Cuvânt și iubire

Fabian Anton : … nu știu dacă dumneavoastră v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe ceva care nu există: pe un volum de Alexandru Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el nu a scris nimic.

Alexandru Dragomir: La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul: „Unglaublich!” Incredibil! Ce-mi spui mă stupefiază! (15 iunie 2000).

Cele două replici ale dialogului înregistrat de tânărul Fabian Anton au fost cenzurate odată cu prima publicare a interviului în «Observatorul Cultural». Pentru că din ele iese la iveală dezaprobarea filozofului Alexandru Dragomir față de îndeletnicirea celor care preferă să paraziteze pe gândirea altuia, deformând-o (spre a o aduce la nivelul lor) în loc să-și scrie propriile opere originale. Din întreaga discuție s-a putut observa limpezimea gândirii exprimată oral într-o românească de om cult. Expunerea lui Alexandru Dragomir nu a necesitat niciuna dintre cripto-comunistele cenzurări sau „îmbunătățiri” așa-zis „stilistice” operate de redacția „Observatorului Cultural”. La citirea interviului integral (1) înregistrat de Fabian Anton se observă că discursul lui Alexandru Dragomir este extrem de fluent și de rotunjit în plan ideatic. De unde se poate deduce că oralitatea prelegerilor sale (pe tema lui Caragiale, de pildă) nu a avut nevoie de nicio așa-zisă “creativitate a editorilor” (2).

Chiar si în anul centenarului nașterii lui Alexandru Dragomir (1916-2002), editorul G. Liiceanu, retipărind părți din volumele lui Alexandru Dragomir deja publicate, nu s-a gândit să facă publice conferințele în forma pe care le-a dat-o filozoful Dragomir, uneori chiar înregistrat pe bandă. Fostul comunist semnând și publicând la 33 de ani (3) într-un volum al său pagini scrise de Noica, – un fragment de 32 de pagini a cărui valoare a fost scoasă în evidență de istoricul literar Marian Popa fără să bănuiască plagiatul (vezi Istoria literaturii române de azi pe mâine, 2001, vol.II, p. 1065) -, a ținut să retipărească părți din „ediția coreană” (cf. Dan Petrescu) a prelegerilor („Crase banalități metafizice”, 2004) fără minima schimbare a corpului de literă care să marcheze adăugirile si modificările făcute de el (4) doar de dragul de a parazita pe gândul unui filozof pe care (evident) nu-l poate urmări. “In aspiraţia lor de confruntare, comuniștii urcă doar până la… furt” observase Ion Caraion (Ultima Bolgie, 1998, p. 25), chiar fără referire la însușirea acelui eseu scris de Noica și publicat de comunistul Liiceanu ca aparținându-i (vezi G. Liiceanu, Tragicul, 1975, pp. 162-196). În 1993, la retipărirea volumului său din care a înlăturat studiul lui Noica, Liiceanu a specificat că textul despre „nostos” va fi inclus într-o selecție de eseuri…ale lui personale, și nicidecum ale adevăratului autor : Constantin Noica (vezi Ion Spânu, Liiceanu l-a plagiat pe Noica, sau i-a furat textul despre nostos, în „Cotidianul”, 9 iulie 2012).

În volumul despre gândirea singurului partener de discuție de la egal la egal pe care l-a avut Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2004, ISBN 973-8134-16-1), fără să fi aflat de paginile adăugate de editor, le-am făcut acestora o exegeză separată pe care am pus-o sub semnul „previziunii” (Șopârle “platoniciene”, două diversiuni și o previziune).

Deși la începutul textului am trecut un motto despre „dezumanizarea planificată…dirijată de o infimă minoritate care acaparează sistemul cerebral și nervos al organismelor sociale și naționale” (Horia Stamatu, 1979), în 2004 încheiasem capitolul despre interpretarea lui Caragiale accentuând asupra „evadării din spațiul culturii instituționalizate” : „In realitatea sărăcită spiritual, adevăratul creator este un marginal, un izolat, un om care-și cultivă lumea lui, cum marginal este orice filozof autentic” (Isabela Vasiliu-Scraba, Șopârle “platoniciene”, două diversiuni și o previziune, în vol. : Propedeutică la eternitate…, 2004, p. 59).

