Gheorghe Constantin NISTOROIU: Învierea Domnului în iadul închisorilor comuniste
„Cum poate creştinul, care trăieşte în timp, afirma, în faţa exigenţelor aprige ale timpului, adeziunea lui la ordinea altei lumi, fără să purceadă la lupta cruntă aici, împotriva a ceea ce i se pare că este duşmanul legii sale?”
(+ MIRCEA VULCĂNESCU)
Comunismul s-a exprimat şi se exprimă prin doctrina sa care-l defineşte integral: fundamentalismul ateist revoluţionar împotriva Creştinismului.
Această ură iniţiatică, viscerală acţionează ca un asediu continuu pe două planuri strategice, ce par diferite, dar de fapt se întregesc în obiectivele distrugerii.
Planul distrugerii Credinţei în care discipolii lucifericii învârtoşaţi în armura de atei se năpustesc asupra sufletului curat al creştinului-homo religiosus prin excelenţă, să nimicescă din fiinţa, inima, fibra, mentalul, persoana acestuia Icoana lui Dumnezeu.
Comunismul de sorginte iudaic prin, profeţii răstignirii-fariseii şi saducheii, poartă pe umerii săi ura şi crima împotriva lui Iisus Hristos şi a urmaşilor Lui de 2000 de ani.
Aşadar, discipolii marxişti au bătătorit drumul deicidului în cadenţa ideologică încercând să smulgă din rădăcini creştinismul din om, din comunitatea ortodoxă, prin prigoana diabolică îndreptată împotriva ei, prin eliminarea fizică, psihică, religioasă a credincioşilor şi a păstorilor lor din toate ţările ortodoxe, dar mai abitir în România.
Planul distrugerii Cetăţii credinţei-Biserica, călcând în picioare temeiul legalităţii confesionale, legitatea raportului Biserică-Stat, anularea Tradiţiei, reducerea la figuraţie a Cultului deposedat de Simbol, de Taine, de cultură, de şcoală, de avere.
Secolul al XX-lea a rostogolit cu repeziciune înspăimântătoare peste România cea frumoasă, credincioasă, harnică, eroică, martirică, sfântă, miraculoasă, tăvălugul totalitar al regimului comunist care şi-a luat licenţa cu brio în terorismul de stat.
Întreaga comunitate spiritual creştină română devenise o Biserică întemniţată.
Fiecare neam este legat sufleteşte de propria tradiţie, pe care o asumă, o trăieşte, o reflectă seminţiei sale prin individ şi societate, care trebuie să răspundă permanent chemării lui Dumnezeu pentru a fi ales/ aleasă.
Naţionalismul creştin care este expresia Bisericii Ortodoxe în plan naţional, nu se substitue ei, ci se însumă, se întrupează spiritual desăvârşindu-se prin comuniune.
Viaţa creştinului român ortodox se desfăşoară axiologic conform crucii sale: fie în ascendent pe verticală, fie în descendent pe orizontală. Predominantă este axa verticală, care prin dăruirea de sine, totală a omului întru Domnul, trece în veşnicie.
Fiecare manifestare spirituală vine din tradiţie şi urcă în datinile ei prin renaşterea spirituală întru Adevărul-Hristos, adică prin Filocalia jertfei în sofianismul Învierii.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos-este primul Om renăscut spiritual prin Duhul Sfânt, după Mama Sa-Fecioara Maria.
Naşterea Sa umană, creştină a fost Destinul înalt al Întrupării de la Cer la Pământ, de la Pământ la Cruce, de la Cruce la Ceruri, odrăslind Calea mântuirii celor doritori.
Crucea pentru care a acceptat Răstignirea, ca Salvator al omenirii însemnă renaşterea spirituală, adică urmarea lui Hristos, a Maicii Sale şi a Jertfelor lor.
Luând Patimile şi moartea în Trupul Său Sfânt, le-a supus mântuirii prin Crucea dătătoare de viaţă, aducându-ne nouă celor binevoitori Învierea Sa şi învierea noastră prin harul Duhului Sfânt, prin Tainele Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.
Învierea Domnului garantează, consolidează şi lămureşte de-apururi şi absolut întreita Sa slujire de Învăţător, Arhiereu şi Împărat.
Învierea este esenţa Evangheliei Sale, încredinţând Ucenicii de moartea şi învierea lor, prin Imnul certitudinii şi al biruinţei eterne:
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”
Învierea Domnului este verificată şi coroborată cu aceeaşi majestate divină de minunea trimiterii Duhului Sfânt, Apostolilor Săi, care să-i călăuzescă în misiunea lor.
