /Și auzind că este Iisus Nazarineanu, a început să strige și să zică: Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă! / Și mulți îl certau că să tacă; el însă mai tare strigă: Fiule al lui David, miluiște-mă! / Și Iisus oprindu-se a zis, Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: îndrăznește, scoală-te! Te cheamă. / Iar orbul, lepădând haina de pe sine, a sărit în picioare și a venit la Iisus. /Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voieșți să-ți fac? Iar orbul, i-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. /Iar Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și urmă lui Iisus pe cale” (Marcu 10;46-520)
Acest fragment de pericopă este nespus de puternic și uluitor de cuprinzător.

În primul rând, ca toate relatările, pildele și faptele petrecute în vremea lui Iisus,fragmentul acesta relatează un caz real. Un orb sărac, părăsit, ghemuit la marginea unui drum foarte circulat, aude de trecerea lui Iisus, a cărui faimă străbătuse Iudeea, și îndrăznește să îi ceară ajutor în ceea ce nu mai avea, lumina ochilor. Sărmanul orb nu era băgat în seamă și probabil era și disprețuit, cei din jur îl ceartă și îi comandă să tacă. Dar el cu mai mare îndârjire și disperare cere milă. Și iată că Iisus, recunoscut ca “special” și vestit de mulțimea care îl înconjura, aude glasul orbului și cere ca el să îi fie înfățișat. Abia atunci cei din jur se îndură și îl cheamă pe cel în nevoie; ”îndrăznește, scoală-te, Te cheamă”. Iar orbul, simțind că ceva decisiv se va petrece în viața lui chinuită, se ridică, își abandonează haina săracă, mai mult ca sigur singurul lui avut și aleargă spre cel care îl cheamă. Iar Iisus îl întreabă, ”ce vrei să iți fac”, și cu suspin și în ciuda oricărei nădejdi, orbul “îndrăznește”, ”Învățătorule, să văd iarăși”. Iar Iisus îi împlinește cererea și aceasta cu o generozitate care ne taie respirația. Îi dăruiește poate cel mai de preț lucru pe care îl avem, lumina ochilor, dar nu îi spune “iată ce bun sunt eu”, nu asta îi spune, îi spune altceva, ”îi spune Credința ta te-a mântuit”. Dar orbul, acuma vindecat, înțelege deplin și, ni se spune, ”urmă pe Iisus pe cale”. În sine acest fapt din viața reală și este cutremurător dar semnificația acestui fapt, acestei întâmplări petrecute acuma două mii de ani, este la fel de vie și exemplară azi și va fi exemplară în veci.

În  “orbul” care zace pe marginea drumului și cerșește ne putem recunoaște toți și fiecare. Suntem “orbi” duhovnicește, zăcem pe marginea drumului, ascultând toate zvonurile și cerșim înțeles. De jur împrejur este “lumea”, nepăsătoare în cel mai bun caz și ostilă cel mai adesea. Dar între zvonurile care vuiesc se aude și o veste. Că în lume există o “cale” și există un “învățător” care ne pot tămădui. Ba mai mult, această mântuire nici nu este prea departe, trece acuma, în clipă asta, pe lângă noi. Auzind vestea bună ne ridicăm glasul și cerem milă și ajutor. Dar “lumea” din jur este, desigur, scandalizată. Acești “orbi” îndrăznesc să facă larmă, zice “lumea”, iată-I că strigă și nu sunt “rezonabili”. Și lumea ne cere să ne ținem gură, ne spune să ne ducem la doctori să ne vindecăm, ne găsim, nu-i așa,  în chiar “zilele noastre” , doar avem nevoie de “spitale nu biserici”. Dar iată că cei “orbi” s-au săturat să fie “rezonabili”, ei ridică glas încă mai tare și cer ajutor și milă. Iar glasul lor este auzit! Li se vestește cu tărie și comandă, ”îndrăznește, scoală-te, te cheamă”. Iar cu asta ajungem în fața Celui care dă toate și prin care sunt toate. Și ce ne întreabă? Nici cine suntem, nici ce vom fi făcut, nici ce stare avem. Ne întreabă simplu și direct,”ce vreți”? Iar răspunsul este unul,”să văd iarăși”. Să nu mai fiu orb, să nu mă mai bălăcesc în mocirla, să nu mai dușmănesc pe fratele meu, să nu mai râvnesc la cele care nu pot da viață, ”Să văd iarăși Doamne!”  Iar dacă această dorința este însoțită de Credința că cel căruia I se cere Acela poate și dărui, dacă cererea ne este cu adevărat spre folos, vom primi răspuns bun la această cere. Iar apoi ce am avea de făcut? Să urmăm pe “calea” care este umblată de Cel ce da viață, pe calea împărătească a Ortodoxiei. Dincolo de cele spuse nu mai este nimic important!
Ajutorul Mântuitorului este întotdeauna aproape. Depinde noi să îl cerem așa cum se cuvine și mai ales să îl cerem cu Credință tare. Iar aici trebuie să fim foarte bine lămuriți.

Există o părere nespus de greșită cum că Credința este consecința “minunii”, Nimic mai fals. Întotdeauna Minunea este consecința Credinței. Raiul a fost câștigat de tâlharul cel bun, prin Credința lui, și nu de ipocriții drămuitori de litere care ziceau, ”dacă este regele lui Israel să Se coboare acum de pe cruce, și vom crede în El” (Matei,27;42). Iar dacă avem minimala corectitudine sufletească vom recunoaște că în viața fiecăruia dintre noi au fost împrejurări în care credința și rugăciunea au avut răspunsuri absolut uluitoare.
De peste două mii de ani Biserica Ortodoxă,Trupul mistic al lui Iisus, ne îndeamnă și ne cere să credem cu tărie și să stăm pe ”cale”. Căci puterea Duhului, întemeiată pe credința în ajutorul lui Dumnezeu, stă deasupra oricărei forțe fizice și puteri necurate.
În lumea asta, unde am fost alungați, venim goi și tot goi plecăm din ea. Dar stând neclintiți în Ortodoxie putem nădăjdui ca, la capătul drumului pământesc, ne vom putea întoarce și vom fi primiți din nou”acasă”. Să nu avem îndoială, să avem Credință în Biserica Drept Măritoare și în învățătura ei. Și să avem îndrăzneala de a mărturisi mereu: “Unii se laudă cu căruțele lor, alții cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru” (Ps.19;8)

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

7 iunie,  2018