Alexandru Dragomir a interpretat Scrisoarea pierdută (în trei prelegeri din martie-aprilie 1985) în stil “platonician”, argumentând (oarecum în glumă) că între provincie și centru administrativ de unde provin deciziile politice ar fi un raport similar cu cel dintre lumea noumenală și lumea devenirii. Nu pentru că n-ar fi știut că Platon fusese interesat în exclusivitate de domeniul spiritualului, de perfecționarea interioară a celui care vroia să o apuce pe calea Supremului Bine (5), ci pentru că una dintre cele mai grosolane interpretări ale lui Platon putea permite o basculare de acest soi în domeniul politic. În prelegerea sa, Alexandru Dragomir a avut mare grijă să îndepărteze din planul discuției aspectul spiritual. Pentru lumea comediilor lui Caragiale, filosoful evidențiază în mod expres îngustarea domeniului realității, redus la factori nespirituali: mâncatul, iubirea, etc, neimplicând alt bine decât cel pur biologic.

Hermeneutica sa începe așadar cu evidențierea unei ierarhii (de genul “centru-provincie”) instituită în România la un moment dat, însoțită și de impunerea unor noi “prințipuri”. Între centru și provincie ar fi un raport ca între Tipătescu și Pristanda dintr-o Scrisoare pierdută: Un fel de șefie administrativă, nu ceva de genul stăpân – slugă, relație care ar pune viața slugii în joc. Prin ticul verbal al lui Pristanda, șefia este tot timpul reiterată. Tipătescu se aude mereu pe sine prin “închiderea conversației în ecou”. În plan politic pare vizată aici siguranța de sine a stăpânirii care are în mână toate mijloacele mass mediei și le folosește pentru a-și reitera poziția dominantă. Stăpânirea, de orice fel ar fi ea, se aude doar pe sine, e pură tautologie de forma unei conversații în care sunetul inițial este amplificat prin ecoul său și nu printr-un sunet care ar avea o altă proveniență. Ascunzându-se tot după Caragiale, Mircea Iorgulescu descria universul comunist ca o mare trăncăneală într-un univers al ficțiunilor verbale în care este asigurată „protecția mecanismelor de mistificare” (M. Iorgulescu, Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale, 1988 ; ed. II-a, 1994).

Când ajunge la capitolul noilor “prințipii”, filosoful Alexandru Dragomir vorbește de noua realitate privată de spiritual. În acest caz, “căderea în corupție” echivalează cu însuși traiul în sfera materialismului, înclinând de la sine spre “acel domeniul în care poți face ce vrei”. Expresia “căderea în corupție” poartă ecoul cursurilor fondatorului Școlii trăiriste (vezi capitolele despre “Căderea în cosmos” din volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4), a cărui influență asupra lui Alexandru Dragomir a fost sesizată de Jeni Acterian (vezi Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit. 1932-1947, Bucureşti, 1993, p.434-435).

La capitolul “instituții”, Alexandru Dragomir vorbește de omul-instituție prin care s-ar exercita stăpânirea. (Mircea Djuvara observase că omul care-și exercită funcția politică nu se poate sustrage psihologiei mulțimilor, de o atât de mare mobilitate, încât azi mulțimea poate fi convinsă de ceva, mâine de altceva, vezi M. Djuvara, Politica Culturii, Ed. Institutului Social Român). In opinia lui Alexandru Dragomir, “stâlpii pe care se sprijină puterea sînt funcțiile, comitetele și comisiile”(p.16). Instituția-om poate fi colectivă sau anonimă. Ea este fie de tipul omului funcție, ca investit, de pildă, cu veșmânt de judecător, academician etc…, fie de speța cetățeanului anonim instituit cu drept de vot, care “crede în comitete și comiții, către care aspiră cu ardoare” (p.15). Democrația ar fi ceva care “funcționează cu anonimaturi: cetățean, popor, instituții”, votul secret fiind “curajul” anonimatului și de aceea este o falsă manifestare a individualității. Și cum votul intră în statistică, urmează că democrația este o “funcție a cifrei” (p.17).

În toată acestă descriere a mașinăriei politice se pedalează pe bunăstarea materială viitoare. Numai că timpul are două înfățișări. El este liniar pentru liberalii care vor să șteargă trecutul considerat ca un balast inutil. Altfel arată timpul pentru conservatori, ca Farfuridi. Numele acestuia, cu rezonanța sa grecească, trimite gândul la dominația fanariotă și la conservatorismul ivit de aici. Așa s-ar explica de ce Caragiale nu l-a desemnat pe conservator să joace “partitura naționalismului”, ci pe liberalul Cațavencu.

