Anna-Nora ROTARU: Poesis
DE PAȘTI
În văzduh, miros de flori,
Sânziene , păpădii…
Darul Domnului, comori,
Giuvaere peste glii.
Zburdă mieii prin livezi,
Câtă vremea îi mai lasă,
Că-n curând n-o să-i mai vezi,
De-asta soartă nemiloasă .
Mâine sângele va curge,
Peste florile-aplecate…
Ultim țipăt va străpunge,
Piepturile sfârtecate.
Așa-i… spune obiceiul…
Cică-i dat de Dumnezeu !
În ce Carte-a scris condeiul?
Care mână de iereu ?
Eu nu cred în legi haine,
Nici nu cred că-i creștinesc !
Eu vreau doar cu vin și pâine,
Pe DOMNUL să mi-l jelesc !
VOINȚA, DORINȚA ȘI CREDINȚA
Din pântecul mamei, dureri pe lume m-au adus…
Dureri și sânge de-atunci, mă-nsotesc până acum…
Am crescut, ani peste ani, pe spate mi s-au suprapus,
Dar în marsupiul veșniciei, embrion sunt, necompus
Și sacul amniacal, să-l părăsesc, nu vreau nicicum,
Sigur adăpost, oricând și oricum…
VOINȚA mi-o trimit, să facă ceva ture pe împrejur,
Să-mi spună cum e lumea și ce-ntâlnește pe afară…
Să fie-atentă-i strig, pe unde-și pune talpa, o conjur,
Că nu știi ce hiene, șerpi, pândesc prin buruieni, în jur,
Așteptând să mi-o atace sau să mi-o prindă-n gheară
Vreun uliu, în cale să-i răsară…
Dar ea, nu dă importanță, nici gând să mă asculte…
Desculță-naintează, ca o adolescentă-mbujorată…
Să culeagă miere și nectar din flori, zâmbete multe,
Lăstarele speranței, gnoză din lujerii științelor oculte,
Să-mi aducă vestea bună, să nu mai fiu îngrijorată,
Că-i bine-n lume-adevărată…
Mi-e teamă, când uneori, uită să se-ntoarcă VOINȚA,
Mi-e teamă ca NEPUTINȚA, să nu cumva s-o prindă…
Dar, din colțul meu, o văd mână-n mână cu DORINȚA
Și, prin desișurile vieții, întâlniră-n drum CREDINȚA,
Braț la braț încercând o lume-ntreagă să cuprindă,
Ca-napoi venind, lumina să aprindă…
Și-ncet-încet, ca un copil plăpând, să îmi îndrume pașii,
Pe stiutele cărări numai de ele, fără obstacole și frână…
Fără să mă-nspăimânte la răscruci zmei fioroși și uriașii,
Ca să nu caut pântecul mamei ascunzându-mă ca lașii,
Vrând să ajung și eu să sorb din Apa Vieții, din fântână,
Ca vieții mele să îi fiu stăpână…
ÎNGENUNCHEAZĂ…
De simți că mintea ta te doare,
Și totul pare-o searbădă vitrină,
Că sufletul își pierde din culoare
Și-n picături de ceară moare,
Tu, îngenunchează și te-nchină…
Când ceea ce vezi sunt doar iluzii
Și-i plictisită lumea de rutină,
Când, gândul se-ncurcă în confuzii,
Hrănit ca pe bolnavul în perfuzii,
Tu, îngenunchează și te-nchină…
Când nu dai nici stropi de bunătate
Și totu-i tern și plin de tină,
Când ai pierdut ideea de dreptate,
Când cântăresc doar cele căpătate,
Tu, îngenunchează și te-nchină…
De vezi în jur doar amăgire,
Că adevărul e ascuns după cortină,
Minciuna, de domnește în vorbire
Cenușă-i pe ceea ce credeai iubire,
Tu, îngenunchează și te-nchină…
De pașii însă, nu te duc în depărtare,
Nu spune că doar alții sunt de vină…
Degeaba te ascunzi prin dezertare,
Așteptând la Sfinți să-ți dea iertare…
Tu… îngenunchează și te-nchină…
CREDINȚA SĂ NU-ȚI PIERZI…
Să vă spun ce-am auzit despre-un vajnic alpinist,
Ce voia singur să suie, al lui munte de o viață…
Cât mai sus voia s-ajungă…pan’ la poalele lui Crist,
Să ne spună c-a învins, că-i semizeu și nu paiață !
