Alexandru NEMOIANU: Cartierul Floreasca
Cartierul Floreasca, în care m-am născut și am trăit până la 32 de ani, se află în partea de nord-vest a Bucureștiului și a reprezentat o zona interesantă, care nu este doar o realitate geografică, dar și una istorică și psiho-socială.
Inițial, actualul teritoriu pe care se află cartierul Floreasca, și pe care îl delimitez că fiind zona cuprinsă între șoseaua Ștefan cel Mare, Calea Dorobanților, strada Barbu Văcărescu și fostul capăt al tramvaiului 5-să zicem linia din afară a lacurilor Floreasca și “Oală”, a fost moșie a familiei Florescu, având aici case de vară și interese de pescuit, albit pânză, ceva agricultură și tăiat lemne. Din trupul moșiei s-au dăruit părți unei Ancuța Herescu, probabil “băneasa” Ancuța și altor descendenți care au dat numele câtorva străzi aflate în zona cea mai veche a cartierului și care zona, până spre anul 2000 a fost zona cea mai prăpădită a cartierului. Acea realitate istorică ținea de veacul al XVIII-lea și prima jumătate a celui al XIX-lea. Acelei vremi îi aparține și zidirea Bisericii Floreasca, cu hramul Sfânta Sofia. Data zidirii nu este cunoscută, dar bisericuța avea o puternică personalitate și fermecătoare eleganta. Bisericuța a stat în stare de paragină și semi-părăsire până spre 1900 când a fost refăcută prin truda familiei Negroponte. În jurul acelei bisericuțe s-au adunat case și s-a alcătuit o prima “mahala” a zonei Floreasca.
Aceea era, să zicem, o mahala tipică. O realitate socio-economică așezată între sat și oraș, o structura românească autentică și ținând de procesul de devenire al orașelor din “vechiul regat”. Era populată de oameni săraci, cei mai mulți lucrători modești în oraș sau lucrând la micile întreprinderi locale, între care mai importante erau grajdiurile Negroponte, cu cai de rasă și monta. Ca în orice mahala aici coexistau realități de viață citadină și rurală. Fiecare casă avea un petec de grădina, poate câțiva butuci de vie, doi trei pomi fructiferi, păziți cu strășnicie, câteva găini și nu arareori și un râmător, garduri înalte și de multe ori o băncuță la poartă. La margine această mică mahala se termină în lacul Floreasca, inițial mlăștinos și insalubru, iar în partea dimpotrivă se întindea un câmp mare și vast care se pierdea spre Colentina. Inițial acolo erau anume grădini și câmpuri, mai apoi maidan și paragină. Din loc în loc erau pâlcuri de castani sălbatici care dădeau locului farmec și un soi de nostalgie. Această primă mahala avea viață ei și a fost dominant în zona la începutul veacului XX.
Dinspre Șoseaua Ștefan cel Mare, în continuarea Căii Polone, venea Calea Floreasca reprezentând coloana vertebrală a unor așezări mai recente și mai complexe. Zona se cuprindea între Calea Dorobanților și stradă Barbu Văcărescu având, cum am spus, ca ax median, Calea Floreasca.
În acest spațiu relați vast, s-au ridicat case de mahala, crâșme, mici prăvălii, etc. Aici viețuiau nu numai mahalagii tipici, ci și numeroasa mitocănime. Mitocanii fiind oameni cu rosturi economice dar care au alcătuit un tip uman aparte. Spre deosebire de mahalagii, care sunt persoane superficiale dar fundamental sentimentale și cu izbucniri de generozitate și aderența la “idei”, mitocanii sunt personaje care se caracterizează prin slugărnicie față de cei “mari” și cruzime față de cei “mici”. Cu timpul “mitocănimea” a încetat să mai fie o realitate economică și socială devenind însă un prea des întâlnit “tip” uman.
