Anna-Nora ROTARU: Ecourile copilăriei (poeme)
COPILĂRIE
Pierdută-n timp, m-a prins adâncul nopții gânditoare,
Privind cu melancolie, poze vechi dintr-un album…
Mă întreb neîncetat, pierduți unde-or mai fi oare,
În ce noian, anii de-atunci și cum sunt eu acum ?
Mă uit și nu-mi vine-a crede cât eram de mică,
Îmi amintesc de-atunci, frânturile gândurilor răzlețe…
În brațe îmi lingușeam, cu duioșie, iubita mea pisică,
Luând, ca o vedetă, diverse poze zâmbărețe…
Cochetă cum eram, voiam să ies frumoasă tare,
Cu băsmăluță roșie pe cap, eram nu spun cât de fudulă…
Parcă știam de-atunci că poza o voi privi când oi fi mare
Peste anii ce vor trece, cu enervant tic-tacul de pendulă…
Și mă gândesc acum, târziu, așa-mi veni-ntr-o doară,
Cum ni se scurge-a noastră viață, cât e de trecătoare ?
Cum anii se-mbulzesc să fugă și parcă pentru prima oară,
Să le tai calea vreau cu mâinile tremurătoare…
Nu vreau să-i las în goană, grămadă, să treacă peste mine,
Să mă acopere cu-ale toamnei, căzute fruze-ngălbenite…
Oprește Doamne trenul vieții mele, năvalnic, ce-n fugă vine
Și fă-l să se întoarcă iar de la început, pe drumuri nepornite !
Anna-Nora Rotaru la 2 ani, cântand “Țărăncuță, țărăncuță, cu bujori în obrăjori… “
*
ECOURI DE BALADĂ
Pe-un alt tărâm, îndepărtat, a rămas copilăria,
Cu verdele pădurii de stejar şi albastră zarea…
Mi-a-ncremenit pe scoarţă zâmbetul şi bucuria,
S-a aşterne colbul pe cărări de vis şi-uitarea !
Acolo, la uşa minţii-mi bat gânduri, se perindă,
Că vor să îmi trezească şiraguri de-amintiri…
O undiţa în timp arunc, sperând să prindă,
Cuvinte, fraze, trăiri dulci de-atunci, simţiri !
Mai vreau să colind prin bălţi şi prin hârtoape,
Fluierând vreo doină, să cobor pe ulicioară…
Părinţii să-mi revăd, să-i simt iarăşi aproape,
Destinul să-l împiedic, să nu-i las să moară !
Mai vreau să-mi văd prietenii, ce-am iubit,
Strigandu-i, să ne fugărim şi să ne prindem…
Să revăd castelele din lut, ce-mpreună am zidit,
Şi-n felinare din dovleci, lumânări s-aprindem !
Mi-e dor şi de-ntinsele lanuri, aurii, de grâu,
De sperietorile, s-alunge poate câte-o cioară…
De scăldat, cu râsete voioase, în volburos pârâu,
D-expediţii pe coclauri, când căutam comoară !
Mă mistuie dor nebun şi mă cuprinde-o teamă,
Că-n grădina sufletului cu miresmele de crini,
Mi-au trecut grămadă anii, nebăgând de seama,
Că-n copilăria-mi verde, au răsărit ciulini !
De nucul nostru, atârnă frânghia din scrânciob,
Dovadă, că-n goană ne-au trecut anii haini…
Îmi oglindesc, azi, vestejita-mi privire-ntr-un ciob
Şi-mi văd cununa de roze, că-i uscată şi cu spini…
CINE MI-A LUAT-O, S-O ADUCĂ ÎNAPOI…
Mi-am pierdut copilăria undeva în timp,
Rog, cine mi-a luat-o, s-o aducă înapoi…
Nu pot spune prin ce anume anotimp,
Știu, că de-atunci, au fugit anii înconvoi…
Și mi-am pierdut și prieteni și părinții,
Făr-a le mai auzi, nici voci și nici cuvinte…
Amintirile mi se destrămă-n colțul minții,
Ca umbre străvezii, în străvezii veșminte !
Să cobor încerc, pe scara timpului, febril,
Acolo adunați, poate-i voi întâlni vreodată…
Chiar și pe mine, poate m-oi regăsi copil,
Cum eram cu ursuletu-n brațe… odată !