„Eu voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mângâietor, ca să fie pururea cu voi: Duhul Adevărului… Nu vă voi lăsa singuri pe lume:voi veni la voi.” (Ioan 14, 16-18)
Cele două dumnezeeşti minuni: Învierea şi Pogorârea Duhului Sfânt-sinergice, conferă Apostolilor şi prin ei tuturor Ucenicilor din toate vremurile, pecetea înţelepciunii şi efigia Eroului, Mărturisitorului, Martirului şi Sfântului.
Dumnezeiescul Pavel-„Mare cât Mediterana”, cum îl cinstea profetul nostru Petre Ţuţea, fascinat de duhul Evangheliei creştine i-a cântat imnul său divin: „Cu adevărat, mare este taina creştinătăţii: Dumnezeu s-a arătat în trup, s-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, s-a propăvăduit între neamuri, a fost crezut în lume, s-a înălţat întru mărire!…”
Învierea Domnului este o Faptă dumnezeiască şi umană, istorică deci, care poate fi reconstituită prin orice cuget curat creştin, eliberat de prejudecăţi, descătuşat de cele lumeşti, iubitor de Adevăr, Libertate, Jertfă şi Dragoste de Neam şi Dumnezeu, aşa cum a fost de-a lungul mileniilor şi în mod expres în regimul comunist totalitar.
Cine are curajul mărturisirii şi dragostei de Dumnezeu să se gătească de Martiriu!
Cine are curajul mărturisirii şi iubirii de Patrie şi de Neam să se gătească de Jertfă!
Cine are curajul mărturisirii, al dăruirii şi al demnităţii să se gătească de Înviere!
Cu această mare bogăţie dumnezeiască în suflet au plecat bucuroşi spre închisori deţinuţii politico-religioşi, naţionaliştii creştini de toate vârstele şi clasele.
Cu viaţa abia plesnită din mugure de Dumnezeu şi de Mumă s-au logodit cu Patria.
Unii au fost vlăstare fragede, elevi de la 14 ani în sus. Frumoşi! Curajoşi! Mucenici!
Altele au fost lujere îmbujorate de floare. Fetiţe cu codiţe pe spate tot de la 14 ani…
Distinse! Admirabile! Suave! Enigmatice! Fascinante! Angelice! Serafice! Icoane!
Unii au fost adolescenţi studioşi, plini de isteţime. Juni! Chipeşi! Feţi Frumoşi!
Alţii au fost bărbaţi în toată puterea cuvântului. Brazi! Stejari! Licenţiaţi! Doctori!
Altele au fost Soţii cucernice şi Mame evlavioase. Eroine! Cuvioase! Muceniţe!
Unele au fost Fecioare cu sârg de învăţare. Sublime! Graţioase! Zâne! Amazoane!
„Cel mai de seamă colier/ La sânul albelor fecioare/ Ce n-are în lume asemănare/ E teama de păcat şi cer.” (Cf. Monah Atanasie Ştefănescu, Fragmente…, p. 125)
Curajul, trăirea unei credinţe adevărate pentru Fii Patriei n-a fost de-ajuns. Trebuia să urce mai sus, să calce mai adânc în glia străbună sfântă, să ţintească mai profund spiritualitatea Neamului, să călăuzească şi pe alţii spre misiunea mistică a creştinului ortodox, devenind Genii, Eroi, Profeţi, Mărturisitori, Cuvioşi, Martiri şi Sfânţi.
Deţinuţii politici creştini, prigoniţi şi persecutaţi religios, cei deportaţi sau sfârtecaţi precum basarabenii au considerat că aceasta e Voia Domnului şi bucuria Neamului.
Au făcut din durere şi suferinţă, temelie şi stâlp al ctitoriei creştine transformând răul în bine, prefăcând Iadul temniţei încremenite într-o comuniune monahală de spirit: de gândire, de creaţie, de poezie, de rugă, de liturghie, de mare sărbătoare.
Transformându-se prin har şi credinţă, prin fapte şi iertare, prin responsabilitate şi mulţumire, Eroii iadului-totalitar n-au făcut din viaţă un scop, ci sens înalt al Învierii.
Ieromonahul oltean Atanasie Ştefănescu, pe care cu drag l-am cunoscut şi l-am admirat, cu sâmbrie în temniţele comuniste şi cu metania la Mănăstirea Petru Vodă a părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu-Voievodul Ortodoxiei, cum îl gratula Dan Puric, ne mărturiseşte despre o Noapte a Învierii săvârşită în catedrala mitropolitană-Chişinău a Basarabiei voievodale, care se mândrea cu vestitul Cor Berezovschi, ce-ţi dădea aripi înflăcărate de seraf în ţâşnirea către albastrul cerului divin.