Farfuridi crede că istoria se repetă și că se poate învăța ceva din trecut. De partea lui Cațavencu, a progresiștilor se află și așa-zișii naționaliști, care-și delimitează țara ca un anume ceva pe cale de a deveni altceva ieșind din atemporalitate, pentru a intra în timpul liniar al nemărginitei evoluții spre mai bine. Dar totul degenerează în confuzie pentru că “în spațiul ideologic nu există polemici cordiale”, în final ajungându-se la “chestiuni personale, la injurii și la delațiuni” (Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice, 2004, p.24).

“Chestiunile personale” readuc discuția în punctul de pornire, cu precizarea că “individul este un factor de dezordine” și că diversitatea nu este reductibilă la întreg. Deși există o marcată tendință spre organizare, spre totala cuprindere a omului în spațiu public și în comun, individul se sustrage. Prin intimitatea sa, omul își păstrează individualitatea la nivelul acelui fond inconștient și neorganizat al societății (cazul Zoei, singura femeie între cinci bărbați). Ca o primă “diversiune”, în acest punct interpretarea glisează spre “conștiința morală” și spre hegeliana diferență între legea scrisă si nescrisă care ar fi caracteristică comunităților restrânse.

Apoi Alexandru Dragomir revine la planul politic al valorilor de interes general atingând problema simulacrului. Filosoful vorbește de interesul particular ce se substituie valorilor generale, anihilându-le astfel ca valori, dar păstrându-le ca fațadă. Relația cu altul devine relație cu sine purtând masca relației cu altul. În viața politică, interesul particular este însă anihilat pe propriul său teren prin contra-șantaj. Numai că prin aceste mijloace lupta în plan politic ia înfățițarea unei înlănțuiri de fapte care nu duc nicăieri, pentru că nu sînt știute. Mai mult încă: Cele petrecute nu trebuie nicicând să iasă la lumină De unde și ideea că provincia ar fi “locul unde multe se petrec dar unde nu se întâmplă nimic”(p.32).

Urmează o a doua diversiune, desprinsă de firul gândirii de pănă acum, tangențele cu subiectul fiind aproape întâmplătoare. Încheindu-și “ca la carte” interpretarea, Alexandru Dragomir face câteva precizări asupra stilului Scrisorii pierdute, găsind că limbajul caragialesc exprimă o stare intermediară. În relația centru-provincie s-ar sublinia depărtarea de centru prin aspectul imitativ (deformat) al limbajului definitoriu pentru fiecare personaj în parte.

Interpretarea platoniciană la O SCRISOARE PIERDUTĂ se încheie cu cele două pagini și jumătatea adăugate de G. Liiceanu (pp. 36-38), pe care le-am separat în exegeza mea din 2004. Atunci le-am considerat o a treia „diversiune”, sub rezerva că și primele două „diversiuni” s-ar fi putut ivi din ciopârțirea prelegerilor lui Alexandru Dragomir și rearanjarea ideilor de către editorul Liiceanu. Chiar îmi luasem libertatea de a interpreta provincialismul ca ceva care nu trimite neapărat la ne-existență în raport cu centrul reprezentând deplina existență. La câteva luni după apariția primului volum de Alexandru Dragomir scrisesem că provincialismul poate fi privit și ca o evadare din spațiul culturii instituționalizate. Alexandru Dragomir   ar fi avut o oarecare „previziune” privitoare la ce avea să de întâmple în 2004, când s-a referit la „fapta” culturală colectivă ce “macină un material pe care nu ea l-a produs” și la filozoful autentic, izolat cu “propriul” gândirii sale.

In loc să admir cele două pagini adăugate de editor, mă impresionase din ele imaginea sumbră a culturii înfățișată de Liiceanu scriind triumfalnic despre industria de lansări si manipularea „opiniei publice culturale”. Cu imaginea culturii monolit din vremea când cenzura peria ideologic referirile lui Noica la religie, Gabriel Liiceanu a adăugat din buzunarul propriu că „filozofia și odată cu ea orice act de creație culturală este un act anti-cultural” (adaosul lui Liiceanu, în Crase banalități metafizice, 2004, p.37). “Creativitatea editorilor” invocată de Gabriel Liiceanu a fost însă și inutilă și disonantă în plan ideatic, fiind de-a dreptul contradictorie : actul cultural al creației nu poate fi desemnat totodată ca „act anti-cultural”.

