Adriana POPA: Poesis
Stagiatură
înlocuiam cuvintele cu inefabile păsări
până când stelele se-aprindeau
de gelozie – fără îndoială –
cucul
îşi tot satura numele
undeva între frunze neclare
pletele mele blonde pierdeau
inocenţa grâului copt
tu făceai foc
pentru imperceptibile zboruri eu străluceam
abstract ochii tăi reduceau pădurea din jur
la un singur punct
oraşul ne primea străin
eram cam inconştienţi
bineînţeles
aveam în braţe soare
şi-n buzunare fân
de uimire doamnele
erau să calce trenul
la barieră lângă parc
Zbor
dac-aş fi cer
aş declina cu norii
mi-aş dezbrăca speranţa
în stropii de ploaie
dac-aş dansa sub lună
cu picior de izvor
aş descânta deşertul din noi
cu livezi
dac-aş răsări dimineaţa
aş avea mireasmă de tei
toamna
aş înfrunzi în ţipăt de cocori
primăvara
m-aş ofili de gând în ghiocei
dac-aş fi ghimpe
mi-aş sfâşia noaptea
cu muguri
gata să conjuge iarăşi
Rug
chiar şi aici
amiaza are trup de cruce
nici rug măcar
poate un gând
incomparabil mai curat
printre atâtea frunze care cad
astenic
anotimpul se lipeşte de călcâi
vulnerabil în genele ierbii
peste ochiuri de timp
sublimat în ecou
o vreme
voi mai rătăci
prin templul subfebril
ce-n nopţile curând brumate
va rugini exuberant
inutil
——————————
Adriana POPA
Timișoara
21 martie 2018