Lume multă, rumoare, căldură, lumină, mireasmă, tămâie, priviri, găteli naţionale.
„Deşi biserica era arhiplină, ca la o comandă, prin mijlocul ei s-a făcut o pârtie pe care înainta cu paşi siguri o fată îmbrăcată în negru. Mulţimile au uneori intuiţii bune; aşa a fost şi acum, făcând loc tinerei fete să treacă. Curgea o şoaptă printre oameni. Fata era o studentă care trecuse Nistrul înot împreună cu fratele ei, care n-a mai ajuns să pună piciorul pe pământ Românesc, l-a împuşcat un soldat rus. Ca prin minune ea a scăpat şi acum lua parte pentru prima dată la Înviere. La ei nu era Înviere, era numai beznă, întuneric de nepătruns. Era de o frumuseţe stranie; îmbrăcămintea neagră făcea să pună şi mai mult în relief obrazul ei palid ca de înger.
Ajunsă la iconostas şi-a făcut o cruce dreaptă şi înaltă cât un soare; iar când preotul a zis „HRISTOS A ÎNVIAT!”, a răspuns atât de tare că lumea a rămas consternată.” (Monah Atanasie Ştefănescu, Fragmente de Epistole. Scara Print, Bucureşti-2016, p. 132-133)
Deţinutul politic-religios Traian Popescu-Macă ne mărturiseşte despre prima Înviere a Domnului petrecută în iadul închisorii Piteşti.
Am avut bucuria să îl cunosc pe inginerul prigonit, persecutat, scriitor, mărturisitor, compozitor Traian Popescu şi să conlucrăm spiritual o perioadă benefică de timp.
Încorporat în regimentul studenţesc alcătuit din cursanţii facultăţilor de construcţii şi medicină, tânărul Popescu cu banderola de muncă silnică a păşit în Februarie 1949, pe poarta închisorii Piteşti, îngroşând rândurile celor găzduiţi din 1941, între care se zărea aura viitorului sfânt-mucenic Valeriu Gafencu.
Înainte de Duminica Floriilor, au cerut gardianului petrol pentru căreţenie, dar scopul era păstrarea unei părţi a conţinutului pentru a improviza o lampă de petrol necesară pregătirilor pentru Sfintele Paşti, pe care se putea încropi şi o pască de Înviere. Aşa a sosit noaptea încarcerată a Învierii. „O dată cu bătaia clopotelor care răzbeau până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele care se aflau lângă zidul închisorii. Întâi una, două, apoi nenumărate, au transformat strada într-un imens colier, arzând şi luminând sub pâlpâirile lor palide asemeni unor beculeţe. Licărul lor ne chema la reculegere şi înălţare sufletească pentru preamărirea Sfintei Învieri, iar dangătul îndepărtat al clopotelor ne înfiora, acoperind cu vibraţia lui sonoră trupurile noastre îngenunchiate. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al celor ce nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sufleteşte sunt alături de noi. Nu le-am putut răspunde decât cu un „Hristos a Înviat!” care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri care se aflau în închisoare.” (Paştele 1949-Piteşti, în Scara, Revista de Oceanografie Ortodoxă Politică şi Culturală. An. III, Treapta a patra, Decembrie-1999, Bucureşti, p. 151)
Pentru deţinuţii politici condamnaţi religios şi definitiv Jilava-fortul „Nr.13” era iadul cel negru de sub pământ. Temniţa era un fel de cartier general numit Reduit, de unde se transferau deţinuţii spre celelalte închisori din toată ţara.
Iniţial construită ca un ansamblu de fortificaţii de 12 m adâncime sub linia orizontului în vederea apărării Capitalei în caz de atac duşman, fortăreaţa devenise în vremea comunistă mormânt fără cruce pentru fii aleşi ai ţării.
Fioroasa Jilava era o veritabilă galerie, dar nu de şoareci ci de bravii fii ai Patriei.
Camera-celulă avea spaţiu pentru 60 de persoane, dar în condiţiile de siguranţă naţională, fiecare celulă adăpostea circa 160 de deţinuţi. Camerele erau prevăzute cu priciuri de scândură, suprapuse astfel: cel de jos era fixat la 80 cm de la pământ, iar cel de deasupra la 80 cm de la tavan. Sub priciul de jos era aşternută: şerpăria..
.
Scriitorul creştin-profesorul Ovidiu Papadima se afla în hruba acestei temniţe permanent jilave relatându-ne despre o Înviere petrecută în această sinistră morgă.
