Heidi SIMON: Taina scrisului – Romanță de adio
Pentru început precizez că titlul este inexact ,nu se incadrează în definiţia cuvântului „romanţă” şi nu se potriveşte total cu intenţia textului care urmează. Şi totuşi…! Nu-i aşa că o romanţă se scrie în versuri însoţite de o melodie frumoasă, nostalgică, provocătoare deseori de lacrimi? Romanţa exprimând sentimente pătimaşe, iubire, tristeţe, despărţiri…
Romanţa care reînvie amintiri duioase despre oameni iubiţi,oameni care au lăsat în urma lor bucuria dragostei sau durerea despărţirii. Acel cântec romantic potrivit nopţilor înstelate de primăvară ,care a mişcat profund inimile sensibile în urmă cu 50-60 de ani, contopindu-se cu versul nostalgic şi melodia mişcătoare cântată de voci celebre.
Şi totuşi… romanţa mea nu este scrisă în versuri deoarece niciodată nu am compus vreo poezie; nu are nici melodie, ştiu doar să ascult muzică, dar în nici un caz s-o compun. Sper să mă bucur de indulgenţa cititorului care va accepta romanţa mea în proză. Da, în cea mai simplă şi obişnuită proză, precum mi-aţi acceptat scrierile cu multă generozitate în ultimii zece (corectez,13 ani!)
Pentru asta însă,am fost ajutată în permanenţă de un prieten credincios şi ascultător ,care m-a servit cu credinţă în toţi anii săi de existenţă, calculatorul meu X-p demodat, din ce în ce mai demodat, mai obosit, mai îmbătrânit. Mă rog, ca tot omul! S-a ţinut „tare” urmând ritmul meu, din ziua în care am început să scriu şi până în acest moment, ajuns la vârsta pensionării, în care îşi face datoria pentru ultima oară. Uneori leneş, falsând la „notele înalte”, răpindu-mi timpul pentru 4-5 corectări, alteori reve-nindu-şi la o activitate normală, iuţea pasul de trebuia să-l prind eu din urmă.
Ce mai, acest calculator, cu toate defectele dar şi calităţile sale, a fost punctul meu de sprijin în modestul meu univers literar. M-a slujit cu credinţă atunci când am scris zeci şi zeci de articole pentru ziarele şi revistele în limba română, ca „Viaţa noastră”, „Revista mea”, „Gazeta Românească”, „Revista familiei”, sau în România la „Scrisul Românesc”, „Revista Prietenia” şi altele.
Mi-a adus prieteni-cititori credincioşi-care au învăţat să mă cunoască şi să mă recunoască chiar dacă uitam să pun semnătura la capătul paginii. Iar în zilele festive, cu ocazia sărbătorilor, mă felicitau telefonic cu o urare de sănătate şi „La mulţi ani!”, ceea ce a fost şi a rămas premiul cel mare câştigat de mine şi de prietenul meu X-p.
Pe lângă asta în acest ultim deceniu în care am cunoscut bucuria scrisului, calculatorul meu drag a mai făcut efortul să scrie şi opt cărţi care au văzut toate lumina tiparului, aducându-mi de la prietenii cititori adevăratul câştig exprimat printr-un cuvânt bun şi sincer. Sigur, i se cuvinea și lui o laudă, cel puțin din partea mea, pentru colaborarea credincioasă cu eforturile mele literare. O fac acuma însă, în momentul despărțirii, deși a așteptat de mult această recompensă. Regret pentru asemenea mare întărziere, dar știut este că deseori viața aduce omului împlinirea dorințelor abia atunci când este mult prea târziu ca să se mai bucure.
Dar așa este viața draga mea lădiță electronică, o cunoști și tu citindu-mi gândurile și părerile, când mi-ai fost confident și prieten care a aflat din sufletul meu toate secretele,bucuriile și durerile mele.
Du-te acum în pace spre lumea unor piese destrămate, aruncate în cutii destinate prelucrării metalelor. Sper că într-o zi vor renaște din tine obiecte noi, strălucitoare, funcționale și gata să slujească oamenirea.
*
Poate am reuşit să explic sensul titlului acestui text scris într-o limbă prozaică,nu în versuri romantice şi fără o muzică languroasă.
Pur şi simplu am simţit nevoia să-mi iau rămas bun de la calculatorul meu, conținând o parte din suflet revârsat pe pagini albe în format eletronic.
Dragul meu X-p, ţi-ai făcut datoria, ai lucrat cinstit până în ultimile clipe înainte de decuplare. Regret momentele când mă supăram tare pe tine, dar şi cele în care mi-ai adus bucuria împlinirii şi m-ai făcut fericită oferindu-mi spre citire un text reuşit creat de inima mea şi de minunea tehnicii care ţi-a dat naştere cu mulţi ani în urmă ca să mă serveşti pe mine. Acuma, când ți-a venit momentul de plecare, îţi mulţumesc pentru timpul cât mi-ai fost alături, ca să reuşim – odată mai bine, altă dată mai puţin – să scoatem la lumină gânduri ,amintiri despre timpuri îndepărtate triste sau fericite ,despre oameni iubiţi pe care noi doi nu-i puteam uita.
Pentru toate acestea ţi se cuvine o muzică divină, un vers măiestru, sau cel puţin câteva cuvinte scrise în proză pe măsura priceperii mele…
——————
Heidi SIMON
Tel Aviv, Israel
aprilie 2018