Îmi era cât mine-aproape, dar de la tata,
Să-mi țină seara de urât când el lipsește…
Că, ce-avea mai scump pe lume-i era fata
Și-acuma simt c-atunci, cum mă iubește…
În văgăuni de timp, m-afund și scormonesc,
Pe mamă s-o găsesc, pe dragii mei bunici…
Îmi sare-n poală Azorel, un câine ciobănesc
Și pisoiașii mei, cu toții, dragii mei amici…
Ah, Doamne… copilă, plină de vise și iubire,
Cu plete lungi, ce-mi fluturau pe spate…
Cu ochi vioi, cătând la sori și stele în neștire,
Dorind printr-ele, la vreuna de-a răzbate !
Anna-Nora Rotaru pe la un an și jumătate
*
TĂRÂMUL POVEȘTILOR
Ne-am lăsat copilăria, undeva, în timp pierdută,
Printre mărăcinii vieții, poate-atât de tumultoasă…
Ne mai strigă când și când, ca răniții pe redută,
Cu oftaturi și cu geamăt, parc-aduse de vântoasă !
De departe, printre vremuri, ca ecou ne vine-n minte,
Anii acei de fericire, când nu cunoșteam de grijă
Și la glasul deznădejdii, al aducerilor aminte,
Parcă sufletul se strânge, ca rănit fiind de-o schijă !
Rămăși singuri-singurei, ne simtim ca prinși în gheară,
Că nici timpul nu ne lasă să ne-ntoarcem înapoi…
Peste toate numai colbul și ceva lacrimi de ceară,
Ne-au umbrit copilăria, ne-au lăsat de suflet goi !
Tare-am vrea să ne găsim la scrânciobul din grădină,
Să se-adune c-altădată mulți copii de pe-ulicioară…
S-așteptăm iară pe Moșul, pe hogeag ca să ne vină,
S-aruncăm zmeul în vânt, să-l privim în nori cum zboară !
Și-am avea așa de multe de făcut și-ncă de spus…
Și secrete și mistere… povestiri la gura sobei…
De îmi spun, că-i nemiloasă soarta care ne-a impus,
Să uităm copilăria, drag cuvânt din tolba vorbei !
CAUT LUMEA-MI DE COPIL …
Mă-ntorc pe căile ce-mi duc paşii în trecut,
Să reîntâlnesc copilu-acela de-altădată…
La primii ani ai vieţii mele, la anii de-nceput,
Atunci când frică n-aveam de necunoscut,
Neştiind că lumea-mi va dispărea vreodată !
Parcă-l văd cum zburdă printre flori sprinţar,
Din cupa crinilor sorbind aghiazma dimineţii
Şi fluierând în vânt, cu mâinile în buzunar,
Cutreieră, ca gândul prin patru zări, hoinar,
Bucurându-se în sine de darul frumuseţii,
Căci, lumea îi era o fără de margine livadă,
C-un soare ce sclipea doar pentru el pe cer…
Era numai al lui, n-avea-nsă cum să prevadă,
Că va veni o zi când soarele-i va fi pradă
Unui Demon ce-l va fura ca prin mister !
Şi ceru-i era limpede, fără furtuni şi nori…
Luna-l legăna, cu basme-l adormeau astre…
Ciripit de păsărele îl trezeau în sfinţii zori,
Roiuri de fluturi, zumzet de albine-n flori,
Neştiind că odată îi vor fi zilele sihastre….
Crescând, la pândă-i fu viaţa cu schimbări,
C-o altă lume, de fiare şi buruieni agăţătoare,
Ascunzându-i soarele pe neumblatele cărări,
Neavând pe nimeni să-i răspundă la-ntrebari…
Unde-i lumea lui furată ca de-o vrăjitoare ?
Să evadez vreau, să fug de-al meu destin
Şi-oi căuta oricât mi-ar fi calea îndelungă…
De lumea asta să m-ascund, plină de venin,
Soarele să-l regăsesc, livada şi fără de spin
Floare, ameninţând să mă străpungă !
Ce n-aş da să-l mai întâlnesc pe-acel copil !
De mâna să păşim în lumea lui de peregrin…
Prin locuri fermecate să ne strecurăm tiptil,
Ca-n basm să evadez, prin parfumuri de april
Şi… să mă întorc… punând amintirile în scrin,
Sperand… ca poate-am sa revin…
DESCHIZÂND OCHII ÎN LUME…
Am deschis ochii în lume…
Lângă spini de păducel…
Eu, plăpând, ca şoricel,
Mic, micuţ, cât un cercel,
Cât sămânţa-n dovlecel,
Din zăpezi, un ghiocel,
Printre trunchiuri, un surcel…
Dar cu golu-mi pântecel,
Fără-n traist-un colăcel,
Cum s-ajung eu voinicel
Când în jur e doar măcel ?