„De Paşti, deţinuţii din celula aflată tocmai la capătul galeriei, m-au rugat să vin la ei şi să le vorbesc despre ouăle roşii de Paşti. Ca unul care fusesem atins de morbul universitar, am început tocmai de la mitologiile asiatice, care vorbeau de naşterea cosmosului dintr-un ou primordial şi am terminat analizând celebra poezie a lui Ion Barbu, Oul dogmatic.” (Ovidiu Papadima, De Sf. Paşti-în Jilava, în Gândirea. Anul 4, Nr. 1-2/ 1995, p. 18)
„…Din trei atlasuri e culcuşul/ În care doarme nins albuşul/ Atât de galeş, de închis/ Cu trupul drag surpat în vis.// Dar plodul? De foarte sus/ Din plodul plus/ De unde glodul Pământurilor n-a ajuns./ Acord? lin/ Şi masculin/ Albuşului în hialin: Sărutului plin.// Om uitător, ireversibil./ Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?/ Precum atunci, şi azi-întocma:/ Mărunte lumi păstrează dogma…” (Oul dogmatic)
Băcăoanul Petru C. Baciu a păşit pe drumul Calvarului închisorilor ca student la 19 ani, înalt ca un brad. „Cei mai frumoşi ani ai tinereţii şi cele mai pure bucurii ale vârstei mi-au fost înecate în chinuri pe lângă care moartea ar fi fost o izbăvire.” (Petru C. Baciu, Răstigniri ascunse-mărturii- Ed. „Buna Vestire”, Bucureşti-2004, p.12)
A ispăşit 15 ani trecând prin 20 de temniţe fioroase: M.A.I., Aiud, Bacău, Bac (la stuf), Borzeşti, Canal Poarta-Albă, Capul Midia, Constanţa, Craiova, Galaţi, Grindu, Iaşi, Jilava, Oneşti, Peninsula, Periprava, Piteşti, Rahova, Suceava, Văcăreşti.
După iniţierea de câteva luni în temniţa Galaţi, unde a întâmpinat Naşterea Domnului cu toate sărbătorile de iarnă, militantul pentru adevăr şi frumos Petru Baciu a ajuns cu neînvinsele şi aprigele lui tinereţi de Învierea Mântuitorului Hristos la mănăstirea-închisoare Văcăreşti, unde se mai simţeau spiritual paşii Văcăreştenilor…
„Prima zi de Paşte, ziua înaltelor trăiri!… Pe drumurile vremii rugăciunile celor de acum se întâlnesc cu sufletele celor plecaţi din scundele lor chilii, cu sufletele morţilor noştri chinuiţi aici pentru cauza şi dreptatea lui Dumnezeu şi, împreună, închinăm osanale, preamărind pe Cel ce s-a dat răstignirii pentru păcatele noastre şi a înviat pentru a fi în veşnicie vii. Aici la icoana Arhanghelului Mihail am îngenunchiat, ne-am rugat şi am găsit alinare, şi am găsit îmbărbătare!… La ieşirea din Biserică, în curte ne aşteptau mai multe doamne de la Consiliul de Patronaj, cu daruri pentru Sfintele Paşti! Erau din familia princiară a Cantacuzinilor.” (Răstigniri ascunse…, p. 51-52)
Flacăra Rezistenţei religioase anticomuniste s-a aprins repede, destul de puternic şi în piepturile tinere ale elevilor şi studenţilor, tineri cu suflet curat care au trecut din bănci, din şcoală, din aule, din amfiteatre direct în munţi, în focul luptei partizane împotriva opresiunii atee: iudeo-bolşevice. Elevele, Studentele, Femeile, Mamele nu au fost cu nimic mai prejos, ba din contră au fost dese momente când s-au comportat ca cele mai temerare amazoane, dăruindu-se şi jertfiindu-se total cauzei demnităţii.
De remarcat este faptul destul de merituos al participării directe sau indirecte al monahilor şi monahiilor alături de mirenii lor în luptele partizane din munţii străbuni.
Aşa a fost gruparea elevilor de la Liceul Traian şi a elevelor de la Liceul de fete Turnu Severin din primăvara anului 1949. Când au ajuns în munţi, securitatea care era pe urmele lor mai de mult, le-a curmat repede elanul şi rezistenţa arestându-i, anchetându-i, torturându-i, întemniţându-i, împuşcându-i pe cei mai dârji, astfel că la sfârşitul lunii Martie 1949, s-a adus Patriei încă 3 elevi-mucenici: Gheorghe Eftimiu, Eugen şi Nelu Bocârnea.