Pusă pe seama unui filozof de școală naeionesciană, ea disonează și cu imaginea propriei existențe privită retrospectiv de Alexandru Dragomir la 80 de ani. Filozoful care (de nevoie) a ales exilul interior îl întreba în vis pe Dumnezeu „cum e cu cel ce nu și-a putut trăi viața din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o și sacrificat-o” (Al. Dragomir, visul din 23 aprilie 1997).

Note:

1. «Observatorul Cultural» (nr. 275/ 2005). Refăcut de după cenzurare, interviul a mai fost publicat (integral sau parțial) pe hârtie sub formă adnotată în revistele „Argeș” (Pitești), 2005 ; „Asachi” (Piatra Neamț), 2008-2009 ; „Acolada” (Satu Mare), 2013-2014, vezi ; https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/2005 .
2. Scăderea calității textului modificat de G. Liiceanu a ieșit la iveală chiar din exemplul pe care-l dorea convingător în sens contrar. Editorul precizează că a introdus (cu de la sine putere) „acumularea cantitativă lentă”, acolo unde Dragomir spusese că e vorba de un „proces continuu” deosebit de „acumulările cantitative” care sînt „puncte-evenimente” ale unui proces discontinuu (vezi Nota asupra ediției volumului: Alexandru Dragomir, Semințe, 2008, p.8-9). La patru ani de la scandalul provocat de editarea cu modificări a prelegerilor (Al. Dragomir, Crase banalități metafizice, 2004),   Liiceanu a făcut o primă concesie indicând paginile scrise de el și adăugate la sfârșitul „interpretării platoniciene” a Scrisorii pierdute (vezi vol. : Al. Dragomir, Semințe, 2008, p.7).
3. Isabela Vasiliu-Scraba, „Despre G. Liiceanu și plagierea de tip inadequate paraphrase la Patapievici”, în „Acolada”, Satu-Mare, anul VI, nr.7-8/ 2012, p.19 ;  http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42), aprilie 2011, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/ ). “Vampirizându-i gândirea” lui Noica (vezi Ion Spânu, Liiceanu l-a plagiat pe Noica, sau i-a furat textul despre nostos ; http://www.cotidianul.ro/liiceanu-l-a-plagiat-pe-noica-sau-i-a-furat-textul-despre-nostos-188128/ , consultat pe 19 febr. 2017), Gabriel Liiceanu a fost dat afară de la Institutul de filozofie din cauza plagiatului în teza de doctorat, plagiat care, deși dovedit de o comisie, nu a dus la retragerea titlului de doctor (vezi Octavian Cheţan, Simple rememorări, în vol. : Modelul Cultural Noica, I-II, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2009, p.119-133). Cu un umor involuntar, Liiceanu consemnează – de ca și cum nici usturoi n-a mâncat…-, că plagiatul în doctoratul lui Victor Ponta, întâi a fost „tăinuit”, iar mai apoi „furtul intelectual” a fost dat pe față (G. Liiceanu, „Nu mă mai miră nimic”, on-line în „Atheneum”, Canada, citit pe 20 febr. 2017 ).
4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică, Editura Star Tipp, Slobozia, 1999.
5. Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș,   http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ .
6. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutica la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, http://fr.scribd.com/doc/130854967/IsabelaVasiliuScrabaAlexDragomirPropedeutica .
7. Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2012, p.19, http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Dragomir-nu-este-o-%E2%80%9Einven%C8%9Bie%E2%80%9D-a-lui-Liiceanu-fiindc%C4%83-oamenii-mici-nu-i-pot-inventa-pe-oamenii-mari .
8. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la moarte; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din titlurile cărților Isabelei Vasiliu-Scraba, precum și informații referitoare la studiile ei post-universitare de filozofie în occident precum si la studiile ei de limbi străine din perioada 1985-1990 (germană, engleză, spaniolă,italiană, greacă veche si latină):

http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba;

chiar și vandalizată, fișa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA.ro este cenzurată (adică intenționat ocolită) de motorul de căutare „Ask”.

Tags : „filozofie”, „istorie literară”, „Centenar Alexandru Dragomir” ; „exilul interior” ; „Platon”; „Caragiale” ; „Isabela Vasiliu-Scraba”, „Noica” ; „furt intelectual” .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-prelegericaragiale/