Am deschis ochii în lume…
Fără nimeni, singurel…
Ca pierdut un năsturel,
Printre frunze-un sâmburel,
De pe crengi… un mugurel,
Si-o bobiţă-n strugurel…
Cât s-am aţă-n mosorel,
Când n-am lapte-n păhărel,
Nici un fir de zăhărel ?
Cum s-ajung eu stejărel,
Cu obrazul bujorel ?
Am deschis ochii în lume…
Dar sunt singur sufleţel,
Şi pierdut… ca un căţel…
N-am pe lume părinţel,
N-auzii vreun cuvinţel,
Sau clinchet de clopoţel…
Nu găsii pe pămânţel,
Nici cheie, nici lăcăţel,
Nici lăsat vreun bileţel,
Ci, văzui un soldăţel,
Cu o sabie de-oţel…
Am deschis ochii în lume…
Un nimic, un sărmănel…
Dintr-un lanţ, doar un inel
Făr-un cuib, ca rândunel,
N-am de iarnă sumănel,
N-am nici pat, nici castronel,
N-am ca alţii ghiozdănel,
Gânduri să scriu cu penel…
Ci născut ca bătrânel,
Îmi trag paşii cătinel,
Printr-o viaţă ca-n tunel…
PE ARIPI DE VIS
Unde-mi ești copilărie,
Să mă-ntorc la tine încă ?
Mi-ai plecat pe veșnicie,
Lăsând rană-n mine-adâncă !
Aș fi vrut din nou să-mi vii,
Cât de cât, măcar o clipă !
Amintiri de-atunci să-nvii,
Cuibărite-n zbor de-aripă !
Ce n-ași da și ce n-aș face,
Să-ntorc anii cei frumoși ?
Să fac iar ce mie-mi place,
Ca pe-atunci…copii duioși !
S-alerg iarăși peste glie,
Trandafiri să-i fac cunună,
Fluierând o melodie,
Să îi văd cum se-adună,
Toți copiii în ogradă,
Ca atunci, demult, odată…
Ochii noștri să mai vadă,
Ce văzură altădată !
Și-apoi, de n-o fi să-mi fie,
Am s-arunc cu scrum de vis,
Îngânând o psalmodie,
La cei ani ce mi s-au stins …
CÂNTĂ COPILE PĂSĂRILOR …
Hai, cântă copile, să-ți poarte vântul notele departe,
Sărmane, sub soarele încins, ești tu, cu-a ta umbră…
Cu păsările cerului în cârduri, fărâma ta ți-o împarte,
C-aveți aceleași soarte și-aici, și dincolo de moarte,
Trăind înfricoșați, sub talpa destinului în penumbră,
Dospind în suflet aceeași singurătate sumbră…
Cântă, copile, s-audă cerul cu norii îngropați în baltă,
C-aici pe nimeni n-ai, nici hrană, așternut, cocioabă…
Ești fiu al nimănui, ai tăi plecat-au, pe lumea cealaltă,
Doar păsările cerului ți-au rămas, te-mbie și te-asaltă,
Zboară… la Cina cea de Taină ai să le-mpărți o boabă,
Iar ele ți-or dărui iubire și-o pană, ca podoabă,
Să-ți mângâi sufletul cu ea, când singur ești și ostenit…
Când te-o năpădi oftatul, când de durere, rănile nu dor…
Când simți că dinții clănțănesc de frig și trupul ți-e rănit,
Când îndurare ceri, privirea ridicând-o spre recele zenit,
Curajul de ți-l pierzi și șoaptele n-ajung sus, la Creator:
“Adună-mă din viață, că m-oi liniști de mor”…
Știu, copile, ca tine sunt și-alții, mulți cu soartele haine,
Se zbat pentr-o juma merindă, în mucegăitele mansarde…
La colțuri, în grote, abisuri, hamali în port pan’ să leșine,
Lucrând din greu, storsi de boșii bucălați, fără de rușine,
Cu piepturi-umflate de-aroganță, pline de onor cocarde,
Pășind cu demnitate, pe sufletele bastarde…
Hai, cântă tu măcar, copile și pentru bietele viețuitoare,
Că și pe ele, aceeași soartă, crudă, la pământ pogoară…
Sau tăindu-le în zboruri line, pușca-n mâini ucigătoare,
Sau lingând mâinile întinse, ling și pastilele otrăvitoare,
Că nu mai știu de-i numai azi, sau fost-așa și-odinioară…
Știu doar, că omul mai mult strică și omoară…
———————————-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
1 iunie, 2018