Între casele din acest spațiu se aflau unele care nu erau decât locuințele unui sat sărac. Până prin 1960, pe stradă pitoresc numită, ”Puțul lui Zamfir”, în una dintre curți, mai era un semi-bordei tipic. Dar unele case erau solide, case de oameni gospodari, cu grădini și înconjurate cu garduri înalte. Între ele mai erau spații virane și în asemenea spații erau și sălașe, tabere țigănești sordide. Un asemenea sălaș se află în partea dreapta a străzii Vlădescu (ulterior rebotezată George Călinescu). Această denumire, făcând parte din nefericita manie de a preschimba denumirile istorice, s-a datorat împrejurări că pe acea stradă se afla locuința lui George Călinescu. Era o casă mică dar frumos redecorata și neavând nimic în comun cu “spațiile” în care marele scriitor se imagina în romanele, ”Bietul Ioanid” și “Scrinul Negru”. Deci, revenind, pe acea stradă se află un sălaș țigănesc pe care l-am văzut adesea, ani la rând, mergând și venind de la școală, Liceul “I.L. Caragiale”, fost “Titu Maiorescu”. Sălașul țigănesc se întindea din stradă Vlădescu până în stradă paralelă (Aricescu). Locuințele erau puse făță în față, stil ‘vagon”, și între ele era o curte largă. Locuințele erau injghebari mizere din scânduri, lut și acoperite cu carton asfaltat. În mijlocul curții erau privazi mizere, murdare, semi-deschise, și în față fiecărei uși erau vetre pentru foc. Cei mai “înstăriți” aveau un soi de tuciuri iar ceilalți simple vetre deasupra cărora se atârnau oale. Acolo foiau copii mici, fetișcane, oameni maturi, bătrâni, grămadă. Din vreme în vreme se încingeau acolo cumplite beții, cu zeci de oameni dezlănțuiți în adevărate orgii. Pe fond de muzică lăutărească se auzeau mugete, zbierete, nechezături. Mereu ocoleam pe partea opusă a străzii dar totuși priveam foarte curios acea lume care îmi părea culmea decăderii. Când și când acolo se vedeau și atelaje de “camionagii”, căruțe late trase de cai, pentru cărat poveri și ai căror proprietari reprezentau elita societății țigănești. Dintre personaje îmi amintesc de un personaj pe care îl numeam “strigătul de luptă”. Mic, negru, murar, gângav și semi-cretin. Era dedat băutului fără măsură, adesea îl vedeam sorbind spirt verde sanitar. Când avea o sticlă de băutură “reală” o ridica triumfător deasupra capului și pornea într-un soi de fugă însoțită de un strigat, bănuiesc de bucuriei, pe care l-am numit “strigătul de lupta”. Ulterior a căpătat ciroză, căci dezvoltase un burdihan dizgrațios. În zonă mai erau pâlcuri de țigani. Era unul pe locul unde azi este sucursala BRD și un restaurant “Italian”.
Pe cealaltă parte a Căii Floreasca, între Calea Floreasca, Strada Ștefan cel Mare și strada Barbu Văcărescu erau doar petice din vechea mahala, dar majoritatea era ocupată de așa-zisele “locuințe ieftine”. Locuințe ridicate între războaie, cu credit de la stat, de funcționari și intelectuali. Erau case modeste dar unele de foarte bun gust. Atmosfera acolo era așezată și socio-economic, acea zona nu mai era “mahala”.
Între locuitorii întregii zone pomenite până aici erau fel și chip de oameni.
Puteai vedea, în spatele gardurilor înalte, câte un bătrân cu mustăți stufoase și obrajii roșii,cu nădragi largi și vestă neagră, desprins parcă din Barbu Delavrancea, aflai locașuri ale unor profesori înconjurați de cărți, puteai afla scandalagii și bătăuși și cuțitari cu faimă. Era acolo și Gheorghe “Nebunul”, un biet suflet pierdut, probabil schizofrenic, dar în fond inofensiv. La câteva porți bătrâne cu ochi iscoditori vindeau semințe, la “cornet”, cu 25 de bani “cornetul” și borș de casă foarte bun. Mai spre Ștefan cel Mare era grupul “Lefter”, inițial cu o sifoneraie și apoi un atelier de vulcanizare. Între ei era Dorina Lefter, înaltă și chipeșă, scurtă vreme măritată cu Bela Antal. Între grupul de “frunte” erau și Gheoghe Topor, din “groapă” și Calamata. Calamata era între cei “spilcuiți”, bișnițar și “frontierist”. Avea o limba iute și unei fandosite i-a tăiat-o scurt, ”taci fă, că ești împușcată cu tunu”. Era acolo o comunitate cu mare personalitate și cu orgoliu. Ca toți mahalagii erau superficiali, nu aveau o “rădăcini” la care să se refere. Nu erau oameni răi, dar fiind superficiali și sentimentali, lesne treceau dintr-o extremă în altă. Nu întâmplător dintre “mahalagii” s-au ales cei mai înfocați soviniști și extremiști de stânga ori dreapta. Aveau vocația povestitului celor mai intime trăiri și vocația, literalmente, pusului “poalelor în cap”. Bătrânii și la sărbători și cei tineri, frecventau constant cele trei biserici din zonă; Dorobanți, Floreasca și Barbu Văcărescu. În același timp, ca toți oameni superficiali, aveau o mare înclinație spre “divinație”: ghicit,”vrăji”, etc. Aceste caracteristici erau foarte tari la începutul anilor cincizeci ai veacului XX și ulterior s-au diluat pe măsură ce toată zona se preschimba. Mai înainte de a ajunge mai departe este nevoie să amintesc o realitate care a dat nume foarte rău cartierului.