Din organizaţia Frăţiilor de Cruce-Mehedinţi, s-a desprins un grup partizan cu Ştefănescu, Lucian Stoichitescu, Nicolae Ianasi, Sgandar Sebastian, Teofan Ianos…, cărora li s-a adăugat şi eleva de 17 ani, Viorica Stănuleţiu, născută la Râmnicu Vâlcea dintr-o olteancă şi un făgărăşan, profesori cu simţire pentru vocaţia lor.
La 9 ani de la uciderea celor 3 elevi, securitatea i-a dibuit şi pe ceilaţi camarazi.
La Malmaison au fost cazaţi între 4 Septembrie-17 Noiembrie 1959. Procesul care a avut loc la 22 August 1959, le-a adus mari condamnări pentru atitudinea lor bravă.
Fratele Vioricăi şi vărul lor arestaţi din senin, primind câte 10 şi 8 ani, şeful grupului-Ştefănescu a primit 25 de ani, iar restul între 20-23 de ani temniţă grea.
Pentru atitudinea demnă de la proces Viorica Stănuleţiu a mai rămas la securitate în Craiova încă un an. Acolo s-au mai remarcat trei femei deosebite, angelice: profesoara de matematică Maria Mazilescu din Bucureşti, o ţărancă frumoasă de 22 de ani Elena Săvulete, care a lăsat acasă doi copilaşi şi neînfricata maică stareţă Tatiana Răduleţ. „Cât am stat la Securitate în Craiova, am întâlnit maici greco-catolice care n-au vrut să treacă la ortodoxie, maici de la Tismana care fuseseră arestate sub acuzaţia de găzduire de fugari, iar dintre ele mi le amintesc pe maica Nicodema şi maica Tatiana, stareţa mănăstirii. În anul 1960, înainte de Sfintele Paşti, maica Tatiana a fost anchetată fără întrerupere: ziua o ancheta Securitatea, noaptea Miliţia economică… În ziua de Paşti n-a mai fost scoasă la anchetă. Era o zi însorită, fiecare cufundată în gândurile sale, când, brusc, maica Tatiana a sărit ca împinsă de un resort şi a început să bată cu pumnii în uşă: „Deschideţi că vine Împăratul, deschideţi cât mai aveţi timp, căci altfel va fi vai de voi!”
Au scos-o din celulă, probabil i-au făcut un calmant, după care au dus-o la aer, undeva într-o boxă specială, unde maica Tatiana a pornit să cânte „Cristos a înviat!” de a răsunat toată Securitatea…” (Dumitru Anderca, Arhiva Groazei: Drumuri în Întuneric-II/ Dezrădăcinaţii-II. Ed. Craiova-2002, p. 77)
Rezistenţa creştin-ortodoxă anticomunistă, în toate nucleele ei partizane, în toate manifestările şi locurile binecuvântate ca jertfă s-a fundamentat ca o noţiune metafizic-religioasă, pe o uniune de sentimente cereşti şi naţionale, comuniune care a declanşat o revoluţie spirituală deasupra celei voluntare-artizane din munţi.
Rezistenţa religioasă a renăscut viaţa dacoromână transformând manifestările ei sociale, morale, culturale şi politice în plenitudinea esenţei ei de putere spirituală, prefăcând lăuntric toate energiile sufletului creştin care la răscrucea timpului au înfipt Crucea destinului naţional pentru deschiderile unei epoci cu înalte spirite ortodoxe.
Fie în vreme de pace, fie în vremuri de luptă, fie în timp de înfrângere, fie în elan de biruinţă, Românul poartă pururi pe crucea sufletului său încrustat Imnul Învierii:
H R I S T O S A Î N V I A T !
„Ofrandă aducem… spre Cel de Sus/ în loc de trandafiri aprinşi şi albe flori,/ buchetul rănilor din trupul lui Iisus/ şi-n loc de rugăciuni, spânzurători.// Ni-i drumul lung…/ Fără-nceput, fără sfârşit./ Şi scară înălţăm spre Infinit/ din infinitul lanţ ce ne sugrumă./ Şi trepte-am pus ciomegele ce ne-au răpus sub humă.// Şi când târziu vom bate-n poarta Marilor Dreptăţi,/ nu vom cădea-n genunchi, nu vom cerşi iertări,/ ci vom suna din lanţuri întrebări:/ „De ce destinul fu atât de crud?”/ „Nu Ţi-a ajuns, o, Doamne, Fiul Tău,/ nu Ţi-a ajuns un rai întreg de Sfinţi,/ ca să mai faci şi unul în Aiud?” (DUMITRU BACU-AIUD)
Tuturor Românilor mei dragi: Lumină, Bucurie şi Har!
Hristos a Înviat!
* Fond de carte: Arhiva, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti
———————————————–
Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU
7 aprilie, 2018