Tot urcând plin de nădejde, țelul să-și îndeplinească,
Noaptea neagră se-așternuse… fără lună, fără stele…
Mai avea un pic la vârf, curaj făcu să nu se-oprească,
Că v-ajunge acolo sus, stâncile-s doar jucărele !
Însă-i lunecă piciorul, spre prăpastia ca de smoală !
Haosul, gură căscată, l-aștepta să-l înfășoare !
Toată viața-și depăna, când aprigă, când domoală,
Cerând Domnului să-l lase să se bucure sub soare !
Și deodată… se oprise…cineva i-a prins frânghia…
Rămăsese-n voia soartei, hăul gata să-l înghită…
Făcu rugă cu suspine, Domnul să-și uite mânia,
Moartea ca să i-o alunge, cum stătea în colț pitită !
”Doamne iartă și ajută, doar la tine mi-i speranța !
Nu mă voi pripi la vorbe, n-am să mai păcătuiesc…
C-umilință oi crede-n tine, îmi voi lepăd-aroganța,
Cu sfințenie am să ascult, logul tău dumnezeiesc ” !
Din-ntuneric și adâncuri răzbătu vocea supremă
Ce-i spunea:”taie-ți frânghia, de tu crezi atâta-n mine” !
”Doamne”, zise el, (cum să nu intri în dilemă ) ?
„Să-mi tai frânghia, ce la viață, doară ea mă poate ține” ?
Și… trecură ore-n noapte, pan’ de zi s-a luminat…
Ochii noștri ce văzură… vai, pedeapsă, ironie…
Doar un pic de la pământ, de-o frânghie atârnat,
Zăcea omul înghețat, Faust, in crunta tragedie !
Deci… niciodată să nu crezi că Domnul tău te lasă…
Doar încredere să ai, Mâna Dreaptă ți-o va-ntinde…
Nu crede că nu te-aude, nu te-ajută sau nu-i pasă,
Numai tu să întinzi mâna, El îndată ți-o va prinde !
TE SIMT, MAMĂ SFÂNTĂ…
Ştiu cât te-a durut atuncea, Sfântă Mamă,
Să-L vezi pe Fiul Tău pe cruce răstignit…
Simt durere-adânc în piept să-ţi geamă,
Îngenuncheată, sub veşmântul tău cernit !
Spatele mi-i apăsat, şi mie de-o povară,
Crucea grea, la pământ să mă supună…
Gust de-oţet simt şi vorbele de-ocară,
Dar şi trăsnete şi muget de-aprigă furtună…
Simt şi eu piroanele, parcă-n tălpi şi mâini,
Suliţa în coastă, pe frunte mă dor spinii…
Pe câţiv-arginţi, cu tâlhari şi cu păgâni
L-au sacrificat, să fie izbăviţi creştinii !
Deznădejdea-mi ţipă, de acea sentinţă,
Ca un cuţit în inimă, ce s-a înfipt profund…
Se zbate sufletu-mi de-atâta neputinţă,
Simţind cum zace Fiul, pe cruce muribund…
Doamne, cât doare atâta nedreptate…
Cum poţi să-nghiţi sau cum s-o sorbi,
Ca faptele necugetare le fie lor iertate,
La turmele de surzi, de muţi şi orbi ?
Mamă Sfântă, ascultă-ne ruga pioasă,
Iartă-ne, de mai ai cu noi vreo vrere…
Şi pe creştete, cu mâna Ta duioasă,
Izbăveşte-ne şi dă-ne să izbutim, putere…
——————————–
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
6 aprilie, 2018