Groapa Floreasca era în colțul dintre marginea lacului Floreasca și limita exterioară a zonei Vlădescu. Acolo era un mic golf al lacului și acolo s-au așezat sumedenie de țigani. Nu era o mahala era o zona a decăderii și în care etnia “rom” era în stare pură. Mahalagii îi disprețuiau și urau pe “groparii”, nu interacționau cu ei și când aveau ocazia le administrau strașnice bătăi. La rândul lor “groparii” făceau numai rău: furau, murdăreau, împuțeau. După 1950 comuniștii i-au încurajat pe “gropari” să se extindă cu scopul de a sparge structurile existente. Dintre “gropari” securitatea și-a recrutat și torționari și gardieni de pușcărie; indivizi sadici și complexați erau material ideal pentru acea sinistră entitate comunistă. La sfârșitul anilor 50 ai veacului trecut, într-o singură noapte, trupe de securitate au ridicat pe toți groparii și întregul complex a fost demolat și apoi arat. Pe locul gropii s-a ridicat un foarte frumos parc și la capătul sau un patinoar. A fost o acțiune pozitivă.
Între locuitorii din Floreasca și satele din imediată vecinătate, Pipera, Tunari, existau legături strânse. De acolo veneau în piață produse și tot de acolo veneau produse lactate și ouă.
La sfărșitul anilor treizeci ai veacului XX zona Floreasca a a intrat în vremea marilor schimbări. Atunci acolo a început să se dezvolte parcelaria “parcul Snic”. Dezvoltarea acelei parcelări a devenit posibilă prin câteva acțiuni majore ale Primăriei Bucureștiului.
În acei ani lacurile din partea de nord a Bucureștiului: Herăstrău, Floreasca, Oală, Colentina,Tei au fost asanate și indiguite. Prin asanare și îndiguire și sistem de navigație între ele, lacurile au devenit foarte frumoase, zona salubră și atrăgătoare. În esență zona din nordul Bucureștiului devenise brusc cea mai sănătoasă și mai atrăgătoare parte a orașului. Un al doilea pas a fost ridicarea liniei de asamblare Ford, urmată de ridicarea Fabricii de Glucoză, vestind industrializarea nordului Bucureștiului. Tot atunci linia tramvaiului 5 a fost extinsă, având cap de linie chiar lângă hala Ford. Floreasca fusese clintită din amorțire și din starea de mahala patriarhală și zona marginală. Linia tramvaiului 5, care cotea pe stradă Vlădescu și continua pe Calea Dorobanților, pe Bulevardul Magheru și sfârșea la Sfântul Gheorghe, punea Floreasca în legătură cu central Bucureștiului în circa zece minute. În esență, din punct de vedere al legăturii, Floreasca devenea parte din “centrul’ Bucureștiului. În aceste condiții parcelaria “Snic”, pusă la cale de familia Negroponte care stăpânea acele terenuri, devenea foarte atrăgătoare. Acea parcelare devenea continuare edilitară logică a parcurilor învecinate: Filipescu, Domenii, Jianu. Acestea din urmă fiind ele însele o continuare a așezării de demnitari în zona Dorobanți. În partea de sus a Dorobanților, încă de prin 1900 își ridicaseră frumoase reședințe demnitarii conservatori ca Alexandru Marghiloman, Lahovary, P.P.Carp.
Marele “maidan”, pe o porțiune a căruia se aflau grajdurile și hipodromul Negroponte, a fost parcelat, străzile au fost asfaltate, s-a introdus apă și canalizare modernă și executor a devenit un anume Petrescu care, din câștigurile obținute a ridicat un modern și luxos bloc de locuit la colțul dintre Calea Floreasca și actuala stradă Ceaikovski. Loturile au fost vândute cu viteză fantastica. Cei care aveau ceva bani și-au dat seama că acel cartier avea să devină cu totul special. Foarte curând frumoase case, vile, au început să fie ridicate. Exista un plan edilitar și dacă forma caselor putea să varieze în limita unor coordinate și la gustul proprietarului,totuși anume norme trebuiau respectate. Astfel, în lungul străzilor, două case urmau să fie lipite calcan la calcan, iar la colțul străzilor urmau să fie case mai mari, independente. Casele ridicate în acei ani,1938-1941 au fost case de bun gust, tip ‘vile”. În acei ani în zona s-au ridicat în jur de cincizeci de case și cartierul urmă să arate mai bine și să fie mai modern decât “parcurile” din jur. În case s-au mutat oameni având mijloace material bune dar fără a fi parte din marea burghezie. Oricum acei oameni au alcătuit nucleul prim al zonei și i-au dat o anume clasă și autoritate morală. În jur au apărut atunci și magazine și mici atliere care au mai dăinuit, sărăcăcios, și în anii 50 ai veacului XX (măcelăria “Păiș”, brutăria “Aldescu” , pantofăria “Baltes”, frizeria “Costică Harabagiu”). Încă mai erau vânzători de gheață și zarzavagii ambulanți și lăptari din satele din jur, Pipera,Tunari. În lungul Căii Floreasca treceau regulat șiruri de care purtând “borhot” de la Fabrica de Glucoză. Între cei care aduceau produse îmi amintesc de bătrân rus refugiat de la Revoluția din 1917. Venea într-o droșcă în care era nevasta lui și mereu un dulău mare, roșcat. Străzile erau măturate de vânturi și din loc în loc, erau pâlcuri romantice de castani salbateci. Războiul și instalare regimului comunist au lăsat zona în amorțire. Străzile au primit nume de compozitori dar zona întreagă era în esență pustie. Între cei din “vile” și mahalagii s-au alcătuit relații de bună vecinătate , întemeiate și pe sentimentele vehement anti-comuniste ce le împărtășeau și unii și alții.
Un prim semn al schimbărilor l-a reprezentat ridicarea unor duplexuri, fiecare cu șase apartamente a câte două camera. Ele erau proprietăți particulare și oamenii care s-au mutat erau oameni cumsecade, așezați,gospodari. Acele case s-au ridicat cu mijloace patriarhale. Gropile pentru fundații erau săpate manual și pământul era transportat cu căruțe cu cai ale oamenilor din satele din jur, mai ales din Tunari. Asta se întâmplă pe la mijlocul anilor cincizeci ai veacului trecut. Câțiva ani mai târziu a avut loc “marea” schimbare, adică ridicarea carterului de blocuri Floreasca. Prima lucrare a fost construirea unui transformator electric de mare capacitate, pe stradă Rahmaninov. A fost făcut cu muncă soldaților din “detașamentele de muncă”, alcătuite din cei cu origine socială “nesănătoasă”. De fapt niște deținuți munciți fără milă și prost hrăniți. Apoi au urmat măsurătorile și a început ridicarea blocurilor. Întreagă zona devenise un morman de noroi și larmă. Asta a durat câțiva ani până a fost ridicat primul cartier de blocuri din București.
Cartierul s-a ridicat respectând ordinea inițială a Parcului Snic. Dar, evident, blocurile erau că niște cutii de chibrituri, cu apartamente foarte modeste și finisaj brutal.Totuși, comparative cu celelalte cartiere ridicate ulterior, au fost mai “umane”. Pomii din jur au fost,în limita posibilului, cruțați,la fel casele, nu s-au făcut demolări. În asta vedem cum răul comunist s-a dezvoltat treptat până la a ajunge la dezmățul demolărilor ceuaușiste. La capătul dinspre lacuri s-au construit și câteva blocuri zise pentru “partid”, aproximativ mai frumoase, foarte aproximativ.
În noul cartier s-au mutat oameni de tot felul și din toate paturile sociale. Astfel s-a alcătuit nouă identitate a cartierului. Oamenii s-au împrietenit și s-au alcătuit în grupuri, după vârstă, interes și origine socială. Au apărut magazine noi și destul de elegante. Un foarte frumos cinematograf a fost ridicat în mijlocul unui parc elegant. Asemenea o policlinică și două școli; o școală generală și un Liceu,35 C.A.Rosetti. Cu timpul dezordinea inițială s-a așezat și cartierul a devenit liniștit și decent. În parcuri erau copii, erau bătrâni care jucau table și uneori grupuri care trăgeau din sticle. În anii din urmă zona de nord, de la Barbu Văcărescu mai departe, s-a dezvoltat spectaculos și tinde să devină cea mai dinamică parte a Bucureștiului. În vechea mahala au apărut câteva cafenele și restaurant de bună calitate, comparabile cu cele din zona Dorobanți. Dar în vechiul cartier ceva din duhul vechii Floreasca s-a păstrat și încă pâlpâie. Să sperăm că viitorul va fi bun cu Floreasca.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
25 aprilie, 2018
